CORA


Chip luminos, zâmbet cald, dorinţă, galben pur, FLOAREA SOARELUI!

*********************

Pentru că zodia mea stă sub semnului Soarelui, găsesc că nu este întâmplătoare atracţia pe care o am faţă de floarea soarelui. Floarea Soarelui îmi dă multe lecţii.
Cum să privesc mereu înspre lumină.
Cum să fiu mereu ravisantă.
Numai pentru simplul fapt că soarele răsare în fiecare dimineaţa trebuie să fiu veselă.
Floarea Soarelui mă învaţă să iubesc, cu fidelitate.
Floarea Soarelui mă învaţă să am răbdare.

********************
Legenda "FLOAREA SOARELUI"
O frumoasă fată de împărat, zvelată, cu părul bălai şi de o bunătate rar întâlnită s-a îndrăgostit de mândrul Soare, Zeul Luminii. Numai că Soarele nu i-a împărtăşit niciodată iubirea fetei de împărat. Rămasă veşnic îndrăgostită de Soare, acesta şi-a înfipt picioarele în pământ şi şi-a jurat că îi va fi zilnic aproape Sorelui, întorcându--şi mereu faţa către el, zâmbindu-i curat. Oamenii i-ai spus acestei flori zvelte şi frumoase - Floarea Soarelui.



*************************

Semnificaţia Florii Soarelui
Această floare simbolizează adoraţia, apropierea, intimitatea şi longevitatea, strălucirea şi generozitatea.

*************************

Florea Soarelui în pictură

Artistul al cărui nume este asociat adesea cu Floarea Soarelui este Vincent van Gogh. "Numele lui van Gogh a devenit pentru totdeauna asociat cu cel al florii soarelui; artistul ii scria lui Theo: floarea soarelui imi apartine, intr-un fel. Floarea avea o semnificatie deosebita pentru el: galbenul simboliza prietenia si speranta, in timp ce floarea in sine exprima gratitudinea. Acest tablou este probabil cel mai renumit din seria de tablouri reprezentand floarea soarelui creata de Vincent in august si septembrie 1888."
Tablouri ale lui van Gogh, dar şi informaţii preţioase despre legătura lui cu Florea-Soarelui, găsiţi aici.
CORA


Ca să nu rămâi perplex,
Va pe dată să-şi explic:
Dacă nu-i un act reflex,
Epigrama nu-i nimic.


Îmi plac epigramele lui Păstorel, pe care le găsesc amuzante şi inteligente. Îmi place cu câtă verticalitate spune ceea ce gândeşte.

Astăzi se împlinesc 115 ani de la naşterea lui Alexandru Osvald Teodoreanu, fratele lui Ionel Teodoreanu, iar eu nu puteam să mă abţin să nu postez câteva rime vesele, care-mi plac şi pe care le găsesc tare îndrăzneţe.

PARIU
Eu pot susţine fără risc
De compromitere-n popor
Că domnul Iorga e un pisc,
Cum e Ceahlăul autor.

(este cunoscut războiul literar dintre celebrul savant Nicolae Iorga şi epigramistul Păstorel)

STATUII OSTAŞULUI SOVIETIC
Soldat rus, soldat rus,
Te-au ridicat atât de sus,
Ca să te vadă popoarele...
Sau fiindcă-ţi put picioarele?

DILEMA
L-a pus Destinul lui stupid
Într-o dilemă de infern:
Ori partid, fără guvern,
Ori guvern, fără partid.


Cine-i mare, dă din mână şi-are 4 la română?
Cine-i la academie şi-are 4 la cimie?
Cine-n ţară este tare şi-are 4 la purtare?
Toate trei de le ghiceşti, 20 de ani primeşti.

(Păstorel a făcut închisoare politică tocmai pentru versurile ce loveau în sistemul comunist)

CATREN OMAGIAL CĂTRE CARAGIALE:
Cu greu îmi vine să aştern,
Un adevăr ce nu-l suport,
Ca tocmai tu să fii cel mort
Şi Caţavencu cel etern...


In vino veritas...

Cum viaţa nu e roză
În sumbrul univers
Eu vieţuiesc în proză,
Darmă îmbăt în vers!




Despre cei ce se cred mari poeţi, fără valoare, după cum ştim că în comunism au apărut ca ciupercile după ploaie:

În ţara asta prefăcută
Cacaţii scriu în loc sa pută.
Iar scriitori-adevaraţi
Sunt daţi afară de căcaţi...


Versuri scrise cu câteva zile înainte să moară, la spitalul Filaret, amplasat pe dealul Viilor:
Culmea ironiilor
Si risul copiilor
Sa pun punct betiilor
Pe Soseaua Viilor!


EPITAF
1. Aici doarme Pastorel,
Baiat bun si suflet fin,
Daca treceti pe la el,
Nu-l treziti, ca cere vin!


Aici zace Păstorel,
Veşnic şi nemângâiat
Că e prima dată mort
Fără să mai fie beat...


Mai multe detalii despre viaţa şi opera lui Păstorel aici, aici.
CORA
Să fie de la căldură sau poate din lipsă de timp, ultimele zile m-au ţinut departe de blogosferă. Revin în forţă cu o mică provocare primită de la Adizzi sub forma unui premiu-leapşa.

1. Cinci lucruri pe care le fac cu plăcere: îmi place să ies cu prietenii, să ascult muzică bună, să citesc, să "bloguiesc" şi să slăbesc. :))
2. Invit pe oricine să preia această leapşa premiu şi să ne împărtăşească şi nouă lucrurile care-i fac plăcere.

Astăzi, starea mea de spirit e aşa...La vie se chante, la vie se pleure...
Etichete: , 12 comentarii |
CORA
Îl ştiam pe Brâncuşi de mult timp. Însă geniul lui Brâncuşi l-am descoperit în facultate, atunci când cercetam rosturile psihopedagogice ale artei. De atunci m-am înrăgostit de "Cuminţenia Pământului" şi de "Măiastra".
Geniul lui Brâncuşi a revoluţionat lumea sculpturii, a deschis noi orizonturi în artă. Operele care îmi plac cel mai mult sunt Ador Măiastra pentru îndrăzneala cu care se ridică, străpunge eterul şi pentru faptul că e gata mereu să ZBOARE. Este fascinantă povestea Măiastrei, a Păsării în văzduh de mai tărziu, a istoriei ei, a modului în care Brâncuşi a descoperit forma ei desăvârşită. Brâncuşi a descoperit pasărea ascunsă în piatră!


Recent, o galerie de artă a iniţiat un top al celor mai mari artişti ai secolului trecut. Brâncuşi a ocupat chiar şi primul loc. Pe bună dreptate! Eu l-am votat! O faceţi şi voi?

http://www.saatchi-gallery.co.uk/artvote

Mulţumesc, Mariana!
CORA
Străbunica mea, Miţa Ionescu avea în anul 1912 17 ani şi o prietenă foarte bună,Elena Niculescu, care i-a dăruit de 8 Martie o fotografie pe care a păstrat-o cu mult drag, aşa cum voi face şi eu. Pe 8 Martie 2012 va împlini 100 de ani!!!
Pe lângă încărcătura emoţională a fotografiei, pe lângă acel scris caligrafic, ador şi alte detalii la această fotografie. Îmi place la nebunie decorul în care este realizată, cu acea măsuţă discretă ce susţine un caiet, covorul, care cred că avea un model extraordinar şi nişte culori superbe. Ceea ce mă fascinează peste măsură este acel paravan, atât de frumos tapisat.
Aruncaţi-vă acum privirea asupra taioarelor celor două domniţe! Croiala mi se pare atât de feminină şi plină de eleganţă!




Mesajul de pe verso grăieşte atâta adevăr!
"Domnişoara Miţa Ionescu, strada Ferdinant [sicc!]nr. 29
1912, 8 Martie
Dragă Miţa,
Iubită Prietenă,
Ca drept de stimă ce-ţi păstrez, î-ţi [sic!] dau această fotografie.
Căci: Imagia [sic!] piere
Cemilă [sic!]se sting
Corpul putrezeşte
Numele se uită,
Iar porterul va rămâne etern.

Elena Niculescu"

Deşi unele cuvinte-mi sunt absolut necunoscute, mesajul este clar! Corpul celor două prietene este demult putrezit, numele lor aproape că nu mai spune nimic nimănui, dar acest "portret" a ajuns până la voi!
CORA
Poţi semna petiţia aici.
CORA
De la Ana provocare.




Vis de-argint si de petale
Cuibul tau e sus pe creste
Raza ta-mi coboara-n cale
Mai frumos ca-ntr-o poveste.

Tu floare de colt
Minune sub bolti
Frageda stea
Iubita mea !

Floare ninsa-n varf de stanca
Mai presus de nori si stele
Cine oare sa te-ajunga ?
Numai dorurile mele !

