CORA


Ieri, am avut ragazul sa ma plimb pe strazile insorite tomnatic ale Bucurestiului! Pe jos, in calea pasilor mei, sedea mandra o castana, pe care mi-am facut- repede prietena si am luat-o in buzunarul meu! Prietenei mele, castana, ii dediac aceasta poveste (de aici). Mi se pare o poveste induiosatoare, pe care va recomand sa o parcurgeti cu sufletul copilului din voi!

La marginea unei paduri dese de brad se ratacise un castan care isi infipsese radacinile aici, unde soarele batea mai tare si ploaia ii spala mai usor crengile si frunzele. Desi era tinar, avea o coroana destul de frumoasa si bogata, incit umbra lui placuta imbia la odihna pe oarecare trecator ce ratacea cumva pe acolo.
Tatal lui, castanul cel batrin, ii povestise lucruri minunate despre neamul castanilor. Bunaoara, ii spusese ca se facuse asa frumos, mare si puternic dintr-o castana mica ingropata in pamint, ca florile de castan sunt roz-albe, inflorite ca niste rochite puse una peste alta, cu margini de danteluta. Ii mai spusese ca florile stau in sus, intocmai ca luminarile de la pomul de iarna, ca din flori ies castane si cite si mai cite lucruri alese care-i placeau si pe care dorea sa le vada cit mai repede. Dar ce pacat, era prea tinar! In serile calde, cand vintul ii mingaia frunzele verzi, late si crestate adinc, de parca erau niste palme intinse, el se gindea cu bucurie la timpul cand va ajunge sa vada aceste lucruri minunate. Fosnindu-si frunzele, spunea:

- „Pe fetitele mele le voi numi castane, am sa le dau numele meu." Si asa facu.
Trecura citeva primaveri si, in sfirsit, veni o primavara calda, cu ploi destule si el inmuguri, apoi infrunzi si... ce sa vezi? intr-o dimineata castanul se scula cu noaptea in cap, fiindca cineva nu-l lasa sa doarma.
- „Scoala taticule si sa vezi ce frumoase suntem. Ne-ai asteptat mult si acuma dormi?"
Castanul, somnoros, nu pricepu ce se intimpla, privi in toate partile, scotoci printre frunze, mai dadu la o parte niste crengi si auzi un chicotit.
- „Hi, hi, hi ce nu ne vezi? De ce ne cauti la intuneric? suntem la lumina, aici sus spre soare!"
Mare i-a fost bucuria castanului cand a vazut floricele stind cu piciorusele infipte in crenguta de care erau prinse.
- „Dar tot nu vad, unde sunteti?"
- „Hi, hi, hi ne-am ascuns intre frunzele tale! Cauta-ne!"

Intelegind despre ce e vorba, de bucurie, castanul incepu sa-si clatine crengile, sa-si fosneasca frunzele si sa murmure:
- „Florile mele dragi, florile mele scumpe, de cand va astept". Le ruga apoi ca rind pe rind, sa treaca prin fata lui sa le vada.
Invirtindu-se pe virful picioarelor cu capul sus, cu rochitele alb-roz infoiate si impodobite cu minunate dantelute, au trecut pe rand prin fata lui. Mare lucru nu a vazut, dar nu mai putea de fericire. Le privea si nu mai se satura zicandu-si: „acolo in rochitele infoiate sunt fetitele mele, ce fericit sunt!"
Din ziua aceea, nu mai cuteza sa-si miste crengile, nici frunzele pentru a nu supara somnul fetitelor lui. Dis-de-dimineata castanul se scula in risetele si veselia florilor. Ele se jucau in soare, faceau baie in roua diminetii, apoi isi infoiau mai tare rochitele in care se prindea cite un bob de margaritar si in care curcubeul isi oglindea briul cu minunatele-i culori. La amiaza, sedeau tolanite la soare si-si povesteau in soapta. Din cand in cand, cite o albina venea sa le aduca vesti din locuri indepartate, iar ele, drept multumire, ii umpleau cosuletele cu pulbere galbena scuturata de pe rochitele lor si ii dadeau sticlute pline cu suc dulce, dulce, pe care albina il cauta in toate florile sa-l duca acasa, sa hraneasca albinele si sa fabrice mierea.

