CORA
CORA
Dragii mei cititori,

De acest Crăciun vă doresc să găsiţi sensul profund al acestei sărbători! Să vă lăsaţi sufletul invadat de lumina Stelei care îndrumă spre Naşterea Mântuitorului, de căldura staulului binecuvântat şi de duioşia Maicii Sfinte!
Ridicaţi-vă deasupra cârnaţilor, a sarmalelor şi a caltaboşilor! Crăciunul e cu mult mai mult de atât! Crăciunul e minunea trimiterii Fiului lui Dumnezeu pe Pământ pentru a ne mântui! Crăciunul e naştere şi renaştere spirituală!
Trăiţi-vă Crăciunul în mod tihnit, cu inimile licărind a bucurie, cu zâmbetul pe buze şi cu speranţa în suflet!
CORA

Buna dimineata
La Mos Ajun,
La Mos Ajun

Ne dati, ne dati,
Ne dati ori nu ne dati,
Ne dati, ne dati,
Ne dati ori nu ne dati.

Buna dimineata La Mos Ajun
Ne dati ori nu ne dati,
Ne dati ori nu ne dati.

Am venit si noi odata
La un an cu sanatate,
Domnul sus sa ne ajute
La covrigi si la nuci multe.

CORA
Sâmbătă seara mi-am deschis sufletul la un magic concert de colinde ce a avut loc la sediul primăriei din Olteniţa. Minunatele voci care ne-au încântat auzul au fost grupate în trei coruri: Corul Gaudeamus (al Grupului Şcolar "Nicolae Bălcescu", unde am remarcat două voci superbe), Corul Bisericii "Sf Gheorghe" şi...şi...Corul invitat special al serii, Corul "Sf Ioan Damaschin", care ne-a făcut inimile să bată în acorduri bizantine, care ne-au adus spiritul Crăciunului şi bucuria Naşterii Mântuitorului şi căruia îi mulţumesc că au învins troienile de zăpadă şi au venit pâna aici.
Nu am vorbit despre frumoasa experienţă spirituală până în această, pentru că am vrut să vă dăruiesc un strop din acea frumoasă seară. De aceea, vă ghidez înspre pagina web a Olteniţei, www.olteniteanul.ro. Acolo veţi găsi picuri de lumină colindate!



Concertul a fost pus la cale de Asociaţia creştin ortodoxă "Marele Mucenic Gheorghe" din Olteniţa şi Primăria municipiului Olteniţa! Treabă bună au făcut, aşa-i?
CORA
""Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a mea şi a partidului care m-a făcut ministru, să modific Constituţia şi legile ţării astfel încât să aducă toate beneficiile pentru mine şi partidul meu, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor care ne-au votat, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a partidului, astfel încât acesta să devină în cel mai scurt timp partid unic! Aşa să-mi ajute Dumnezeu!""
CORA




Brăduleţ, brăduţ, drăguţ,
Ninge peste tine!
Haide, hai, în casa mea,
Unde-i cald şi bine

Pom de Anul Nou te fac,
O, ce bucurie,
Cu beteala am sa te-mbrac
Şi steluţe, o mie!








Un detaliu de Crăciun foarte important pentru mine este Brăduţul! Pe care îl împodobesc împreună cu persoanele pe care le iubesc cel mai mult. Anul acesta am deosebita onoare de a împodobi doi brăduţi (pe cel de la casa din Bucureşti - pe care l-am gătit cu Răzvan de la Sfântul Nicolae, ca să am timp să mă bucur de el, şi pe cel de la casa din Olteniţa, pe care îl voi împodobi probabil mâine, cu mama). De când mă ştiu, de la împodobirea bradului este nelipsită poezia "Brăduleţ, Brăduţ, Drăguţ". E deja datină să recităm cu toată intonaţia delicioasă frumuşica poezioară.
De câţiva ani, nu am mai cumpărat un brad natural. Pentru că ni s-a părut mai frumos unul artificial, mai curat (nu lasă atâtea ace pe covor), foarte puţin costisitor şi, nu în ultimul rând, ecologic. Mi se pare un moft prea exagerat să ne apucăm să tăiem păduri pentru vremelnica plăcere de a ne mirosi a brad în casă (esenţe de aroma terapie si se rezolvă ;) ). Au apărut în ultimii ani brăduţii în ghiveci. Însă am un cui şi împotriva lor. Poate o reminiscenţă a interpretării testului arborelui mă face să resping ideea de copac în ghiveci. :) Ca să nu mai spun că unul de 1 metru costă cât jumate din salariul meu diminuat în decembrie. :)
Aşadar, cu riscul de a prefera un kitsch, rămân la brăduţul meu articial, pe care chiar îl iubesc. Pentru că e un element important al Crăciunul MEU.
Ia spune, tu ce brăduţ preferi?
CORA
Săptămâna trecută a fost ultima dinaintea Crăciunului în care am fost împreună: noi, colegii de Mediafax. Pentru că anul trecut a fost binevenit jocul "Prietenul secret" (fiecare am extras bileţele cu numele unui coleg şi aceluia i-am dăruit un cadou), anul ăsta ar fi fost chiar trist dacă nu am fi repetat joculeţul.
Pe lângă distracţia aferentă, dat fiind că apar fel de fel de cadouri, dintre cele mai haioase, este de notat BINELE pe care îl face această practică turei noastre. E o bună practică de team-building, e o bună metodă de a ne cunoaşte altfel decât cu nasul în monitor şi cu ziarele în braţe.
Aşadar, am împărţit cadouri! Dar, nu oricum! Ci exact aşa cum scrie la carte. Toate cadourile au fost puse sub bradul ce domneşte pe hol, ne-am strâns toti, iar Crăciuniţa noastră (coordonatoarea echipei) ne-a împărţit cadourile.