Floare de lumina vie
Zambet cald de dimineata
Te astept de-o vesnicie
Te-ntalnesc o data-n viata.
CORA
Astăzi am avut un chef nebun să văd un film de vară, girly şi uşor digerabil. Am ales "Bride Wars", cu atât mai mult cu cât despre acest subiect se tot vorbeşte în viaţa mea. :)
Deşi este un film superficial, relaxant pentru că nu-ţi pune neuronii mult la încercare, sunt unele scene care-s pline de adevăr şi care chiar îţi ating corzi sensibile. Concluzia filmului este formulată chiar de organizatoarea nunţii/lor: "It was quite a wedding and as I stood there watching I realized something I'd forgotten a long time ago. Sometimes in life there really are bonds formed that can never be broken. Sometimes you really can find that one person who will stand by you no matter what. Maybe you will find it in a spouse and celebrate it with your dream wedding. But there's also the chance that the one person you can count on for a lifetime, the one person who knows you sometimes better than you know yourself is the same person who's been standing beside you all along".

Comentarii?
Etichete: 16 comentarii |
CORA
De la Geocer provocare! Mai acum câteva zile, posta pe blogul lui informaţii despre Mihai Viteazul şi lupta lui pentru credinţa ortodoxă. Mi-am amintit atunci despre o minune care a avut loc în Alba Iulia, despre care ne-a povestit preotul la o predică. În linii mari, e vorba despre faptul ca, odată ajuns în Alba Iulia, Mihai a vrut să construiască o biserică ortodoxă, numai că mai marii bisericii catolice s-au împotrivit vehement. Atunci, Mihai le-a propus un soi de joc. Să facă rugăciuni, atât ei, cât şi catlocii, deasupra unor vase cu apă, pentru ca aceasta să rămână limpede vreme de o lună. Ortodocşii au transformat apa în agheasmă. După vreo 15 zile, au mers să verifice cele două vase cu apă. Nu a mai fost nevoie să lase să treacă cele 15 zile rămase, căci apa catolicilor era galbenă şi urât mirositoare, iar apa ortodocşilor era limpede şi proaspătă ca-n prima zi.
În extenso, despre această minune a scris Petru Movila, Arhiepiscop, Mitropolit al Kievului, Arhimandrit al Lavrei Pecerska:
Mărturie a Sfântului Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului despre Dreptcredinciosul voievod Mihai Viteazul şi adeverirea dreptei credinţe

Când Mihail-Voda, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory si a luat sceptrul Ardealului, a sosit in orasul de scaun, numit Balgrad [Alba Iulia], si a voit ca sa zideasca acolo, in oras, o biserica ortodoxa. Insa preotii, orasenii si toti boierii, fiind de credinta latineasca [a Papei], nu-i ingaduiau sa zideasca, zicind ca ei sint de credinta dreapta si de aceea nu doresc sa aiba in orasul lor o biserica de lege straina. Atunci domnitorul le-a spus: “Voi nu sinteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfintului Duh in biserica voastra. Noi insa, fiind dreptcredinciosi, avem puterea cea adevarata a harului Sfintului Duh, pe care si cu fapta sintem gata intotdeauna s-o aratam, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Dar ei voiau sa-si dovedeasca dreptatea prin infruntare de cuvinte si dispute. Ci el le-a zis: “Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediti, altfel va voi arata eu, intru incredintarea tuturor”. Iar ei i-au spus: “Cum sa aratam? Caci nu e cu putinta sa dovedim decit cu cuvintul sfintelor scripturi”. El le-a zis: “In dispute este osteneala fara de capat, dar noi, fara infruntari de vorbe, putem usor sa dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideti, zice, in mijlocul orasului si acolo sa ni se aduca apa curata, iar arhiereul meu si preotii sai o vor sfinti in vazul tuturor. Tot asa vor face si ai vostri, deosebit, si, sfintind-o, o vom pune in biserica voastra cea mare, in vase osebite, pe care le vom astupa si le vom pecetlui cu pecetile noastre, pecetluind si usa bisericii pentru 40 de zile. Si a cui apa va ramine nestricata, ca si cum de-abia ar fi fost scoasa din izvor, credinta aceluia este dreapta, iar daca apa cuiva se va strica, credinta lui este rea. Daca apa mea va ramine nestricata, cum nadajduiesc ca ma va ajuta Dumnezeu, voi n-o sa va mai impotriviti si o sa-mi ingaduiti sa zidesc biserica, iar daca nu, faca-se voia voastra, n-am s-o zidesc”. Ei au strigat cu totii intr-un glas: “Bine, bine, sa fie asa!”. Si, a doua zi dimineata, a iesit domnitorul cu toti boierii si curtenii sai in piata, cu episcopul si cu preotii, slujind litia dupa obicei, cu cruci, cu luminari si candele. Si, ajungind la locul pregatit, au savirsit marea sfintire a apei, rugindu-se cu totii lui Dumnezeu, cu lacrimi si suspine, sa proslaveasca dreapta credinta, iar pe cea rea s-o faca de rusine. Tot in piata, dar deoparte, in fata tuturor, latinii au sfintit apa si au sarat-o. Dupa care, astfel sfintindu-si apa, fiecare a turnat apa lui sfintita in cite un vas osebit, apoi si-au pus pecetile pe amindoua parti ale vaselor, le-au dus si le-au pus in biserica cea mare, au incuiat usil! e, le-au pecetluit si au plecat. In fiecare zi, domnitorul cu episcopul, cu preotii si cu toti dreptcredinciosii, se rugau, postind. Tot asa au facut si latinii. Si dupa ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor si i-a zis: “Doamne, cheama-i pe latini si pe preotii lor si nu astepta ziua a patruzecea, cea hotarita. Sa mergem la biserica si, desfacind pecetile, sa deschidem usile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-si pun cu adevarat nadejdea in El, nu se vor face de rusine”. Domnitorul, deci, chemindu-i pe toti, precum l-a sfatuit episcopul, a mers la biserica si, deschizind usile, au intrat cu totii. Mai intii, episcopul ortodox, ingenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicind: “Doamne, Dumnezeule, Unul in Sfinta Treime slavit si preamarit, precum inainte vreme pe dreptul Tau Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevarul Tau si i-ai rusinat pe cei de rea credinta, auzi-ma acum si pe mine, robul Tau nevrednic, dimpreuna cu toti robii Tai de aici, nu pentru vrednicia noastra, pe care n-o avem, ci pentru slavirea numelui Tau sfint si pentru intarirea credintei noastre, care este adevarata credinta in Tine, arata intreg harul Sfintului Duh in apa aceasta, ca prin nestricaciunea ei sa vada toti ca numai in biserica Ta greceasca si soborniceasca de la Rasarit se afla credinta cea adevarata si harul cel adevarat al Sfintului Duh. Caci Tu esti singurul Care pe toate le binecuvintezi si le sfintesti, Dumnezeul nostru, si slava Tie iti inaltam, Tatalui si Fiului si Sfintului Duh, acum, si pururi, si in vecii vecilor, Amin!”. Ridicindu-se si cintind: “Doamne, Lumina mea si Mintuitorul meu, de cine sa ma tem” – a rupt pecetea vasului cu apa sfintita si, uitindu-se la ea, a gasit-o mai curata si mai limpede decit inainte, cu mirosul neschimbat, ca si cum ar fi fost luata dintr-un izvor curgator, dupa care strigat, zicind: “Slava Tie, Dumnezeul nostru, Care Ti-ai plecat urechea la rugaciunile noastre, Slava Tie, Care proslavesti biserica Ta, Slava Tie, care intaresti cu slava credinta cea dreapta si nu ne-ai facut de rusine in asteptarile noastre”. Si a zis catre toti: “Veniti sa vedeti cum a stat aceasta apa atitea zile, raminind nestricata datorita harului Sfintului Duh, si incredintati-va ca adevarata este credinta noastra ortodoxa”. Iar latinii, rugindu-se si facind slujba dupa cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului in care se afla apa lor si, cum l-au destupat, toata biserica s-a implut de duhoare, ca s-au inspaimintat toti latinii si au strigat cu uimire: “Adevarata este credinta greceasca pe care o tine domnitorul. Sa-si zideasca, deci, biserica in orasul nostru, caci, fiindca nu i-am ingaduit, Dumnezeu s-a miniat pe noi si ne-a imputit apa”. Si astfel, facuti de ocara, latinii si cu preotii lor s-au imprastiat cu mare rusine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinta ortodoxa. Iar domnitorul, cu episcopul sau, cu preotii, cu toti boierii si ostasii sai, plini de bucurie si fericire, s-au intors la curte, slavindu-L si multumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre intarirea adevaratei credinte ortodoxe. In aceeasi zi a facut o mare ospat pentru intregul oras si pentru toata oastea sa.

