Astăzi a avut loc examenul de titularizare în învăţământ, examen la care numărul candidaţilor înscrişi a depăşit cu mult numărul posturilor scoase la concurs. Titularizabile sau netitularizbile. Am ţinut pumnii strânşi prietenelor mele, care au participat şi ele la acest examen! Numai că, posturile de profesor în cabinetele de asistenţa psihopedagogică de anul acesta scoase la concurs au fost...tanananaaaaam...O. Da, citiţi bine! 0! Multimea vidă. Iar cele netitularizabile ... 5! Sper ca ele trei să se numere printre cele 5 norocoase.
Aproape că nu îmi vine să cred că anul trecut am reuşit să mă titularizez. Mai ales că povestea este una cu cântec.
Iniţial, vroiam să devin profesor de educaţie civică. Până când Corina mi-a deschis ochii şi am schimbat macazul. Consiliere psihopedagogică să fie. Am depus dosar, dar eram din ce în ce mai sigură ce şansele de reuşită sunt minime, mai ales că pe holurile inspectoratului stăteau oameni care se aflau la al 6-lea concurs! Ce şanse aş fi avut eu, care aveam minimă experienţă la catedră (v-am mai povestit de faptul că am fost educatoare), ca să nu mai vorbesc de experienţă într-un cabinet?
Dar, mi-am zis că trebuie să încep de undeva şirul lungilor încercări de titularizare. Am dat licenţa şi trebuia să mă gândesc serios ce voi face cu viaţa mea. Faptul că auzeam că este un examen greu, că sunt atâţia care nu reuşeau să obţină peste 7, că era un nmăr mare de suplinitori cu continuitate, toate acestea mă dezarmau.
Aşa că am plecat în căutarea unui loc de muncă. Am fost la nu ştiu câte interviuri, am fost acceptată la câteva, am avut de ales. Mă oprisem la Mediafax. Salariul convenabil, Corina acolo, Răzvan tot acolo, echipă tânără. Program lejer. Probabil că undeva, în subconştient, alesesem un job care mă lăsa să particip şi la examenul de titularizare. Uşor uşor, temerile îşi făcuseră un culcuş destul de solid, astfel încât ajunsesem să spun că nu îmi mai trebuie nicio titularizare...şi aşa salariul e mic. Numai că am avut o voce a conştiinţei chiar lângă mine - pe mama - care m-a tot împins de la spate, spunându-mi să nu renunţ la visul meu de a fi profesor, vis pe care îl acopeream cu diverse umbre. Am avut doar două săptămâni jumătate la dispoziţie să învăţ. De la Licenţă până la examenul de titularizare.
Mă cam săturasem de vraful de cărţi ce-mi înconjura sufrageria în perioada de pregătire pentru Licenţă - aceasta fiind o altă umbră peste visul meu: simţeam că mă sufoc de atâtea cărţi.
Dar, le-am strâs repede pentru cele de licenţă şi, hotărâtă, le-am întins pe cele de Consiliere. Mi-am planificat riguros un program de studiu, pe zile şi teme, încercam să îmi imaginez cum se întâmplă, în practică, o şedinţă de consiliere individuală, căutam proiecte de lecţii.
Toate acestea se întâmplau cam în acelaşi timp cu perioada de angajare la Mediafax.
Ajunsesem cu două zile înainte de examen, când am sunat-o pe mama şi i-a spus hotărât: nu mă mai duc la nicio titularizare. Oricum nu am şanse, de ce să mă mai complic, oricum voi fi obosită după Mediafax. Vă imaginaţi la capătul firului câtă dezamăgire am născut.
Nu apăs bine pe tasta care mi-a închis apelul, că mă snă Corina: "Draga mea, am vorbit cu şefa noastră, a zis să nu mai vii la serviciu până săptămâna viitoare, că s-a produs o încurcătură la Resurse Umane şi nu poţi încheia contract acum".
Cum să nu simt că acesta este un semn divin? Deci, clar, Dumnezeu îm pune la dispoziţie toate condiţiile favorabile să merg la examen. Şi am mers.
Senină, convinsă că voi mai reveni şi la anu'. Am întâlnit o doamnă care terminase şi un master în domeniu, care nu reuşise nici anul trecut să se titularizeze, desi obţinuse medie peste 7 (o doamnă despre care aveam să aflu în septembrie că fusesem consilier pe postul pe care l-am ocupat eu ulterior. Ce mică e lumea!). Ce şanse aş fi putut avea eu? Auzeam povestea unei alte doamne care anul trecut luase 8 - şi tot nu reuşise să se titularizeze - ce şanse aş fi putut avea eu?
Vin subiectele, tratez subiectele, în stilul meu, ghidată de cunoştinţele acumulate în facultate şi în perioada asta de pregătire. Mă ridic, la fel de senină, le-am spus "ne vedem şi la anu'" în gândul meu şi plec. Am revenit şi în Olteniţa, unde am invitat o colegă de facultate, am petrecut frumos, aproape că şi uitasem că mai aveam şi nişte rezultate de aflat. Nu am să uit niciodată cum un amic îmi zicea: "da, aşafac şi eu când aproape-s sigur că voi pica un examen: n-am nicio tragere de inmă să aflu rezultatul". Numai că...
9.20. A treia medie pe Bucureşti. Un post la şcoala pe care mi-am dorit-o. Am întrebat în stânga şi în dreapta şi aceasta a fost şcoala ce mi-a fost recomandată.
De când mi-am ridicat decizia şi până la 1 septembrie, cred că nu a fost zi în care să mă întreb cum va fi, cum mă vor primi colegii, dar, mai presus de toate, dacă voi reuşi să mă fac iubită de copii. Aveam nişte emoţii de nedescris şi o nerăbdare a marii întâlniri. Dar, acesta este deja subiectul unei alte postări.
Esenţa: nu trebuie să renunţi pentru nimic la visul tău, căci cu cât îţi doreşti mai mult ceva, cu atât şansele ca acesta să devină realitate este mai mare.

PS: Nici la Mediafax nu am renunţat. Şi aşa s-a rezolvat şi temerea mea legată de supravieţuirea financiară.