Wow! Ce de emoţii! Ce de încântare! Ne uitam în punguţele acelea cu o bucurie şi luminiţe în ochi ca în copilărie când desfăceam pachetele pe care le credeam aduse de Moş Crăciun venit cu sania cu zurgălăi de la Polul Nord. Eu am primit două cadouri, care mi se potrivesc de minune: nişte...zbânâitoare (care au sigur o denumire, dar pe care eu nu o ştiu! Dacă aveţi idee, aştept să mă luminaţi şi pe mine!!!) şi o carte "Fetele rele obţin tot ce vor, Fetele bune nu pierd nimic" - replică a cărţii "Fetele buna ajung în Rai, Fetele rele ajung unde vor". Eu le spun acelor zornăitoare măciuci, căci se cam aseamănă, nu? Yuuuy, şi-s aşa de gălăgioase!!! Cred că se dansează cu ele...dansuri tribale...habar nu am...Dar îmi plac teribil, căci sunt energice...ca mine! Iată-mă încărcată de cadouri:
Cadourile mele au fost aşezate chiar în şoşonii Moşului! Ia priviţi ce minunaţi sunt (au şi numele meu acolo, să nu cumva să credeţi că nu-s ale mele :D):

Printre cadouri s-au regăsit o paletă mare mare de obiecte: cărţi, o geantă faină, cănuţe haioase, obiecte hand-made, jocuri de puzzle, o lopată...de zapadă, un briceag :-SS, ornamente de Crăciun, dar şi această domniţă..care are o foaaaaaaaaaaarte maaaaaaaaaaare...INIMĂĂĂ ;)
Bineînţeles, am şi petrecut...dar doar puţin, pentru că...mai trebuia să şi muncim...nu?
Numai că...a doua seară, a avut loc un super party de Crăciun, pentru toată compania, de la care tura noastră nu a lipsit! Cum am fi putut lipsi de la un aşa prilej de a petrece din nou împreună? Cred că am dansat toată seara toţi - fac pariu că am fost cea mai dansantă echipă!
Iar coordonatoarea noastră ne-a oferit tuturor un cadou de care suntem cu toţii tare mândri, pentru că este un real semn de apreciere faţă de noi, ceea ce ne motivează şi ne face să muncim mai cu spor :). Voila!


Eh, acu, ziceţi voi, cum să nu merg eu de plăcere la un asemenea job, în ciuda celuilalt job, şi, în consecinţă, a lipsei de energie şi timp? :)
CORA
UPDATE: A fost cu pene, zău! Şi a fost tare, tare de tot! Badea e unul dintre oamenii de televiziune care îmi plac! Iar în seara asta a fost absolut genial! Bravo, băiete! Dacă aş fi fost în locul guvernanţilor aş fi intrat în pământ de ruşine..Poc poc aş fi făcut...dar ei sunt deja...Boc...
Luaţi de vedeţi (conform www.videonews.ro):
Momentul mult aşteptat de către Emil Boc şi Radu Berceanu a avut loc. Mircea Badea a defilat în pielea goală şi cu pene pe fund în faţa Guvernului. Şi pentru a fi şi mai credibil, realizatorul emisiunii „În gura presei” a prezentat şi dovada.


Mor de nerabdare sa il vad pe Mircea cu Pene!!!
CORA

Fulg
de Nicolae Labiş

Desfrunzit şi prea bătrân,
Tremură de frig gorunul.
Au căzut şi-ntâii fulgi
Şi l-am prins din zbor pe unul.