Toti locuitorii tarii Ardealului, cu juramint, s-au aratat bucurosi sa zideasca biserica si sa n-o darime niciodata. Deci, domnitorul a inceput indata zidirea (dar nu in oras, ca nu cumva, o data cu schimbarea vremurilor, sa fie darimata, ci linga oras, aproape de zidul cetatii, intr-un loc frumos) si, dupa ce a zidit-o, a inchinat-o “…” si a mutat episcopia acolo (caci episcopii locuisera pina atunci in alt loc), unde se afla si astazi, cu bunavointa lui Dumnezeu. L-a pus acolo pe primul episcop al Balgradului, pe Ioan, barbat blind, virtuos si sfint, care, traind acolo in mare sfintenie, s-a invrednicit sa capete harul facerii de minuni. Dupa ce a murit, trupul lui a ramas si pina astazi neputrezit si bine mirositor, facind multe minuni pentru cei ce vin cu credinta la racla lui, intru slavirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Caruia I se cuvine toata slava, cinstirea si inchinaciunea, dimpreuna cu Tatal Lui Cel fara de inceput si cu preasfintul, preabunul, de viata datatorul Duh Sfint al Lui, acum, si pururea, si in vecii vecilor, Amin!

Si cele scrise aici le-am am citit intr-un letopiset muntenesc si le-am auzit de la multi oameni vrednici de crezare, care au vazut cu ochii lor, dar mai ales de la parintele, care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare logofat al tarii Ungro-Vlahiei, si de la Dragomir, marele pitar al aceleiasi tari.

Această mărturie a fost preluată de aici
CORA

POFTA DE CITIT
Dacă până acum nu te-ai înfruptat din amintirile poznaşe ale unui eminent elev ştrengar al Lazăr-ului, trebuie neapărat să citeşti Cişmigiu et Comp. Fie că o achiziţionezi azi împreună cu Jurnalul, fie că o cumperi din librărie, fie că dai o fugă la bibliotecă, zău, trebuie să citeşti cartea asta. Mai ales dacă eşti un melancolic al vremurilor din liceu, al şotiilor copilăreşti şi delicioase.
Trebuie să descoperi întâmplările lui Crăcănel, ale poemului de amor "Tanţi, eşti o gâscă" şi ale Cişmigiului, care a găzduit pe băncile lui elevi pe cale să se îndrăgostească, emoţii ale tezelor, dar, mai ales, amintiri. Ale adultului Băjenaru legate de el, liceanul poet al Lazărului.
You must read Cişmigiu et Com
CORA
Remember "The Phantom of the Opera"? Remember us?

Etichete: 9 comentarii |
CORA
Rămân absolut consternată în faţa spectacolului oferit de cei de la PSD. Şi constat cu din ce în ce mai multă stupoare că în domeniul educaţiei "se pricepe" toată lumea, ştiu toţi ce e bine pentru învaţământul superior, mai puţin ministrul educaţiei, ARACIS-ul şi alţi specialişti în domeniu. Aproape că nu-mi vine a crede că au sărit toţi la gâtul ministrului şi nu pot înţelege altfel gestul acesta josnic decât prin faptul că au deja un alt favorit pentru această funcţie.
Cine ar trebui să decidă în această problemă?
Cred că ar fi oportună o întâlnire la nivel înalt între rectorii tuturor universităţilor, ARACIS, reprezentanţi de la Ministerul Muncii şi alţi factori decizionali pe piaţa muncii, pentru a vedea care-i soluţia ca acele diplome să fie credibile.
Apoi, nu pot să nu mă întreb. De ce se tem studenţii de la această universitate să susţină examen la altă Universitate? Cine a fost corect şi a învăţat serios, nu ar trebui să se teamă, nu? Sau acum nu ar mai avea cum să rezolve pe forum grilele anterior cunoscute?
CORA
- Ce vechime ai?
- Un anişor împlinesc în septembrie. Pe 1 de când am păşit pentru prima oară în cancelarie şi pe 15 de când am început să lucrez cu copiii, să-i primesc în pseudocabinetul meu şi de când încerc să le dezvolt spiritul civic. (zâmbesc)
- Cum ţi-a fost?
- Nu tocmai greu, pentru că eram obişnuită cu catedra, cu zeci de ochi aţintiţi înspre mine, aşteptând să le spun ceva care să-i intereseze. Adesea, Civica, în sine, nu-i interesează prea mult. Aici mi-a fost cel mai greu, pentru că trebuie să stau în apropierea programei şi să nu le abandonez nici interesele. Dar, la orele de dirigenţie, chiar consider că am avut un succes mai mare. Concluzia e că profesorul trebuie să dea o reprezentaţie de zile mari...în fiecare zi. Să aibă mereu ceva spectaculos cu care să le capteze atenţie elevilor şi metode eficiente prin care să-i implice în piesa de teatru. E ca un teatru-forum.
- Şi în cabinet?
- De aici nu pot dezvălui prea multe, pentru că trebuie să respect dreptul la confidenţialitate. Totuşi, în urma unei evaluări de ansamblu, pot spune că rezultatele încă nu-s vizibile, pentru că schimbarea de comportament are loc în timp. Şi adesea trebuie intervenit în familie, de acolo plecând majoritatea problemelor copiilor. Numai că familia nu este adesea deschisă colaborării, cu atât mai puţin schimbării.
- Este la modă profesorul reflectiv. Ce gânduri îţi trec prin minte în urma unor reflecţii de ansamblu?
- Aş fi putut să fac mai multe lucruri. Am "pierdut" mult timp cu acomodarea, mai ales în cabinet, căci activitatea de aici îmi era cunoscută doar din cărţi. Dar, anul acesta pornesc atât cu forţe proaspete, cât şi cu direcţii clare de acţiune. (zâmbesc)
- Care este lucrul cu care te mândreşti cel mai mult?
- Îmi trec mai multe lucruri prin minte...aş putea aminti de premiile obţinute...dar, nu! un câştig cu mult mai mare a fost replica pe care mi-a dat-o un copil: "Doamna, cred că acum ţin la dumneavoastră ca la o rudă".
- De ce anume îţi este cel mai ruşine?
- Se spune? (zâmbesc) De momentele pe care probabil nu le-am putut controla foarte bine la clasă.
- Gânduri pentru noul an?
- Îmi doresc să dezvolt mai multe proiecte la nivelul şcolii, dar prefer să vorbesc despre ele când vor avea loc. Ah! Şi îmi doresc mie multă baftă la Def.
Etichete: , 3 comentarii |
CORA
În România actuală este prost plătită, prost văzută, puţin apreciată. Meseria de profesor (în continuare am să-i spun educator - cuprinzând toate categoriile de cadre didactice: educator, învăţător, profesor, asistent, preparator, profesor univeritar ş.a.). Meserie despre care se spune că se practică numai din vocaţie. O meserie al cărei câmp lexical cuprinde noţiuni precum: tact pedagogic, răbdare, dăruire, "metodă".
Majoritatea opiniei publice vede doar o parte a activităţii didactice, cea de la catedră, lucrul efectiv la clasă. Numai că în spatele acestuia se află şi un alt tip de activitate, acesta fiind mai puţin vizibil, dar absolut necesar. Aş împărţi astfel activitatea unui educator în două părţi: partea văzută şi partea nevăzută.

Partea văzută
Evident, aici intră toate tipurile de activităţi cu elevii. Şcolare - care se încadrează în educaţia formală, care urmează traiectoria impusă la nivel naţional, reglementată de minister - extraşcolare - se încadrează în educaţia non-formală, care includ activităţi de tipul excursiilor, taberelor, atelierelor de lucru şi multe altele.
Activităţile şcolare includ procesul de predare şi cel de evaluare - fie ea scrisă sau orală. Acestea sunt prevăzute în fişa postului cu 18 ore (în cazul profesorilor) şi 25 de ore (în cazul educatorilor şi învăţătorilor - observaţi probabil deja o discriminare). Activităţile extraşcolare, evident, se realizează în afara acestor ore. Aici intră şi pregătirea suplimentară a elevilor pentru examenele naţionale sau pentru participarea la olimpiade.