Seara, in amurg, inviorate de adierea dulce a vintului si infiorate de mingiierea lui ascultau cantecele pasarelelor si-si torceau firul amintirilor de peste zi. Si asa zilele treceau, florile se desfaceau si erau din zi in zi tot mai frumoase. Intr-o dimineata, s-au sculat mai vesele ca oricind. Se gindeau sa stea mai mult la soare, sa faca mai multa baie si apoi sa se joace fel de fel de jocuri, cand sa se imbrace, nu si-au mai gasit rochitele.
- „Unde or fi rochitele noastre? Cine le-o fi luat?" au strigat ele suparate. De necaz, au inceput sa planga. In sfirsit, dupa ce s-au potolit de plins, uitindu-se in jur, au vazut ca rochitele erau cazute jos, rupte bucatele, bucatele. S-au intristat de tot. Castanul vazindu-le necajite, le-a indemnat sa-si faca alte rochite. Acestea se cam invechisera si nu mai erau chiar asa de frumoase. In timp ce se sfatuiau ce sa faca, au vazut o frunza care sedea intinsa la soare, desfatandu-se.
- „Draga frunza nu ne dai din culoarea ta sa ne tesem cite o rochita noua?"
- „Ba va dau chiar si cate o bucatica de frunza, daca vreti".

In citeva ceasuri castanele si-au croit cite o rochita verde care se parea ca nu era asa de frumoasa ca cealalta. In seara aceea, in loc sa rada, sa povesteasca, s-au culcat tare triste. Una dintre ele n-a dormit si se gindea ce sa faca pentru ca rochitele lor sa fie frumoase.
Dar minune: a doua zi, pe poalele fiecarei rochite, sclipeau aceleasi pietre scumpe si stralucitoare ca si pe celelalte. cand a venit albina sa le mai povesteasca ce este nou prin lume, au rugat-o sa le aduca niste podoabe ca sa-si infrumuseteze rochitele.
Albina le-a adus o sumedenie de ace pe care si le-au infipt in rochite, pe toate partile, iar dimineata, in virful fiecarui ac sclipea cite un bob de margaritar, in care razele de soare jucause, dadeau scantei tare luminoase.

Toata vara castanele au stat la soare, facand o baie calduta sub razele lui dogoritoare, care le mangaia cu dragoste. Castanul le iubea pentru ca erau cuminti si harnice, le adormea cu soaptele vantului, care se strecura printre frunze si aducea taraitul greierului sau ciripitul pasarelelor, le mangaia cu frunzele lui din care le facuse un pat bun, odihnitor.

Vara trecu, cu cerul ei senin, cu cantece de pasarele si cu ploi calde. Frunzele multor copaci, angalbenite, isi luau zborul plutind in nestire prin aer si, apoi, cazind pe pamant, care unde nimereau. Si castanului i se ingalbenisera frunzele si au inceput sa-i cada una cite una. Isi facea si el pregatirile de iarna. Intr-o zi, cand inca soarele mai arunca suliti fierbinti, castanul statu de vorba cu fetitele lui, spunindu-le:
- „Vine vremea cand va trebui sa va faceti o alta rochita. Ati crescut mari, rochitele pe care le aveti vor fi prea mici si se vor rupe ca si celelalte. Ingrijiti-va din timp si bagati de seama sa aiba o culoare care sa tina caldura, ca, de pilda, cafeniul."
Castanele au ascultat sfatul tatalui si, harnice, au pornit la lucru. Au adunat fire scumpe si lucioase, cafenii, din crengutele castanului si si-au facut cite o rochita de toata frumusetea. Avea culoarea cafenie, iar in jurul gitului, i-au pus cite un guleras alb care o infrumuseta si o inviora nevoie mare.