Migălos lucrată-n fir,
Floarea mică şi rotundă
S-a topit şi a murit –
O minune de-o secundă.

M-am întors înduioşat
Să scriu trista ei poveste;
Despre-un fulg care-a venit
Timpuriu şi nu mai este.

-“Pentru ce n-ai mai rămas
În înaltul bolţii tale,
De-ai venit atât de pur
Spre noroaiele din vale?

Care vânt neliniştit,
Răsucindu-te cu ură,
Ţi-a mânat către pământ
Prea gingaşa ta făptură?

Şi de vreme ce sosişi,
Pentru ce-ai dat morţii vamă?
Nu puteai să fii de-argint,
Ori de sticlă, ori de scamă?”

Dar în vreme ce scriam
Întrebarea mea nebună,
N-am văzut cum lângă geam
Ninge-ntruna şi întruna.

Iar când ochii mi-am-nălţat,
Am văzut cum prin ninsoare
Valea-ntreagă lumina
Minunat scăpărătoare.
CORA

Ziceţi voi că nu este ăsta nu premiu minunat!!! Mulţumesc, Ana-Maria!!! Uitaţi-vă în stânga, la blogroll! Vi-l ofer tuturor!!!
CORA
La început am fost tare speriată de ideea de pandemie. Parcă îmi şi imaginam un efect ca cel al holerei, care să ne omoare în masă. Rămăsesem consternată în faţa rapidităţii cu care se mişca virusul. Eram liniştită, iniţial, că nu a ajuns şi în România! După ce a fost diagnosticat primul caz, m-a cuprins din nou panica. Nebunie pe străzi - oameni cu măşti, oameni care se fereau de tine dacă strănutai în mijlocul de transport, nebunie la şcoală - dezinfectarea mâinilor (în primele trei zile, că apoi s-a consumat soluţia...), control la fiecare primă oră a elevilor..., nebunie în ziare - mii de ştiri cu victime, cifre ale nou-îmbolnăvăţilor, ale decedaţilor...
Au trecut atâtea luni şi eu...nicio urmă de răceală - eu care răceam de cel puţin trei ori într-o iarnă! Şi nici nu am de gând să răcesc, să ştiţi! Nici măcar de porcină!
Între timp, primeam pe mail o sumedenie de mesaje: unele cu beneficiile vaccinului, altele cu riscurile lui!
Nu am cântărit niciodată la modul serios problema, însă săptămânile astea am citit un articol în EVZ, care m-a pus la modul cel mai serios pe gânduri: "Persoanele care fac parte din grupele de risc - poliţiştii, grănicerii, profesorii, asistentele, infirmierele, doctorii, bolnavii cronic - şi refuză să se vaccineze contra A/H1N1 îşi vor plăti singuri tratamentul şi spitalizarea, în cazul în care se vor îmbolnăvi, a anunţat ieri medicul Adrian Streinu-Cercel, secretar de stat la Ministerul Sănătăţii (MS)."
Hmmm! Asta nu sună cumva a disperare din partea autorităţilor văzând că oamenii refuză vaccinarea? Eu am decis să nu îmi fac vaccinul acesta, pentru că nu am făcut nicioată niciun vaccin anti-gripal, dat fiind că am o cunoştinţăă care se simte tare rău după orice vaccin. S-au adăugat şi riscurile despre care am citit, iar decizia e luată.
Numai că minsiterul mă ameninţă. Ministerul vrea să mă sperie. Dat fiind că salariul e mic şi mic-şorat, e clar că s-au gândit că voi prefera să mă înţepe ei cu adjuvanţi periculoşi, decât să îmi plătesc singură medicamentele. Şi totuşi, rămân fermă: pot să plătesc de trei ori tratamentul, că tot nu îi las să mă înţepe. Deşi, sincer, mă gândesc că nu e tocmai legal să nu mi se asigure tratament, din moment ce plătesc o căruţă de bani la asigurările de sănătate.
Şi, pentru ca toate dilemele să mi se limpezească, iar toate dubiile să mi se adeverească, tocmai am terminat de văzut un documentar despre regia filmului de groază intituluat AH1N1: "Gripa AH1N1 - un virus adus în discuţie" ("Grippe A - un virus fait debat" sau "Das Geschaft mit des Schweinegrippe").
Filmul surprinde tare bine legătura dintre clasa politică şi companiile farmaceutice, dintre Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi companiile farmaceutice, conflictele de interese în care se află unii politicieni, unii membri ai OMS.
Filmul arată cifre enorme pe care le au de încasat companiile farmaceutice gigant în urma deciziei Ministerelor Sănătăţii din diverse ţări membre ale OMS (obligate fiind prin statului lor) să achiziţioneze anumite anti-gripale (filmul vorbeşte în special de Tamiflu) şi vaccinul. La rândul lor, companiile finanţează diverse proiecte guvernamentale...deci, toată lumea are de câştigat, mai puţin populaţia, care este obligată (după cum spune EVZ) să se vaccineze, deşi vaccinul nu a fost suficient testat sau care are încă o rată de risc destul de mare: un mort la o mie de persoane. Pentru România are însemna cam 20.000 de decese. Ceea ce înseamnă cu siguranţă mult mai mult decât decesele cauzate de virus.
De asemenea, filmul prezintă modul ciudat în care a fost instalat gradul VI de pandemie, dat fiind că, în urmă cu puţin timp, existau mai multe condiţii în care era declarat acest stadiu. Exact înainte de aprilie 2009 (luna în care a luat amploare virusul), două dintre condiţiile majore au fost excluse. DE CE? Filmul induce ideea că a existat o influenţă majoră a companiilor farmceutice în declararea gradului VI de pandemie, pentru că astfel toate ţările membre ale OMS erau obligate să facă achiziţii importante cu antivirale şi, ulterior, cu doze de vaccin.
O altă întrebare pe care o ridică realizatorii filmului este "de ce guvernanţii germani s-au vaccinat cu doze ce nu conţineau adjuvanţi?"
Ţările dezvoltate încep să refuze vaccinul, SUA a interzis adjuvanţii, iar vaccinurile neutilizate sunt donate ţărilor în curs de dezvoltare. (se lasă oare oamenii păcăliţi? Sau obligaţi?)
O ideea importantă şi numai bună de luat în seamă este că o tactică foarte bună a companiilor farmaceutice de a-şi vinde produsele este să aducă populaţia în panică. Odată speriată de virus, populaţia ar accepta vaccinul. Însă, concluzia filmului este că "oamenii au început să se teamă mai mult de vaccin decât de virus".
Iar concluzia mea este că nu mă voi vaccina nici în ruptul capului!!! Nici dacă ajung ... aşa:
Foto preluată de pe www.sibienii.ro
CORA