Partea nevăzută
Pentru că activitatea educatorului cuprinde trei procese: proiectarea, predarea şi evaluarea şi pentru că în partea văzută am vorbit deja despre ultimele două, în mod evident, această parte cuprinde proiectarea şi cealalte ramuri ale evaluării: proiectare, apreciere, notare şi luarea de decizii.
Fiecare în parte trebuie analizate în profunzime, pentru a înţelege care le este utilitatea. În opinia mea, acestea sunt cheia succesului predării. Cu alte cuvinte, dacă proiectarea nu este eficientă, predarea nu va avea succes.
Proiectarea include mai multe procese didactice: întocmirea planificării anuale, întocmirea planificării unităţilor de învăţare, întocmirea proiectelor didactice sau a schiţelor didactice.
***Planificarea anuală se întocmeşte prin corelarea timpilor de lecţii cu particularităţile elevilor (ritm de lucru, efort, aptitudini etc). Cu alte cuvinte, atunci când un educator îşi întocmeşte planificarea anuală, îşi programează fiecare activitate: în săptămâna 1 abordez tema X, în săptămâna 2 tema Y, iar în săptămâna 3 aprofundez tema Y, căci are un nivel de dificultate ridicat, iar posibilităţile elevilor nu-s suficient de ridicate. Educatorul, însă, trebuie să se încadreze în numărul de ore conform Planului de Învăţământ şi trebuie să abordeze toate temele propuse prin Programa Şcolară.
***Planificarea unităţilor de învăţare merge înspre particular, se detaliază fiecare unitate de învăţare - teme mari de studiu (de exemplu: 2Unităţi de măsură" sau "Forme de relief"). Aici se consemnează chiar şi metode de predare, obiective etc.
***Întocmirea proiectelor didactice (schiţe pentru "veterani")este un proces minuţios care cuprinde o viziune de ansamblu a fiecărei lecţii în parte. Neapărat trebuie formulate nişte obiective operaţionale, în termeni de performanţă sau mai nou în termeni de competenţă. E o întreagă filosofie de formulare a obiectivelor - în mare fiind vorba despre "a şti ce vrei să realizezi în urma lecţiei - ce cunoştinţe să acumuleze elevul, ce deprinderi, ce competenţe etc.". Apoi se trece la corelarea obiectivelor cu temele de studiu - adică se aleg conţinuturile ce trebuie abordare, în conformitate cu Programa Şcolară. Se gândesc strategii didactice (metode, mijloace, forme de organizare a activităţii), situaţii de învăţare, astfel încât obiectivele propuse să fie atinse cu succes. Şi se gândeşte o metodă de evaluare, pentru a vedea în ce măsură obiectivele au fost atinse.
Evaluarea scrisă presupune mai multe procese: proiectarea, formularea itemilor, construirea baremului de apreciere şi notare, aplicarea testelor, aprecierea şi notarea, luarea de decizii. Dintre toate acestea, doar aplicarea testelor este vizibilă. Celelalte toate fac parte din "lumea nevăzută" a activăţii didactice. Dat fiind că este evident ce presupune fiecare proces al evaluării, aş dori să mă opresc asupra unuia, mai puţin cunoscut - luarea de decizii. Un test se aplică, se acordă o notă şi...? În evaluarea formativă mai ales trebuie luate decizii de ameliorare, de recuperare. Educatorul poate decide dacă este cazul ca cu un anumit elev să lucreze suplimentar. Sau poate lua orice alt fel de decizie care să îi determine să recupereze pe elevii care nu au atins în mare parte obiectivele . În acest sens pot da un exemplu simplu: dacă se constată în urma unui test că un elev nu ştie înmulţirea cu 5, evident el are nevoie de timp suplimentar de lucru, pentru a nu rămâne în urmă.

Dincolo de toate aceste activităţi, care ţin strict de munca la clasă, există şi alte lucruri de care trebuie să ţină cont un educator: cunoaşterea psihopedagogică a elevilor, pentru ca în funcţie de caracteristicile descoperite să aleagă metodele cele mai eficiente de lucru. Nu trebuie să uităm nici de partea de mentorat, oferirea exemplului personal etc.
O altă latură foarte importantă este colaborarea cu părinţii elevilor pentru a implica şi familia în demersul coerent de dezvoltare a copilului. Cu alte cuvinte, colaborarea cu familia nu permite fenomenul "una învaţă la şcoală şi alta face acasă". Care este interesul părinţilor legat de această colaborare? Probabil că diferă de la părinte la părinte.

Şi mai există un lucru foarte important, legat de activitatea de perfecţionare a fiecărui cadru didactic. Aceasta poate avea loc într-un cadru formal - participarea la sesiuni de formare, cursuri, lectorate etc sau într-un cadru mai puţin formal - prin lectură particulară, în sala de lectură a unei biblioteci au acasă. Toate acestea pentru că ştiinţa avansează destul de rapid, apar mereu noi şi noi metode de predare, de cunoaştere a elevilor - iar un profesor care se respectă trebuie să fie mereu bine pus la punct cu toate noutăţile. Tot în această categorie intră şi obţinerea gradelor didactice, care presupun o muncă titanică şi nişte emoţii destul de mari: inspecţii periodice, examene scrise, colocvii, realizarea unei lucrări ştiinţifice. Nu trebuie uitat faptul că educatorii pot scrie articole în reviste de specialitate, lucrări pentru sesiuni ştiinţifice, pentru simpozioane.

Un cadru didactic mai are şi alte responsabilităţi în cadru şcolii ca organizaţie, făcând parte din diverse comisii: consiliul profesoral, consiliul de administraţie, comisii metodice, comisia de asigurare a calităţii şi încă vreo 15 altele asemenea.

Toate aceste activităţi care fac parte din lumea nevăzută a meseriei de educator ar trebui să se încadreze în 22 de ore săptămânal (deşi, din proprie experienţă vă spun că există săptămâni în care se munceşte cu mult mai mult, chiar şi sâmbăta şi duminica, mai ales atunci când trebuie să mergi la cursuri de perfecţionare). Plus cele 18 vizibile - 40, la profesori.Pentru educatori şi învăţători 25+22 - 47.

Un alt lucru important de precizat este că vacanţa unui educator nu începe atunci când începe şi vacanţa elevilor şi nici nu se termină odată cu vacanţa acestora. De aceea, este eronat să spui că educatorii au 3 luni de vacanţă vara - în realitate e vorba doar de 56 de zile - şi asta numai dacă te duci în timpul celorlalte vacanţe la şcoală, în activitate.

CONCLUZIE: Meseria de profesor se bazează, într-adevăr, pe vocaţie. Dar dacă vocaţia nu este încununată şi de o formare temeinică, aceasta ar fi în zadar.

Nota 1. Acest material a fost scris din furia născută ieri, când un comentator mi-a sugerat că dacă vreau să am salariu mare, să pun mâna să muncesc, subînţelegând eu că acum tai frunze la câini...Dar mă mint frumos,zicându-mi doar că este dezinformat şi nu ştie cu ce se mănâncă meseria de profesor.
Nota 2. Furia a venit pe fondul a ceea ce am auzit pe la TV, de la politiceni, că "profesorii nu merită salarii mai mari, că şi aşa lucrează doar 16 ore pe săptămână". Şi-s convinsă că sunt mulţi alţii care sunt la fel de neştiutori.
Etichete: 55 comentarii |
CORA
Astăzi, preşedintele a fost huiduit. Şi nu pentru că susţine miniştri care plătesc din banii statului campania electorală a fiicei lui, ci pentru că nu este de acord cu autonomia maghiarilor pe teritoriu românesc. Oricât de tare aş fi eu împotriva preşedintelui, pentru toată dezamăgirea pe care am avut-o în ultimii 5 ani din partea lui, nu pot să nu spun că acum sunt chiar mândră pentru ce a spus mulţimii maghiare. Ar fi putut să o facă într-un mod mai elegant, astfel încât să nu dezbine şi mai tare, dar, dat fiind stilul caracteristic...
Ce s-a întâmplat, puteţi citi în detaliu de aici, aş vrea numai să comentez un pic dorinţa oricărei minorităţi de a fi acceptată în masa majoritarilor.

***

Probabil că există pe lumea asta o sumedenie de grupuri care au diverse caracteristici ce-i deosebesc de restul. Că sunt ei majoritari într-un stat sau nu, depinde numai de istorie sau de diverse conjuncturi. Vorbim de musulmani, maghiari, Rromi, homosexuali, grupul consumatorilor de Cola, de vodka, de cultură etc. Evident, toţi au ceva aparte, care îi face să se deosebească de restul oamenilor. Mai ales nevoi. În primul rând, au nevoie de acceptare. Ceea ce eu, una pot oferi. Zau că pot fi tolerantă la orice fel de minoritate şi la orice fel de ciudăţenie. Îmi place diversitatea şi o pot accepta.
Ceea ce nu pot accepta totuşi este discriminarea "prea pozitivă" de care ar vrea ei să se bucure. Una e să doreşti să fii acceptat, susţinut, să beneficiezi de aceleaşi drepturi ca ale majorităţii, şi alta să vrei să îţi creezi propriile reguli la mine acasă.

***

O altă situaţie în care am avut aceleaşi sentimente a fost atunci când minoritarii religioşi vroiau să dea jos de pe pereţii sălilor de clasă icoanele. Gândeam atunci "Uite, eu mă bucur de vizita ta în casa mea, dar nu-mi zice tu unde să pun icoana!".
În ceea ce-i priveşte pe maghiari, aş vrea să întreb şi eu pe cei care le susţin cauza. "Câţi maghiari au luptat alături de Mihai Viteazu, Stefan cel Mare sau Mircea cel Bătrân pentru menţinerea independenţei şi pentru nepătarea demnităţii Ţărilor Româneşti?". Au fost români care s-au jertfit pentru credinţă creştină, pentru libertate . Voi unde eraţi?

