CORA
Iuliu Maniu a fost un om politic român, deputat român de Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României, președinte al Partidului Național-Țărănesc, deținut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet. Născut: 8 ianuarie 1873, Pericei, Sălaj - Decedat: 5 februarie 1953. (sursa aici)


Multe se vor fi scris despre lagărele comuniste, despre felul în care închisorile au înghițit intelectualitatea românească! Însă nimic din ceea ce s-a scris nu se compară cu felul în care SIMȚI drama pe care au traversat-o străbunii noștri atunci când pășești printre zidurile care au ascuns între ele „re-educarea” comunistă, ciuntirea elitei noastre culturale. Toate acestea se simt în Memorialul victimelor comunismului și exilului românesc de la Sighetu Marmației. 

La finalul vizitei, am decis că voi împărtăși mai mult decât fotografii, am să împărtășesc impresii, gânduri, am să înalț întrebări, am să propun modele. 

Martirul IULIU MANIU este primul cu care îmi încep promisiunea, pentru că nu îmi pot scoate din minte durerea pe care am simțit-o atunci când am intrat într-o celulă rece, întunecoasă. Inițial, mintea nu poate concepe că acolo și-a dat ultima suflare marele om politic. Refuzam să cred că cel care a luptat cu toată ființa lui pentru unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat, cel care a negociat drepturile minorităților române din Transilvania. 

Acolo, în acea celulă întunecoasă, unul dintre cei mai mari oameni politici români, a fost umilit, batjocorit și, în cele din urmă, ucis prin înfometare și lipsa unei alimentații adecvate. Acum, la 64 de ani de la moartea sa, osemintele lui sunt de negăsit, trupul lui fiind aruncat într-o groapă comună. E de conceput? E de acceptat?


O parte din moștenirea primită de la Iuliu Maniu


Romulus Rusan, unul dintre cei care au luptat pentru ca istoria să nu îngroape memoria eroilor noștri, scria în articolul „Actualitatea lui Iuliu Maniu” (Mesagerul Sfântului Anton, martie-aprilie 2003). 
A fost un democrat creştin, luminat şi tolerant, care a deranjat prin împotrivirea sa intransigentă toate dictaturile prin care a trecut. Şi-a enervat adversarii politici, care i-au reproşat inflexibilitatea, refuzul oricărui compromis, dar nici unul n-a îndrăznit să-i pună la îndoială buna credinţă. Singurii care au făcut-o, declarându-l „trădător de ţară”, „fascist”, „spion imperialist”, au fost comuniştii, adică tocmai cei ce deveniseră, ei, trădători ai intereselor naţionale în favoarea imperiului bolşevic. Maniu a fost una din milioanele de victime ale comunismului, iar moartea sa are, în retrospectiva istoriei, încărcătura cea mai mare de sacrificiu. Pentru că a luat asupra sa şi a partidului său misiunea de a lupta până la capăt, la început sperând că va rezista, iar mai târziu ştiind că va fi exterminat, dar că va rămâne cel puţin ca un simbol al rezistenţei. Câteva cuvinte ale lui Maniu (reproduse într-un raport din 1947 – culmea ironiei – tocmai de cei care-l urmăreau pas cu pas şi minut cu minut, torţionarii comunişti) arată cât de convins era că ideile şi consecvenţa lor sunt mai importante decât viaţa celor care cred în ele. 

„Lagărele și închisorile pot închide oameni și-i pot ucide, dar nu pot închide și nici ucide ideile, care circulă, oricâte piedici le-ai pune. Teroarea înspăimântă omul, dar nu sugrumă ideea, care stăruie totdeauna când este sprijinită de lege, de libertate şi de morală. (...) Pe mine nu mă îngrozeşte nici lagărul, nici moartea şi am încredere deplină în soarta bună pe viitor a României”. (articol regăsit în lucrarea CUM SE CONSTRUIEȘTE UN MIRACOL - Romulul Rusan, Fundația Academia Civică, 2017)



Îmi e rușine, rușine mare față de Maniu! Cum trăim cu rușinea că am trădat încrederea deplină pe care o avea în poporul român? Cum putem explica DE CE nu ne iubim țara, de ce călcăm în picioare destinul țării noastre, moștenirea noastră, chiar și acum, la aproape 30 de ani de la căderea comunismului?