Carmen, îţi mulţumesc frumos pentru decupajul dăruit!
CORA

Am prins un drag de nedescris faţă de ornamentele de Crăciun! De aceea, fotografiez ca nebuna tot ce prind! Aşa că am să postez rând pe rând câte un detaliu de Crăciun!
CORA
Mariana mi-a trimis un gând bun cadou de Crăciun! Şi un premiu grăitor în acest sens! Îţi mulşumesc, Mariana, pentru premiu şi pentru că treci pe aici cu regularitate!
Acum, este rândul meu să premiez blogurile pe care le apreciez, şi am să şi motivez de ce le apreciez!
- blogul Monicăi Daniela, pentru că găsesc acolo preţioase cuvinte creştin-ortodoxe, pentru că are o grafică frumoasă, pentru că este un blog..de suflet!
- blogul Anei - pentru Friday Flower, pentru imagini, pentru rugăciuni şi icoane!
- blogul lui Carmen Barbu - pentru că este o adolescentă dulce dulce dulce, iar toate postările ei sunt la fel ca ea!
- blogul Loredanei - pentru că scrie foarte bine, pentru că este o..floarea-soarelui!
- blogul Monicăi Olteanu - pentru că radiografiază foarte bine aspecte ale cotidianuui!
- blogul Tashei - pentru că scrie cu sufletul deschis!
- blogul Mihaelei Barta - pentru jurnalul adolescenţei ei, pentru că ne împărtăşeşte momentele bune şi rele ale vieţii ei!
- blogul Dianei - pentru că pe raftul ei sunt aşezate gânduri şi experienţe de viaţă minunate!
- blogul Incertitudinilor :) - pentru modul atât de ... artistic în care îşi expune ideile!
- Blogul Laurei - pentru că ne vorbeşte frumos despre bebe al ei, pentru că este o fata vrednică, pentru că ne împărtăşeşte sfaturi şi sugestii fumoase pentru curăţirea casei!
CORA
Câteodată rămân absolut consternată în faţa anumitor situaţii în care oameni de moralitate îndoielnică sunt aproape idolatrizaţi. Sunt spectatoarea unui show de prost-gust, demn de cea mai jegoasă telenovelă, show pe care unii îl aplaudă cu frenezie, în extaz!
Nu înţeleg cum oamenii pot vota politicieni cu limbaj şi atitudini de mahala. Nu înţeleg cum oamenii trimit felicitări unui cuplu construit pe nefericirea altor oameni. Nu înţeleg cum este cu putinţă să admiri mama care îşi părăseşte copilul. Nu înţeleg entuziasmul celor care se înclină în faţa unei femei care îşi destramă familia pentru un alt bărbat, şi mai şi..întâlnit virtual..Nu înţeleg cum pot fi admiraţi oamenii care reuşesc să câştige ilicit, pe principiul hoţul neprins e negustor cinstit. Nu înţeleg cum pot fi adulate personajele negative, admirate pentru curajul lor destructiv.
Eu nu îi pot aplauda. Eu pot doar să îi critic. Sau, cel mult, să închid ochii. Tu? Tu pe cine aplauzi?
CORA