Au trecut inca multe zile in care castanele cautau sa se mai bucure de zimbetul cald al zilelor de toamna. Intr-una din aceste zile, vazura ca rochitele cele verzi nu le mai incapeau. Atunci, imbracara pe cele cafenii si incepura sa se suceasca si sa se invirteaasca in fata soarelui. Tot miscandu-se, uneia ii scapa un piciorus si, buff! a cazut in iarba. Vai, cum s-a speriat! Clatina capul sa si-l limpezeasca. Privi in jur, erau numai fire de iarba. Incepu sa planga si sa spuna:
- „Nu vreau aici, vreau sus la taticul meu!"
Un fir de iarba mai gros si mai inalt si care parea sa stie tare multe, i-a spus ca inapoi nu va mai ajunge niciodata, ci, mai degraba, in buzunarul unui copil de gradinita va fi locul cel mai bun. Castana si-a sters ochii, a zimbit, s-a mai uitat inca o data in jur si, a parut multumita, mai ales cand si-a dat seama ca rochita cafenie, pe care o imbracase inainte de a cadea, este curata si sclipeste in razele mangaietoare ale soarelui de toamna. De acolo, din iarba, privi la tatal ei si-i zimbi, el ii raspunse fosnindu-si frunzele.

Si a stat castana acolo citeva zile minunindu-se de cele ce vedea. Un melc se chinuia sa-si repare usa la casuta, pentru a nu-l apuca iarna cu ea stricata, niste furnici alergau grabite cu sacii plini mai grei decat ele, pe care-i duceau in casutele lor, sa aiba cu ce se hrani in iarna grea care va veni, doar greierasul nu se gandea la ce se va intampla. Stind picior peste picior pe o frunza, se mai desfata in slabele raze ale soarelui si, din cand in cand, isi incerca vioara la care nu avea sa mai cinte toata iarna.

Intr-una din zile, privind iscoditor in toate partile sa vada ce mai e nou, castana a auzit un glas care spune:
- „Sa fii cuminte in carucior, pana adun eu castanele cu care ne vom juca acasa: Era o fetita care-si adusese papusa la plimbare, cand a auzit castana una ca asta, se bucura nespus de mult. Fetita o culese si astfel ajunse in carucior langa papusica. De acolo, zimbi, pentru cea din urma oara castanului, care privind dupa ea, si-a fosnit frunzele asa de tare, incit toate celelalte castane au cazut jos si asa a terminat si el pregatirile pentru somnul de iarna, gandind ca in anul care va veni, va avea mai multe castane, pe care le va da copiilor sa se joace.

foto de aici
CORA
Gripa gripelor mă atacă. De trei zile-ncoace, de puteri mă stoarce!

Bine că nu mai e nebunia cu porcina, că precis ar fi zis ăştia că sunt pe moarte...
CORA
CORA


CORA
Dincolo de ideologia liberală în care îmi regăsesc convingerile politice, decizia PNL-ului de a da o alternativă mizeriei portocalii, mă face să îmi atașez din ce în ce mai mult convingerile politice de acest partid.
După ce lichelele portocalii au mânjit scena politică așa cum s-au priceput ei cel mai bine, lovind în viața socială, economică, financiară, simțeam nevoia să știu că există încă politicieni care au coloană vertebrală și care există cu adevărat, deși românii aleg mizerii portocalii și se complac într-un amplu proces de suicid social.
Nu știu ce șanse sunt ca guvernul propus de liberali să preia vreodată cârma României, însă mie îmi face bine inițiativa lor. Oricât de mult ar contesta-o pesedeii, care ar trebui ca, în loc să critice, să se înarmeze cu mături și fărașe ca curețe politicul românesc și să ducă mizeria la groapa de gunoi!

Dincolo de asta, concluzia mea e că la așa popor, așa conducători...românii nu vor să iasă din gunoiul ăsta...cred ca așa le place...până vor muri de foame...Poate așa se curăță rasa românească de uscături!
CORA
CORA
Copiii au venit azi la şcoală. Cu buchete de flori şi probabil cu emoţii, speranţe, năzbâtii în tolbă şi cu regretele unei vacanţe de abia trecute.

Spor să aveţi în noul an şcolar: dascăli, elevi, părinţi! Să trecem cu stoicism peste un an care se anunţă greu!
CORA
CORA
Pasiunea mea pentru ceai m-a trimis ieri la Palatului Șuțu, la expoziția Coffee&Tea. Sărăcacioase prezentările și puține. Aș vrut sa văd mai mult. Mai mult!