CORA
Aproape că reușisem să plecăm în timp util la petrecerea dintre ani. Reușisem să împachetăm copilul, să luam toate cele necesare pentru party, ce să mai, totul părea a fi bine! Pe scări, îmi amintesc să îl întreb pe Răzvan dacă mi-a luat rochia în pachet, bineînțeles că nu o luase! Mă fericesc pentru intuiția de a fi întrebat. Se întoarce omul să îmi recupereze rochia, numai că...șoc...ușa nu a mai vrut să se deschidă! După sute de încercări, după mii de rugăciuni...nu și nu! Rochia mea a rămas sechestrată în spatele unei uși care s-a gândit să se blocheze exact în noaptea de Revelion.
Bineînțeles, a doua zi, am luat decizia de a forța un pic deschiderea mult dorită, mai cu frumosul, mai cu un picior ... După câteva bruscări, am eliberat intrarea!
Poate că dacă aș fi avut timp să scriu despre anul 2016 înainte de această întâmplare, aș fi povestit despre pierderi și câștiguri, despre fericiri și tristeți, despre dileme și neliniști, despre victorii și înfrângeri! Dar uite că, acum, pot încununa gândurile mele scrise cu o semnificație a întâmplării ce mi-a fost dată să o trăiesc!
Nu-s superstițioasă, dar îmi place să îmi traduc lumea în simboluri.
  • Astfel, anul 2016 - cu tot ce a însemnat el, a rămas blocat după ușa care, efectiv, nu a dorit să se mai deschidă.
  • Pentru a putea ajunge la ceea ce îmi doresc, este nevoie de timp, de răbdare, de niște decizii pe care să nu le iau pripit. 
  • Uneori, trebuie să intervin mai brusc asupra lucrurilor, pentru ca acestea să se întâmple. Însă numai după ce am rumegat bine și aceasta este cea mai bună soluție găsită!
  • Anul 2017 a început exploziv, cu un om puternic alături de mine, care mă ajută să ajung la ceea ce îmi este necesar, la ceea ce îmi doresc!
Ce a însemnat, totuși, 2016 pentru mine?
  • Am traversat una dintre cele mai frumoase perioade alături de copilul meu. L-am văzut, efectiv, crescând, dezvoltându-se de la o zi la alta, achiziționând rapid o sumedenie de abilități. M-a uimit cu modul ei de a digera lumea aceasta mare și nebunească. Iubesc efectiv modul în care Isidora alege să își rezolve anumite probleme. Este inteligentă, este curioasă, este magnific de sociabilă, se joacă frumos, este expresivă, vorbește muuult și te cucerește, efectiv!
  • Am revenit, în martie, la locul meu de muncă, ceea ce m-a bulversat și mă bulversează încă. Îmi este greu, teribil de greu, dar voi reuși să mă adaptez! Trebuie!
  • Am botezat doi copii frumoși - pe Matei și Teodora!
  • Mi-am dus la sfârșit cu bine anul II de facultate.
  • Am avut revelații multe cu privire la oameni și evenimente. Am trăit o serie de renunțări, mi-am rezolvat unele frustrări, am căpătat altele noi. Renunțările m-au durut. Însă ar fi fost cea mai mare slăbiciune a mea să NU renunț. Am învățat că, uneori, trebuie să ai sânge rece atunci când faci niște alegeri - sângele rece trebuie să îl ai chiar față de tine, să nu ai nici cea mai mică urmă de milă pentru ceea ce urmează să trăiești. La capătul capătului, te așteaptă o eliberare de boleșnița în care te-ai complăcut până atunci. Și asta merită toate frământările. Cred că este ceea ce se numește a tăia răul din rădăcină! Iar atunci când desțelenești ceva din viața ta, doare, căci trebuie uneori să tai cu barda! Dar apoi...se face lumină! Lumină în locul putregaiului! 
  • Am fost curajoasă! Am învățat să mă apreciez mai mult, să pun mai mult preț pe ceea ce simt eu, să nu mai fiu „plezirista” de serviciu, să fac orice pentru a face pe placul altora.
  • Am reconfigurat trasee. Iar pentru asta sunt tare mândră! Acolo unde am dat de blocaje, am găsit cărări paralele. Acolo unde am realizat că targetul nu îmi este benefic, am privit în altă zare. Asta trebuie să fac în continuare și anul acesta!  

Pentru 2017 am proiecte mari, proiecte de reconfigurare majoră a vieții profesionale, mai ales! Doamne ajută-mă!