De când aşteptam eu o zăpada ca asta să ies la săniuş! Uf! Şi, în seara asta! Gata! Am luat prietenii, săniile, maşina şi şoferul! Ne-am rupt oasele pe sănii, am făcut găuri în pământ de atâtea căzături! Eu am fost campioana! Cum la ce? La căzături! Şi, de asemenea, la ridicări! Căci asta e frumuseţea căzăturilor! Momentele ridicării! ;)
Am şi acum nasul roşu, bănuţi rozalii în obraji şi genunchii sloi de gheaţă! Dar sunt fericită!!!
Aaaaaaaaaa! Aaaaaaaaaaaaaaa! Aaaaaaaaaaaaa! M-am dat cu saniaaaaaaa!
CORA
Pe scena politică românească s-a dezlănţuit o furtună războinică în jurul alegerilor prezidenţiale. Am urmărit cu sufletul la gură strategii electorale (unde se situează fiecare partid), alianţe ("cine se înfrăţeşte cu cine"), trădări (cine înşeală pe cine pentru ciolan). Care este finalul războiului? Cine e învingătorul? Nu comentez! Pentru că mă tem!
În schimb, pot să subliniez ce m-a uimit. La modul cel mai plăcut cu putinţă.
Aş fi putut să jur că liberalii vor ajunge în tabăra opusă. În cea pe care au criticat-o, pe care au demis-o prin moţiune de cenzură. Pentru că scepticismul meu (în ciuda încrederii pe care i-am acordat-o lui Crin Antonescu în această perioadă) mă făcea să fiu sigură că liberalii vor abdica de la convingerile lor, de la principiile şi valorile pe care le-au promovat în campania electorală şi pe care mulţi le-au considerat pură demagogie.
Gestul lor de a rămâne în opoziţie m-a şocat. Plăcut.
Aş fi aşteptat să-i văd pe liberali, chiar şi pe Antonescu (temător de opoziţia aripii Tăriceanu) să se alieze cu..inamicul. Numai că au ştiut ce vor, şi-au cunoscut ţintele şi au negociat de pe poziţii ferme. Şi fermi au rămas. Erau dispuşi să facă un compromis, dar şi-au delimitat limite ale compromisului. Dar, evident, nu se poate negocia cu cei care nu vor, la rândul lor, să facă un compromis.
Şi au decis să rămână în opoziţie.
Iar decizia lor mi-a dat încredere. Până de curând, gândeam că anumiţi actori de pe scena politică nu se vor ghida niciodată în funcţie de etică. Iar liberalii mi-au demonstrat contrariul.
CORA
Aseară mă pregăteam să ies în oraş. Pe când îmi "înroşeam" buzele mai cu spor, mi-am amintit brusc că în decembrie anul trecut am început să scriu pe blog! Oare când împlinesc un anişor? Oare când, oare când? Cu întrebarea înfiptă în mintea-mi curioasă, caut în arhivă. Prima postare: 2 decembrie 2008.
Doamne, am uitat că a fost ziua blogului meu! Indolenta de mine a neglijat acest aspect atât de important din viaţa mea de bloggeriţă! Ştiam eu că de Crăciun am scris. Dar chiar credeam că acelea au fost primele postări! Uf!
Aşadar, am împlinit un an!
Cum am pornit la drum? Urmăream cu multă curiozitate blogul unei foste profesoare din facultate, Oana Moşoiu. Dar şi pe cel al unei foste colege de liceu, Alexandra Velescu. La un moment dat, m-am întrebat de ce nu aş avea şi eu un loc al meu în care să îmi torn ideile...
Şi mi-am creat un cont pe Blogspot.