***

Am citit de curând un discurs al premierului Australiei, Kevin Rudd, atunci când un grup de musulmani îşi cereau nişte "drepturi":
"IMIGRANTII SI NU AUSTRALIENII TREBUIE SA SE ADAPTEZE. Asta e, va convine sau nu. Sunt satul de ingrijorarea acestei natiuni in privinta ofensarii unor indivizi sau a culturii acestora. De la atacul terorist din Bali incoace suntem martorii unui val de patriotism venit din partea majoritatii australienilor.

Aceasta cultura s-a creat in peste doua secole de zbateri, incercari si victorii a milioane de barbati si femei in cautarea libertatii.

Vorbim mai cu seama ENGLEZA, nu spaniola, libaneza, araba, chineza, japoneza, rusa sau orice alta limba. In consecinta, daca doriti sa fiti parte a acestei societati, invatati limba!

Majoritatea australienilor cred in Dumnezeu. Asta nu e vreo aripa crestina de dreapta sau o presiune politica, ci un fapt, intrucat barbati si femei de credinta crestina, pe principii crestine, au fondat aceasta natiune, ceea ce este clar documentat. E cu siguranta adecvat a se afisa asta pe peretii scolilor noastre. Daca Dumnezeu este o ofensa pentru voi, va sugerez sa considerati o alta parte a lumii ca fiind casa voastra, intrucat Dumnezeu este parte a culturii noastre.

Vom accepta credintele voastre fara a va intreba de ce. Tot ce va cerem este sa o acceptati pe a noastra si sa traiti cu noi in armonie si bucurie pasnica.

Aceasta este PATRIA NOASTRA, PAMANTUL NOSTRU si STILUL NOSTRU DE VIATA si va vom permite orice oportunitate pentru a va bucura de toate acestea. Dar imediat ce incetati a va mai plange, vaita si ingrozi de Steagul nostru, de Onoarea noastra, de crezul nostru Crestin, de Stilul nostru de Viata, va recomand cu caldura sa profitati de o alta mare liberatate australiana, LIBERATATEA DE A PLECA.

Daca nu sunteti fericiti aici, atunci PLECATI. Nu v-am obligat noi sa veniti aici. Voi ati solicitat sa fiti aici.. Asadar, acceptati tara pe care VOI ati dorit-o".

NO COMMENT, că a zis totul.

***

În final, aş vrea să vă povestesc ce ne-a spus un profesor la un curs legat de cum acceptă majoritarii românii cultura unor minoritari. Există un principiu sociologic conform căruia, în timp, cultura majoritarilor reduce valorile minoritarilor, astfel încât aceştia se absorb în majoritate. Se pare că în facultaţile europene de sociologie, România este dată drept exemplu la acest capitol ca excepţie care confirmă regula în cazul manelelor. Manele despre care ştim cu toţi că-s valoarea culturală a Rromilor. Ei bine, ce se întâmplă cu manelele? Au fost ele reduse valoric în vreun fel? Nu! Ci au fost preluate de majoritate. Iar principiul sociologic este confirmat prin excepţie.
CORA
Am citit aici cum PSD se implică în decizii educaţionale. Eu una, care nu o plac foarte mult pe Andronescu, consider că de data aceasta a luat o decizie pertinentă. Şi tocmai acum partidul îşi vâră nasul într-un domeniu în care, sincer, nu îi văd competenţa. Ce să înţeleg eu acum? Că orice decizie dintr-un anumit domeniu trebuie luată numai cu acordul partidului. Dacă aduce voturi, aprobăm, dacă nu, lăsăm lucrurile să meargă prost, ca să nu supărăm electoratul. Eu sper ca PSD să îşi revină şi să o lase pe ministră să-şi vadă de treabă. Dar, vai, oare domnul de la IMM va trebui să dea din nou examenul de licenţă?
CORA
Spuneam acum mult timp că în zodiacul meu floral sunt reprezentată de trandafir.
Astăzi m-am hotărât să înţep puţin şi să vorbesc despre partea vătămătoare a trandafirului ce sunt.

Am momente în care sunt al dracului de exigentă. Cu mine şi cu ceilalţi. Nu cer multe, căci am învăţat să fiu obiectivă. Dar, nici nu mă mulţumesc cu puţin. Aşadar, un ghimpe pentru cei care mă trădează.

Am momente în care sunt al dracului de sinceră. Sunt lucruri pe care nu le pot ţine în mine, mai ales dacă mocnesc crunt. Şi le revărs. Mai ales când am dreptatea în mână. Deci, un alt ghimpe pentru nesimţiţi.

Am învăţat să citesc oamenii. Şi am aflat că cei care-s echilibraţi - deşi nu oferă cuvinte frumoase, care m-ar face să mă simt bine - sunt cei pe care mi-i doresc ca prieteni. Căci cei care linguşesc, deşi spun că nu o fac, că sunt doar realişti, sunt buboiae fetide care încearcă să se ascundă în cel mai frumos ambalaj. Un alt ghimpe pentru balonul cu puroi. Poc.

Nu-mi plac mincinoşii. Care îşi ascund laşitatea după vorbe mari, care nu demonstrează - într-un final - decat cât de mici sunt. Detest oamenii care se uită în ochii mei şi încearcă la infinit să îmi spună: "Cum poţi crede asta despre mine?" mai ales în faţa evidenţei. Un ghimpe pentru oamenii falşi.


Nu-mi plac părinţii care nu ştiu să-şi crească frumos copiii. Care le ucid visele şi le taie aripile. Un ghimpe pentru ei.

Nu-mi plac femeile care "aderă" la bărbăţii căsătoriţi. Simt o mare scârbă faţă de cele care nu-s în stare să-şi construiască propria fericire şi o fură pe-a altora. Un ghimpe pentru prostituate. Buf!

Nu-mi plac oamenii care murdăresc tot ce ating, prin caracterul lor infect. Un ghimpe pentru rahaţii care nu au altceva mai bun de făcut decât să pută. (Păstorel)

Nu-mi plac femeile care-şi omoară pruncii nenăscuţi şi care cred că au drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Hello!!! Viaţa lui nu e a voastră, e a lui Dumnezeu. Un ghimpe pentru ucigaşe.

Cred că...am ajuns la floare. :)
CORA
Îmi place ideea de a sărbători într-o anumită zi a săptămânii fie poezia, fie fotografia. "Miercurea fără cuvinte" sau "E vineri...e poezie pe pâine". Până acum, nu am preluat niciuna dintre aceste "sărbători", pentru că: prima este prea folosită, iar a doua nu-mi place cum sună :D. Nici în ruptul capului nu pot asocia poezia cu pâine. Parcă ar fi vorba de bomboane cu carne.
Numai că astăzi, pe blogul Anei, am găsit o nouă provocare şi am zis: clar, asta e pentru mine. FLOWER FRIDAY
Şi cum florile mele estivale preferate sunt margaretele, firele acestea zâmbăreţe sunt numai bune de aşezat pe blog.
CORA
Soarele zâmbeşte prietenos, rapoartele s-au terminat, alaiul de păsărele îşi începe simfonia. Plecăm acasă. E rost de o nouă zi! Astăzi va fi cald! Gândurile-mi vor intra într-o amorţeală dulce, de aceea, pe răcoarea matinală vă urez tuturor o zi colorată! Şi vă ofer în dar natura matinală imortalizată de ochiul fotografic.

Soarele e jucăuş şi mă provoacă la de-a v-aţi ascunselea după Teatrul Naţional


Bună dimineaţa, raze de soare!


Peisaj colorat cu floarea soarelui cea somnoroasă


Şi un semiprofil de Răzvan scăldat în răsărit!


Bună dimineaţa! Bună dimineaţa! Bună dimineaţa!
CORA

Virtual. El este Andrei, puiul nostru virtual, care a luat naştere aici.