Mi-am achiziționat o cutie de ceai, pe care aparatul meu foto nu vrea să îl prindă în toată splendoarea lui, dar sper să fie edificatoare imaginea!



Și am achiziționat și doi biscuiți cu răvaș, unul pentru mine și unul pentru Corina Ogăraru, cadou de LA MULȚI ANI, pentru cei 24 de ani pe care i-a împlinit!
CORA
CORA
CORA

Fructul minţii umane, scrierile, sunt articulări ale ideilor nor oameni, oameni cu care nu iei contact decât prin cuvântul aşezat pe pagină. Te îndrăgosteşti de imaginile pe care le creionează din stilou, de sonoritatea silabelor scrise de emoţiile aşezate pe hârtie, care le emană până în corzile tale care vibrează ori de câte ori ochii tăi le citesc.
De un scriitor devii dependent încă de la primele rânduri. Dacă acele prime cuvinte curg în ritmul tău, te îndrăgosteşti fără cale de întoarcere de cel ce le-a aşezat cu pasiune acolo.
Poate că încă de atunci vrei să îl cunoşti, să îl ciupeşti, să te asiguri că e de-adevăratelea. Altminteri, oricâte biografii ai citi, ţi se pare ireal ca o PERSOANĂ să verbalizeze atât de bine ceea ce şi tu simţeai, dar nu ştiai cum să o spui.
Mai ai de-a face şi cu texte pe care le intuieşti fade: cele ştiinţifice. Gândeşti că adevărul ştiinţific nu poate fi spus altfel decât impersonal.
Şi totuşi, mă gândesc la profesorii mei din facultate, nume de referinţă în pedagogia românească...
Scrierile alerte, entuziaste, antrenante, ideile ancoră, notele - le regăsesc în stilul profului de Psihologia Educaţiei.
Ritmul teatral, silabele sacadate, articulările cuvintelor prin mimică, conturarea ideilor prin gestică, regăsesc stilul în scrierile profei de Antropologie. Orice articol sau carte i-aş citi, urechile minţii încep să-i audă vocea care citeşte textul pe care îl parcurg cu privirea. Parcă o am în faţa mea la catedră şi o aud cum îşi expune discursul (textului pe care îl am eu în faţă).
Poeţi, eseişti, "beletrişti", am cunoscut puţini PERSONAL, mai degrabă în cadrul unor lansări de carte. Recunosc! La acest capitol, preferatul meu rămâne Jean Claude Kaufmann, căruia i-am regăsit stilul savuros şi în carte.
Da, în mod evident, "scrierile scritorilor PERSONALI, pe care-i ştii în carne şi oase, pe care-i cunoşti şi altfel decât prin porii filelor de carte, capătă alte sensuri, le înţelegi altfel pentru că le citeşti în cheia de lectură a PERSOANEI pe care o cunoşti (câtuşi de puţin).
Săptămânile trecute, am trăit emoţia paşilor virtuali făcuţi către mine de unul dintre scriitorii care-mi plac. Care atinge prin cuvintele lui scrise zeci de vertebre ale minţii şi sufletului meu! Mulţumesc pentru paşii, tăi, Tristan!
CORA
CORA
CORA


CORA
CORA


CORA
Monicăi îi place blogul meu și mă premiază!