Într-o seară am pornit în căutarea altor bloguri. Nu aveam însă curajul să mă apuc şi eu să scriu. Unul dintre domeniile mele de interes este Educaţia. Şi am dat de alte bloguri cu acelaşi domeniu de interes. Şi aşa am descoperit-o pe Elite. Şi de la Elite am ajuns la Lory (cu care am descoperit, între timp, că am o grămadă de lucruri în comun ;) ). Nu vă imaginaţi că am avut curajul să le adaug in blogroll (pe atunci nici nu ştiam cu ce se mănâncă asta). Am notat link-urile lor la finalul agendei mele. Şi intram să le citesc gândurile în fiecare seară. Fetele astea două chiar m-au fascinat, zău, mai ales că lucrează în lumea şcolii (iar eu eram pe atunci atât de novice!!! :) ).
Încă nu aveam curaj să scriu. Poate era o prejudecată...poate îmi era teamă să nu fiu judecată greşit. Poate că..nu ştiu ce era în mintea mea...
În fine, pe 2 decembrie am început să scriu. Bineînţeles, am simţit nevoia să îmi motivez iniţiativa: prima postare (care mi-a şi fost comentată de un bun prieten de-a meu, care mi-a dat mult curaj!). Am vorbit apoi despre mine şi prietenii mei, căci aşa se cuvenea. Şi a urmat restul! Un lung şir de idei, vorbe, imagini!
Eram tare tăcută în blogosferă. Deşi începusem să urmăresc - în mod vizibil - alte bloguri, o făceam în modul cel mai tacit cu putinţă. :D
Nici nu ştiu prin ce mijloc, Giovanny, un DJ cunoscut de pe meleaguri olteniţene, care se ocupă, printre altele, şi de site-ul oraşului Olteniţa, a aflat de blogul meu şi mi l-a promovat - şi îl promovează şi în zilele noastre ;) pe site-ul www.olteniteanul.ro. Îi mulţumesc din suflet pentru asta, mai ales că sunt concetăţeni de-ai mei care mă viziteazi aproape zilnic prin intermediul acestui site!
Cu timpul, postările se înmulţeau, dar...comentariile nu veneau (iniţial nu aşteptam comentarii. Ulterior, mi-am dat seama că ele vin ca un soi de confirmare că cineva citeşte ce scriu). Am fost pe zero cam până prin februarie (până atunci îmi scriau numai cunoscuţii). Iar prima care mi-a scris a fost...Elite!!! (la această postare).
În martie, a avut loc explozia vieţii mele de blogger. Am scris un pamflet, în care s-a regăsit o persoană din Olteniţa şi care a încercat cu tot dinadinsul să demonstreze că despre ea vorbeam în acel pamflet şi nu despre un personaj fictiv, cu nume fictiv. Am trecut prin aventura unei plângeri penale cu tot tacâmul. Furtună într-un pahar cu apă. Am primit NUP, iar persoana cu pricina presupun că a trăit deziluzia vieţii :)).
Uşor uşor am început apoi să leg realmente prietenii virtuale cu voi toţi, cei care poposiţi la mine pe blog şi nu pot decât să vă mulţumesc din suflet pentru asta!
Luna în care am fost cea mai inspirată, în care am avut timp să scriu (41 de postări) a fost Iulie.
Postarea care mi-a adus cele mai frumoase comentarii, cele mai frumoase gânduri bune a fost cea de ziua mea. Îmi amintesc că eram la mare, pe plajă, iar mama, de acasă, îşi făcea cu sârguinţă treaba de locţiitor: publica toate comentariile cu urări, mai şi răspundea din când în când, dar, de fiecare dată mi le citea pe cele noi! Să ştiţi că urările voastre chiar au dat savoare acelei vacanţe! :-*

Am început, cu timpul, să devin curioasă câţi vizitatori am zilnic, aşadar mi-am deschis conturi pe diverse site-uri, care mă ţin la curent cu...tot ce mă interesează!
Am descoperit, de asemenea, diverse instrumente care fac blogul mai interesant! Oricum, cei care mă urmăresc de ceva vreme, ştiu că am purtat şi alt look. Vă mărturisesc faptul că, la început, îmi propusesem să schimb hăinuţele blogului după fiecare anotimp. Dar, trandafirii aceştia mi se potrivesc de minune, deci am să renunţ cu greu la ei!