La nastere mi-a spus "Hello, mama". Nu-i asa ca este the sweetest? Doar e al nostru. :)

Ideea mi-a venit de mai mult timp, de pe blogul Dianei. De abia azi am trecut la treaba.
Etichete: , , 11 comentarii |
CORA
Astăzi a avut loc examenul de titularizare în învăţământ, examen la care numărul candidaţilor înscrişi a depăşit cu mult numărul posturilor scoase la concurs. Titularizabile sau netitularizbile. Am ţinut pumnii strânşi prietenelor mele, care au participat şi ele la acest examen! Numai că, posturile de profesor în cabinetele de asistenţa psihopedagogică de anul acesta scoase la concurs au fost...tanananaaaaam...O. Da, citiţi bine! 0! Multimea vidă. Iar cele netitularizabile ... 5! Sper ca ele trei să se numere printre cele 5 norocoase.
Aproape că nu îmi vine să cred că anul trecut am reuşit să mă titularizez. Mai ales că povestea este una cu cântec.
Iniţial, vroiam să devin profesor de educaţie civică. Până când Corina mi-a deschis ochii şi am schimbat macazul. Consiliere psihopedagogică să fie. Am depus dosar, dar eram din ce în ce mai sigură ce şansele de reuşită sunt minime, mai ales că pe holurile inspectoratului stăteau oameni care se aflau la al 6-lea concurs! Ce şanse aş fi avut eu, care aveam minimă experienţă la catedră (v-am mai povestit de faptul că am fost educatoare), ca să nu mai vorbesc de experienţă într-un cabinet?
Dar, mi-am zis că trebuie să încep de undeva şirul lungilor încercări de titularizare. Am dat licenţa şi trebuia să mă gândesc serios ce voi face cu viaţa mea. Faptul că auzeam că este un examen greu, că sunt atâţia care nu reuşeau să obţină peste 7, că era un nmăr mare de suplinitori cu continuitate, toate acestea mă dezarmau.
Aşa că am plecat în căutarea unui loc de muncă. Am fost la nu ştiu câte interviuri, am fost acceptată la câteva, am avut de ales. Mă oprisem la Mediafax. Salariul convenabil, Corina acolo, Răzvan tot acolo, echipă tânără. Program lejer. Probabil că undeva, în subconştient, alesesem un job care mă lăsa să particip şi la examenul de titularizare. Uşor uşor, temerile îşi făcuseră un culcuş destul de solid, astfel încât ajunsesem să spun că nu îmi mai trebuie nicio titularizare...şi aşa salariul e mic. Numai că am avut o voce a conştiinţei chiar lângă mine - pe mama - care m-a tot împins de la spate, spunându-mi să nu renunţ la visul meu de a fi profesor, vis pe care îl acopeream cu diverse umbre. Am avut doar două săptămâni jumătate la dispoziţie să învăţ. De la Licenţă până la examenul de titularizare.
Mă cam săturasem de vraful de cărţi ce-mi înconjura sufrageria în perioada de pregătire pentru Licenţă - aceasta fiind o altă umbră peste visul meu: simţeam că mă sufoc de atâtea cărţi.
Dar, le-am strâs repede pentru cele de licenţă şi, hotărâtă, le-am întins pe cele de Consiliere. Mi-am planificat riguros un program de studiu, pe zile şi teme, încercam să îmi imaginez cum se întâmplă, în practică, o şedinţă de consiliere individuală, căutam proiecte de lecţii.
Toate acestea se întâmplau cam în acelaşi timp cu perioada de angajare la Mediafax.
Ajunsesem cu două zile înainte de examen, când am sunat-o pe mama şi i-a spus hotărât: nu mă mai duc la nicio titularizare. Oricum nu am şanse, de ce să mă mai complic, oricum voi fi obosită după Mediafax. Vă imaginaţi la capătul firului câtă dezamăgire am născut.
Nu apăs bine pe tasta care mi-a închis apelul, că mă snă Corina: "Draga mea, am vorbit cu şefa noastră, a zis să nu mai vii la serviciu până săptămâna viitoare, că s-a produs o încurcătură la Resurse Umane şi nu poţi încheia contract acum".
Cum să nu simt că acesta este un semn divin? Deci, clar, Dumnezeu îm pune la dispoziţie toate condiţiile favorabile să merg la examen. Şi am mers.
Senină, convinsă că voi mai reveni şi la anu'. Am întâlnit o doamnă care terminase şi un master în domeniu, care nu reuşise nici anul trecut să se titularizeze, desi obţinuse medie peste 7 (o doamnă despre care aveam să aflu în septembrie că fusesem consilier pe postul pe care l-am ocupat eu ulterior. Ce mică e lumea!). Ce şanse aş fi putut avea eu? Auzeam povestea unei alte doamne care anul trecut luase 8 - şi tot nu reuşise să se titularizeze - ce şanse aş fi putut avea eu?
Vin subiectele, tratez subiectele, în stilul meu, ghidată de cunoştinţele acumulate în facultate şi în perioada asta de pregătire. Mă ridic, la fel de senină, le-am spus "ne vedem şi la anu'" în gândul meu şi plec. Am revenit şi în Olteniţa, unde am invitat o colegă de facultate, am petrecut frumos, aproape că şi uitasem că mai aveam şi nişte rezultate de aflat. Nu am să uit niciodată cum un amic îmi zicea: "da, aşafac şi eu când aproape-s sigur că voi pica un examen: n-am nicio tragere de inmă să aflu rezultatul". Numai că...
9.20. A treia medie pe Bucureşti. Un post la şcoala pe care mi-am dorit-o. Am întrebat în stânga şi în dreapta şi aceasta a fost şcoala ce mi-a fost recomandată.
De când mi-am ridicat decizia şi până la 1 septembrie, cred că nu a fost zi în care să mă întreb cum va fi, cum mă vor primi colegii, dar, mai presus de toate, dacă voi reuşi să mă fac iubită de copii. Aveam nişte emoţii de nedescris şi o nerăbdare a marii întâlniri. Dar, acesta este deja subiectul unei alte postări.
Esenţa: nu trebuie să renunţi pentru nimic la visul tău, căci cu cât îţi doreşti mai mult ceva, cu atât şansele ca acesta să devină realitate este mai mare.

PS: Nici la Mediafax nu am renunţat. Şi aşa s-a rezolvat şi temerea mea legată de supravieţuirea financiară.
CORA


Ziarul Adevarul a publicat in editia de astazi lista sectiile neacreditate insotita de motive serioase pentru care Ministerul nu a mai putut da mana libera organizarii sesiunilor de admitere. În ţară au loc o sumedenie de proteste ale studenţilor. Îndreptate nu asupra conducerii Universităţii, ci asupra Ministerului. Îmi este greu să înţeleg de ce pe Minister se revoltă studenţii, şi nu pe rectorat, căci, în fond, neregulile de la ei au pornit, când nu şi-au pus la punct autorizaţiile de funcţionare.
Dacă citiţi toate cauzele, veţi observa că, pentru unele secţii, nici măcar nu au depus dosarul de acreditare. Dar au început să perceapă taxe de studii. Pentru altele, nu au evaluarea periodică. De ce?
CORA
Je profite de la Fête Nationale de la France et de mon envie d'écrire en Français pour vous présenter un vieux ami: Le Nouveau Petit Larousse Ilustre. Le voilà:





Mon Nouveau Petit Larousse Illustré a été edité en 1931 et je suis très heureuse de l'avoir acheté! Merci, Corinne!
CORA
J'aime la France et surtout j'aime le Français: C'est mon professeur de l'école secondaire qui m'a enseigné cette langue et qui m'a enseigné de l'aimer. C'est la langue des amoureux, la langue de mon adolescence, la langue de mes rêves.
J'aime la culture francaise: j'aime Victor Hugo, Baudelaire, Dumas ou Voltaire; j'aime la Tour Eiffel, la Sacré Coeur, la Vallée de la Loire; j'aime Dassin et Patricia Kass; j'aime Ravel, Gaugain, Bizet et Cézanne. J'aime Louis de Funès et j'adore Gérard Depardieu.
Donc, aujourd'hui, quand on fête la République, la Liberté, l'Égalité et la Fraternité, je crie à l'entière blogospfere: j'aime la France!

Pour vous tous:




bolero-ravel
Asculta mai multe audio Muzica

Je vous prie de nu me pas juger pour les fautes d'ortographe ou de grammaire. Il y a 4 ans que je n'ai pas écrit en Français. :(
Etichete: , , 19 comentarii |
CORA
CORA
Probabil că fiul uneia dintre rudele străbunicului meu a urmat studii avansate, din moment ce îşi petrecea stagiul de practică la castelul Peleş. De acolo a trimis străbunicilor mei o vedere (ce datează din 1936, după cum este inscripţionat pe verso)ce a imortalizat Peleşul cu terasa lui "din faţă". Se pare că tipul avea destul simţ al umorului, pe care l-a picurat printre salutările pe care le transmite către rudele din Olteniţa: "Primiţi salutările mele. Sunt în practică. Fotografia este a palatului meu (ce bine ar fi!). Chetebeţu ce mai face? - 10 iulie 1936". Precizez că Chetebeţu este modul în care era alintat bunicul meu, care avea pe vremea aceea 8 ani.