CORA
CORA




CORA
Săptămânile trecute, spitalul din orașul meu natal a fost în atenția televiziunilor, cu un caz de malpraxix, spuneau comentatorii.
Știrile au adus în prim-plan, cazul unui băiațel de 6 ani, care a murit după ce a fost adus la camera de gardă pentru o julitură pe care a căpătat-o în urma unei căzături, spune mama copilului. Se pare că medicul de gardă l-a tratat cu niște copci, numai că, diupă două zile, copilul a fost adus din nou la spital, pentru că se simțea rău. I-a fost administrat un tratament, numai că băiatul nu a supraviețuit.
Așa sunau știrile oficiale, care au fost preluate și de către site-ul Olteniței, www.oltenițeanul.ro (știrea o găsiți aici).
Numai că, la după câteva zile după înmormântarea copilului, au început să apară noi zvonuri, cum că aceasta ar fi fost lovit de o mașină pe trecerea de pietoni, iar șoferul a plătit părinții pentru tăcere și aceștia au mers la spital spunând ca băiatul doar a căzut! Dacă este adevărat și dacă părinții ar fi spus adevărul, probabil că medicii de aici nu l-ar fi tratat pe copil doar pentru o julitură, ci ar fi făcut investigații amănunțite, unde ar fi fost, probabil, descoperite, și leziuni interne.
Gura lumii spune că au avut loc scandaluri cu nemiluita în familie! Acum, că or înflori vecinii sau chiar așa o fi, nu avem de unde să știm. Nu avem decât să așteptăm încheierea anchetei oficiale, care va face lumină probabil în cazul acesta care a făcut totuși, destul de mult rău spitalului municipal, implicat în scandal. Același site arată aici care au fost urmările mediatizării pripite: Spitalul Municipal Olteniţa a rămas fără medici pediatri şi neonatologi în urma mediatizării negative a acestui caz. Singurul medic cu specializarea „pediatrie” care lucrează la această oră în spitalul olteniţean este directorul instituţiei, Liana Petculescu. Aceasta ne-a declarat că în 20 de zile, doar trei nopţi a dormit acasă. „Nu mai vin doctorii la gărzi. Doctor Niculescu a intrat în concediu medical iar după concediu se va pensiona. (mai multe detalii găsiți aici)
Deși, la prima vedere, cazul mă interesează puțin spre deloc, am și eu câteva opinii cu privire la ceea ce se întâmplă:
1. Spitalul din Oltenița este singurul din zonă, aici venind locuitori atât din oraș, cât și din comunele dimprejur. Oricât de puțin dotat ar fi el și oricât de neglijente sunt cadrele medicale (gura lumii poate povesti multe și mărunte), spitalul acesta este totuși...un spital...unde multe persoane s-a vindecat sau au primit măcar îngrijiri minime până au ajuns la București.
2. Dacă zvonurile sunt reale, mă întreb ce se va întâmpla cu mass-media? Va veni să repare imaginea pe care au reușit să o strice? Își va cere ea scuze în vreun fel pentru dorința nebună de a face din țânțar armăsar? MĂ ÎNDOIESC!
3. Rudele copilului au mers la OTV și au făcut acolo un scandal monstru! Or fi primit bani și pentru asta?
CORA
Cadrilaterul, văzut de pe malul oltenițean. Dincolo de Dunăre este orașu Turtucaia (Tutrakan).



CORA
CORA



CORA
Am copilărit cu Dunărea! Pentru că Dunărea îmi fura bunicul în fiecare noapte de vară, pentru că acolo m-am plimbat prima dată cu vaporul, cu șalupa, cu barca! Pentru că Dunărea este spectaculoasă și pentru că eu o iubesc, am să îi dedic o serie de postări în care am să v-o arăt așa cum a surprins-o ochiul meu fotografic! Dar, până atunci, iată câteva poze vechi cu ea și alte două postări închinate ei!

Așadar, despre Dunăre am scris o legendă, preluată și reformulată din popor. O găsiți aici.

Într-o altă postare, am surprins Dunărea rece, glacială! Aici!

În următoarea serie de postări voi surprinde valurile Dunării, Dunărea în asfințit, Cadrilaterul, oamenii Dunării, ambarcațiuni pe Dunăre.
CORA


Pentru că ieri ne-am reînceput activitatea, Mariana ne-a dedicat un clip emoționant, pentru care îi mulțumesc din sufletul meu de educator și pe care îl închin și breslei mele, din care fac parte și prietenii mei virtuali: Claudia, Lory, Ana, Angy, Daniel Mălăelea, Camyk!
CORA
Oficial, e toamnă! Practic, toamna ne-a intrat pe sub piele de zilele trecute, când s-a decis să ne plouă şi să ne vânture vântul!
Acum pare că soarele şi-a intrat vag în drepturi! Sper să reuşească să învingă până la sfârşitul zilei!
Azi merg la şcoală! E tradiţie! Începe toamna, începe şcoala!
Întâlniri cu vechi colegi, noi cunoştinţe cu proaspăt sosiţii! Sunt nerăbdătoare!

O primă zi de toamnă colorată să aveţi!