Am creat, în timp, mai multe Etichete (De la lume adunate/De mine rumegate/Pe blog postate, Pofta de citit, Pasiuni Vintage, Flower Friday). De unele mă ţin cu stricteţe, de unele mă ţin cu...dinţii...Ştiu că nu am mai abordat de o grămadă de vreme Pofta de citit, de pildă! Iată că intru deja în sfera nemulţimirilor. Sunt exagerat de nemulţumită de faptul că scriu prea rar. Şi că vă citesc blogurile prea rar. Şi comentez prea puţin. Dorinţa nu-mi lipseşte, dar timpul mă secătuieşte. Cele două joburi şi cursurile de master, la care se adaugă fără doar şi poate evenimentele casnice, nu mă lasă să bloguiesc pe cât miaş dori. Dar, în week-end, încerc pe cât posibil să scriu! Îmi e ruşine de faptul că de prin august, cred, am pus la rubrica din dreapta URMEAZA SĂ SCRIU : Azilul de fete Elena Doamna. Este un subiect la care nu renunţ cu una, cu două, căci îmi este drag. De aceea nici nu am renunţat la rubrica respectivă! Ca să îmi amintesc că trebuie să scriu despre asta! În vacanţa de iarnă, cu siguranţă! ;)

Pentru mine, blogul înseamnă o ieşire din spaţiul intim, înseamnă o oglindă a gândurilor şi experienţelor mele. Pentru prietenii mei, blogul meu este o cale prin care ţin contactul cu cotidianul meu. O bună prietenă, Andreea, îmi spune de fiecare dată când vorbim la telefon, că nu e nevoie să îi spun ce mai fac eu, căci îmi citeşte blogul. Wrong, Andreea! Blogul este doar un decupaj din cotidianul meu. Aici aşez doar ce e de aşezat. În rest, viaţa mea prinde gust şi culoare prin mii de momente - amare, acre, dulci, galbene, roz, gri - despre care nu vorbesc aici!
De asemenea, blogul mi-a readus aproape oameni cu care oprisem din varii motive relaţia. Şi mă bucur din suflet că mi-au scris!!! E minunat să constaţi că oamenii încă ţin la tine, în pofida unor momente mai întunecate care au dus la pălirea prieteniilor!

Iar acu, după ce aţi avut răbdarea să parcurgeţi radiografia blogului meu, vă invit pe toţi la o cupă de şampanie! Cine se înscrie pentru un toast? ;)
CORA
Ciudat! Până de curând, nu îmi plăcea iarna! Pentru că nu îmi place să îmi fie frig, pentru că nu îmi place mocirla, pentru că îmi fug picioarele pe gheaţă!
Deodată, m-am trezit că sunt nerăbdătoare să vină zăpada! Poate pentru că am început să iau lecţii de viaţă la capitolul: ORICE MOMENT DIN VIAŢĂ TREBUIE TRĂIT LA COTE MAXIME? Sau pentru că încep să simt că VIAŢA ARE GUST, iar fără zapadă nu e iarnă adevărată? Sau pentru că îmi e dor de zăpezile copilăriei, când bunicul meu îmi construia un derdeluş cât casa? Sau poate îmi e dor de omuleţul de zăpadă din curtea bunicilor, la care mă uitam şi noaptea când mă trezeam din somn de teamă să nu dispară? Sau poate îmi e dor de florile de gheaţă de pe geam care mă salutau în fiecare dimineaţă? Sau oare îmi doresc că şi copiii mei să cunoască zăpada?
Nu-mi explic altfel entuziasmul de azi dimineaţă când mama mi-a dat de ştire (ca în fiecare an, de altfel, iar ea spune despre aceste momente că am aceeaşi sclipire ca la 3 ani :D) că..NINGEEE! De unde oare entuziasmul din seara aceasta când am văzut că încă ninge, cu aceiaşi fulgi mici, dar care au reuşit să se aştearnă pe trotuar, pe şosea, pe maşini? De unde oare pofta nebună de a imortaliza în aceste fotografii?

Nu pot să nu adaug că, deşi nu am făcut nimic deosebit în seara aceasta (nu tu restaurant, nu tu bar, nu tu discotecă, nu tu party - cum eram obişnuiţi în serile de Sâmbătă), am reuşit să creăm o atmosferă de sărbătoare: ne-am plimbat cu maşina cu roţile scârţâind pe zăpadă, am făcut slalom printre fulgi de nea, am ascultat colinde, am băut Coca-Cola şi am stat la taclale. Şi a fost frumos! Tare frumos!
CORA
Monica mă invită să vorbesc despre ciudăţeniile mele. Grea încercare. Aş putea să vorbesc zile la rând despre mine, cu calităţile şi defectele mele. Dar să vorbesc despre ciudăţenii, mi se pare tare dificil. Pentru că îmi e greu să descopăr ce anume la mine e ciudat. Dat fiind că sunt aspecte din viaţa mea, mie mi se par normale. Iar acu mă găsesc în postura de a îmi face un proces de comparare cu normalul, cu alţii, şi să constat care-mi sunt ciudăţeniile. Bun. Să vedem:
1. Cel mai ciudat lucru mi-l găsesc în dorinţa foarte mare de a slăbi şi slaba voinţă de a realiza acest lucru. Nu îmi pot da seama când anume de produce declicul şi când renunţ la tentativele de dietă. Am o minte tare şmecheră, căci mereu reuşesc să mă fentez pe mine însămi.