Am vizitat şi eu de câteva ori acest castel, pe care nu se ştie dacă îl voi mai vizita vreodată după ce va fi retrocedat. Mi-ar plăcea ca familia regală să-i păstreze destinaţia. Până la urmă, este destul de fragil cât să fie o locuinţă numai bună. Ca să nu mai amintesc de toate investiţiile pe care le-a făcut statul român pentru întreţinere. Dar, ăsta este poate un alt subiect.
Până atunci, e clar că nu am fost singura nebună care a închis ochii în curtea castelului Peleş şi a încercat să vadă cu ochii minţii cum ar fi decurs o zi din cotidianul regal, în care eu aş fi putut fi, dacă nu regina, măcar guvernanta copiilor. Şi strămoşul meu a avut genul acesta de vise.
CORA
Geocer mi-a sugerat să vorbesc despre experienţa pe care am trăit-o acum 6 ani la Mânăstirea Dervent. Aproape că uitarea s-a aşternut peste detalii, singurele amintiri rămânând vii graţie frumuseţii minunilor locurilor.
Îmi amintesc că am făcut un popas spiritual la acest locaş de cult în drumul nostru spre Peştera Sfântului Andrei.
Mânăstirea Dervent face parte dintr-un conglomerat de mânăstiri din ţinutul Dobrogei, locul creştinat de însuşi Sfântul Andrei, întâiul chemat la apostolat. Peisajul în care domneşte această mânăstire este tăcut, calm, anunţând parcă pacea interioară pe care o capeţi după ce intri în contact cu cele trei minuni ce stau dovadă a Iubirii lui Dumnezeu pentru oameni.
Una dintre ele se află în interiorul Bisericii, o icoană făcătoare de minuni, ce a fost donată mânăstirii de o familie înstărită şi despre care mulţi oameni mărturisesc că a avut efecte curative asupra lor.


O altă minune se află într-un Paraclis, iar o surată a acesteia este plasată în exteriorul acestuia. Este vorba despre o cruce de piatră, despre care se pare că se măreşte vizibil în înălţime. Sfânta Cruce nu este pusă de mână omenească ci creşte natural din pământ. La ea se vindecă numai oamenii bolnavi. Aceşti oameni, când se aduc aici, îi aşez în interiorul paraclisului. Se închină Sfintei Cruci, le citesc câteva rugăciuni şi-i ung cu untdelemn din candelele neadormite. După aceea îi las lângă Cruce câteva zile şi nopţi căci dormind, prin vis, majoritatea se tămăduiesc după cum am multe exemple. Iar la Crucea de afară se vindecă numai animalele bolnave. Se aduc şi se priponesc lângă ea şi după o noapte se vindecă". Aceasta este afirmaţia Protosinghelului Anastasie Negară.
Cea de-a treia minune este Izvorul cu puteri tămăduitoare, despre care se ştie că a luat naştere în urma rugăciunilor Sfântului Andrei. Acum acest izvor este adăpostit de un frumos paraclis.

Mult mai multe informaţii puteţi găsi aici. De asemenea, puteţi urmări această prezentare.

Pentru cei care vor sa ajungă la această mânăstire, vă poate fi necesară această hartă.
Etichete: 14 comentarii |
CORA
UPDATE: Universitatea "Spiru Haret" a avut venituri de 246 mil lei si un excedent de 110 mil lei, arata datele de pe site-ul Ministerului Finantelor.Astfel, "Spiru Haret" a ramas in buzunare cu mai multi bani decat in 2007 decat cel mai mare operator operator de telefonie fixa de pe piata, Romtelecom, sau decat Volksbank, una dintre cele mai mari banci de pe piata dupa active. Castigul raportat a fost similar celui inregistrat de Pepsi Americas, imbuteliatorul Pepsi pe piata locala. (sursa: Ziarul Financiar)

Am urmărit la TV o dezbatere între doi reprezentanţi supăraţi ai Universităţii "Spiru Haret" faţă-n faţă cu ministrul educaţiei. Cei doi erau tare supăraţi că pentru secţia de Învăţământ la Distanţă nu s-a mai acordat acreditare anul acesta din partea MECI.
N-aş vrea să exprim prea multe gânduri pe care le am în legătură cu această Universitate, pentru că nu vreau să rănesc orgoliul nimănui. Spun doar atât: nu mi se pare echitabil ca unii să înveţe pe rupte pentru un examen, unde va primi de elaborat o sinteză, un eseu, pe când alţii scapă uşor cu nişte grile rezolvate de acasă, scanate cu ochii minţii şi bifate în cele 10 minute de examen.
Pot totuşi să spun că cine vrea să înveţe, învaţă în orice context. Numai că acest sistem de evaluare la această Universitate lasă loc şi celor mai leneşi, mai slabi pregătiţi.
Bineînţeles că nu aş putea compara never ever munca unui student la zi cu cea a unui student la ID. Dar cum avem cu toţii dreptul la educaţie permanentă, pot înghiţi şi ID-ul. Dar care să aibă un sistem de evaluare sănătos. Ce poţi dovedi că ştii în 10 minute? Şi la ce fel de operaţii mentale face apel un examen de genul acesta? Implicaţiile pedagogice sunt multe şi nu cred că e cazul să le detaliez aici.
Mă întreb numai: de ce se chinuiesc rectorii să dea în judecată ministerul? Oricum, e evident de ce nu primesc acreditarea...Mai bine ar gândi un sistem mai eficient, care le-ar asigura o notă mare din partea ARACIS. Doar că, e posibil să nu mai fie comestibilă Universitatea pentru oricine şi să piardă astfel o grămadă de milioane.

Update: In Stiintele Educatiei se vehiculeaza cu tot mai mult avant conceptele de educatie a adultilor, educatie permanenta sau LLL (Lifelong Learning), pentru ca stiinta avanseaza, iar societatea are nevoie de oameni specializati. In acest context, Invatamantul la Distanta este o adevarata comoara, pentru ca este accesibila acestor oameni, care pot pe de o parte sa munceasca, pe de o parte sa se perfectioneze.
CORA



Această fotografie datează din 17 aprilie 1940 şi a fost primită de străbunicul meu, Vasile Mihăilescu. El este micul Dorel, fiul unor rude din Bucureşti. La 3 anişori şi jumătate era un cavaler foarte mândru. Numai că soarta lui este una tare nefericită, căci, câţiva ani mai târziu, s-a înţepat într-o sârmă şi a murit de tetanos. Fotografia m-a impresionat atât prin această poveste, dar şi prin scrisul ce pare pictat de pe verso!
CORA
Cum mă plimbam eu în lungul şi latul Olteniţei, aruncându-mi ochii prin vitrine, îmi lovesc privirea de nişte minunăţii. Una dintre croitoriile din oraş are magazin propriu de cămăşi bărbăteşti şi mi-am făcut un obicei de a cerceta noile modele. Numai că, de data aceasta, m-am minunat de aranjamentul vitrinei. O busolă veche, un aparat foto vechi, un ceas de buzunar, un binoclu învechit. Am admirat pret de-un sfert de ceas frumuseţile, după care am plecat cu gândul la ...antichităţi. Şi prin Bucureşti rămân uitată în faţa vitrinelor magazinelor-anticariat.
Aşa mi-am amintit că am şi eu acasă câteva obiecte interesante. Şi azi de dimineaţă le-am căutat cu mult sărg, căci mama le-a "pus bine". Împreună ne-am uitat peste fotografii şi vederi vechi, pe care maman le păstrează de la bunica ei. Astfel, încărcătura valorică este şi mai mare. Căci una e să priveşti imagini vechi, care nu-ţi spun nimic şi alta e să pătrunzi în intimitatea acelor vremuri şi să detalii din viaţa strămoşilor tăi.
Aşadar, dau startul unei noi rubrici, "Pasiuni vintage"!
CORA
La începutul lumii, în Univers nu exista decât lumină, iar văzduhul era un loc fericit. Aici vieţuiau în armonie craiul Soare, stăpânul Vieţii, al Căldurii şi al Luminii, domniţa cerului, Luna, o femeie rece, şi mii de steluţe frumoase şi gingaşe.
Craiul Soare era un tânăr chipeş şi voinic, după frumuseţea căruia tânjeau domnişoarele steluţe, dar mai ales domniţa Lună. Întrucât cea mai mândră şi voluptuoasă era cea din urmă, toate credeau că aceasta este sortită să-i fie soţie frumosului Soare.
Cât era ziua de lungă, steluţele citeau legendele Universului, cântau la harpă, coseau galaxii, se jucau de-a v-aţi ascunselea, numai Luna stătea mereu în preajma Craiului. Dar, vai, adesea atenţia acestuia era atrasă de o gingasă stea cu ochii de smarald, care avea un talent neasemuit de a-i bucura auzul cu cel mai magic cântec de harpă.
Într-una dintre luminoasele zile, avu loc un bal, dat în cinstea craiului. Acesta era momentul cel mai bun ca el să îşi aleagă logodnica. Invită astfel toate steluţele din Univers, dar nu putea lipsi nici domniţa Lună care tânjea din toată inima după iubirea Craiului. Şi-a ales cea mai frumoasă rochie, cusută cu fir de argint. Caleaşca ei, trasă de doi cai albi, bătută în mărgăritare, era toată poleită cu argint! Era de departe cea mai elegantă prezenţă a balului.
Numai că ochii Craciului au rămas aţintiţi asupra farmecului simplu al steluţei Dunărea, steluţa lui care-i făcea zilele fericite prin cântecul harpei ei.
Toţi invitaţii aşteptau nerăbdători începerea primului vals, căci prima cu care alegea Craiul să danseze avea să-i fie mireasă. Când gongul anunţă începerea valsului, toată suflarea a amorţit. Luna deja desenase un zâmbet diafan în colţul buzelor când văzu că Soarele se apropie de ea. Dar mare îi fu dezamăgirea când văzu că mâna Craiului se îndreaptă spre Dunăre, invitând-o la magicul vals.
Dunărea simţea cum îi sare inima din piept de bucurie, s-a alăturat Soarelui şi i-a jurat iubire eternă.
Domniţa Lună a fugit de îndată înspre frumoasa-i caleaşcă, dar a început să simtă cum strălucirea-i păleşte şi cum un val rece o transformă într-o fiinţă dură.
Cei doi logodnici i-au propus Lunei să le fie nună, iar Luceafărului să le fie nun. Luna a acceptat îndată, după care începu să urzească un plan prin care să se răzbune. A chemat în ajutor duhurile rele, care au sfătuit-o să o ademenească într-o capcană pe inocenta Dunăre. Zis şi făcut. În ajunul nunţii, Luna i-a cerut Soarelui să-i încredinţeze viitoare soţie, pentru a o găti de nuntă, cu straiele cele mai frumoase.
Numai că, sărmana Dunăre, a fost dusă pe marginea văzduhului, de unde luna a azvârlit-o fără milă pe pământ, în nişte munţi acoperiţi de o pădure neagră şi înspăimântatoare. Iar Dunărea se izbi atât de tare de pământ, încât s-a transformat într-un ochi de apă.
La scurt timp, pe pământ trecură zânele bune, care au văzut ochişorul de apă, în care au vrut să se uite pentru a-şi oglindi chipurile. Dar, îndată Dunărea începu să vorbească, le povesti toate cele ce i s-au întâmplat şi să le rugă să o ajute să îşi mai vadă măcar o dată iubitul. Zânele de îndată au făcut o vrajă, iar ochişorul de apă începu să curgă. Luna, care urmărea tot ce se întâmpla, se sperie şi porunci copacilor să se aplece, pentru ca Soarele, care o căuta disperat pe Dunăre, să nu o vadă. Numai că zânele bune porunceau izvoarelor să curgă înspre Dunăre, pentru ca aceasta să capete forţă să alunece. Luna începu să arunce cu pietre immense înspre Dunăre, pentru a o opri, dar pietrele rămâneau în loc şi se prefăceau în munţi. Alte şi alte izvoare veneau în ajutorul Dunării, astfel încât şi-a luat un avânt de neimaginat şi s-a aruncat în mare. De acolo a strigat la Crai, şi-a urlat iubirea şi a blestemat Luna.
Dându-şi seama că Luna este de vină pentru toată această tragedie, Soarele şi-a întors faţa de la aceasta şi a început să alerge departe departe, unde să nu mai poată fi ajuns nicicând de Lună. Odată cu plecarea Craiului Luminii, a luat naştere întunericul, a cărui Crăiasă este Luna. Şi de atunci, nici până astăzi, Luna nu a reuşit să prindă Soarele, însă Soarele se oglindeşte zilnic în Dunăre, el străluncind în fiecare picătură a acesteia.

(am scris această povestioară având această sursă şi ascultând această piesă de teatru - teatru radiofonic, pe care îl ador, cum am mai scris şi aici - şi pentru că astăzi am fost să vizitez domnişoara Dunăre, să mă las vrăjită de povestea de iubire dintre ea şi Craiul Soare, să-mi las ochii orbiţi de strălucirea fiecărui picur luminos care stă mărturiei a Iubirii Veşnice)
CORA
Cred că există o regulă nescrisă prin care părinţii retrăiesc prin copiii lor momentele plăcute din viaţă. Pentru mine lucurile stau un pic altfel. Eu, copilul, am trăit în urma licenţei mamei şi a absolvirii facultăţii, experienţa de anul trecut, pe când eram şi eu proaspăt absolventă.
Pentru voi probabil nu este nimic special în asta. Dar eu sunt tare mândră de mama mea, care a ales să îşi continue studiile, care a pus piciorul în prag şi a continuat drumul pe care ar fi trebuit să îl urmeze acum 28 de ani.
Aşadar, odată ce şi-a luat adeverinţa de Licenţă, am răsuflat amandouă uşurate, cu o mandrie de nespus - mai ales din partea mea. Acum, trebuie să adun toată puterea mea de convingere ca să se înscrie la Master. Ce idei îmi daţi?

Între timp, delectaţi-vă cu nişte foto:



Acum un an...


Etichete: 25 comentarii |
CORA

În mod normal, te-ai aştepta ca, dacă faci parte din aceeaşi categorie socio-profesională, să ai aceleaşi drepturi salariale ca toţi ceilalţi. Numai că, în învăţământ, această regulă nescrisă nu există. Motivul nu-l cunosc şi nici nu m-aş aventura să-l intuiesc, deşi cred că e vorba de negocierea efectivă a contractului colectiv de muncă cu autorităţile locale.
De ce-s niţel enervată?
În sectorul 3, cadrele didactice au primit tichete de vacanţă în valoare de 1200 lei. Noi, în sectorul 1, am primit tichete cadou în valoare de 700 lei. Toate acestea înlocuind prima de vacanţă. Până la urmă, e de înţeles decizia primăriilor. Decât să plătească impozite pe venit, preferă să acorde tichete. E ok, atâta timp cât oferă ceva.
Nu ştiu cum stă treaba în alte sectoare sau localităţi, dar ştiu sigur că mama nu a văzut niciun fel de tichet sau primă de vacanţă. Şi nu numai acum. Ori de câte ori eu am luat tichete cadou - şi asta de vreo 7 ori în ultimul an şcolar, în valoare de 350 lei de fiecare dată, mama se uita jinduind la mine...
Oricum, am ales să împart în mod egal cu ea tichetele mele...să nu fie prea supărată. ;)
CORA
Toată buna dispoziţie de azi-dimineaţă mi-a dispărut când am auzit care este motivul protestului magistraţilor: nu mai primesc sporul de stres care nu e nici mai mare nici mai mic de 50%. Poftim??? 50%? Voi ştiaţi că au astfel de sporuri? Doamne, Dumnezeule! Pe ei îi întreabă cineva care le sunt competenţele? Au criterii de evaluare? Când era vorba să crească salariile profesorilor, au sărit toţi pe categoria aceasta profesională! Acum, sare cineva la gâtul magistraţilor? Pentru ei nu era până acum buget de avarie?
Tare sunt curioasă cum se va rezolva cererea magistraţilor. Oare se va urma acelaşi algoritm ca în cazul cadrelor didactice? Vor fi reduşi la tăcere strigându-li-se în faţă: Sistemul e prost, e vina voastră, mai bine ... ciocu' mic???
CORA
Îmi plac dimineţile! Îmi plac dimineţile pentru că este momentul zilei în care îmi pot regla cel mai bine starea de spirit, pe care o păstrez pentru tot restul zilei (Corina Stama). Iubesc dimineţile pentru concertul vrăbiuţelor, al guguştiucilor şi al altor păsărele care îmi încântă auzul. Ador dimineţile pentru iarba fragedă inundată-n rouă. Dimineaţa renasc! În fiecare dimineaţă sunt un pic diferită, dar mereu aceeaşi.
Îmi plac dimineţile, chiar şi atunci când lenevesc în pat până târziu. Aş vrea să nu existe ceasuri deşteptătoare care să îmi taie din timpul pe care îl petrec doar eu cu mine. Căci, da, dimineaţa mă pun în acord cu mine însămi.
Iar aceasta este una dintre dimineţile în care îmi spun: "Cora, ce facem astăzi?" "Astăzi ne odihnim, draga mea!".
Etichete: , , 14 comentarii |
CORA
Pentru că astăzi se împlineşte o săptămână de când am părăsit tabăra Arbănaşi, mi-am zis că n-ar fi rău să vă arăt cum era pe acolo, ce cadouri am primit de la Prietenul Secret, cum lucrau copiii.

Peisaj:




Copiii la ateliere


Două dintre cadourile pe care le-am primit



Vulcanii Noroioşi



Noi patru


La activităţile de seară





Şi un buchet de trandafir arbănăşeşti pentru voi!