2. Când am ceva de zis, arunc tot! Deşi cunosc bine reguli de comunicare, deşi dau sugestii altora despre cum e eficient să transmită idei, când vine vorba de mine, se şterge orice regulă. Poate pentru că am întiprit bine în minte faptul că sinceritatea este încă o virtute. Aşadar, dacă mă supără ceva, spun! Indiferent de consecinţe!

3. Două săptămâni din lună nu dorm nopţile! E suficient de ciudat acest lucru pentru voi? Motivele? Jobul, evident...

4. Deşi am 23 de ani, îmi place să mă simt copil, iar cei care mă iubesc să mă alinte în consecinţă. Adesea mă maimuţăresc, mă alint, mă joc!

5. Nu am o culoare preferată! Lumea mă întreabă care e culoarea mea preferată, iar eu mă găsesc adesea în mare dificultate. Nu am o culoare preferată! Am însă, dispoziţii în funcţie de care aleg culori pentru haine, de pildă. Am trecut prin perioada roşie, verde, mov, orange. Acum sunt la multicolor! :-P

6. Îmi place să citesc! Dar am un obicei atât de "disonant" de a citi!?! Las să treacă săptămâni la rând în care citesc maxim 100 de pagini! Dar am câteodată o explozie de lectură, în care termin cartea într-o zi - sau noapte. Ah, de asemenea, mă apuc de multe cărţi în intervalul ăsta! Pe care le termin în timp - pe cele care îmi plac sau îmi folosesc. Pe celelalte, niciodată :).

7. Am un semn mare mare de tot pe umărul şi braţul stâng. Din naştere. Asta e ciudat, nu? Cu adevărat ciudat - dat fiind că nimeni nu mai e ca mine! În schimb, tocmai el mă face unică. Şi, de fiecare dată când un binevoitor îmi aminteşte că "pot scăpa de el prin operaţie", mă simt jignită! Este semnul meu! Face parte din mine! Mă defineşte, iar fără e nu sunt eu! Doamne, cum să trăiesc fără semnul meu? Asta e şi mai ciudat, aşa-i?

8. Până şi numele meu e ciudat! Rar întâlnit! Am mai scris despre el aici. Ciudat ca ciudat, dar am un mare atu că îl port: lumea mă reţine mai uşor ;)

9. Dorm cu lumina aprinsă! Că o fi de teamă, că o fi din obişnuinţă, dar, zău, mă simt mai bine când dorm cu lumina aprinsă!

10. E oare ceva mai ciudat decât faptul că ceasul arată ora 03.41, iar mâine la ora 9 mă trezesc să merg la slujbă, iar eu încă nu mă dezlipesc de calculator şi, implicit de blogul meu (aceasta este a treia postare pe care o scriu!)?!?

Pasez provocarea la Ana-Maria, Lory, Terra, Mariana, Monica Daniela şi la Sergiu!
CORA
Veronika s-a hotărât să moară. Pentru că lumea în care trăieşte este ipocrită, este nepăsătoare. Pentru că bărbaţii dezamăgesc. Pentru că...
Veronika i-a pastile şi îşi aşteaptă Marea Trecere revoltându-se pe reviste de modă care distorsionează noţiunea de frumuseţe.
Veronika însă nu moare. Veronika de abia acum începe să trăiască. Într-un sanatoriu, unde medicul curant îi spune că pastilele i-au provocat o problemă cardiacă serioasă.
Veronika descoperă iubirea. Într-un bărbat care şi-a înecat tristeţea morţii iubitei lui în tăcere, refuzând să mai comunice sau să mai rostească vreun cuvânt.
Priviţi-i pe cei internaţi aici. Au lumea lor. Perfectă. Aici sunt ei înşişi. Aici nimeni nu-i obligă să se comporte ca toţi ceilalţi. Aici se pot bucura de ei înşişi nepervertiţi de cerinţe ale societăţii.
"Demenţa reprezintă încapacitatea de a ne exprima ideile"! "Realitatea e ceva ce majoritatea consideră că există pur şi simplu. Nu neapărat mai bună sau mai logică, însă e cea care s-a adaptat la dorinţele societăţii ca un întreg. Anumite lucruri sunt guvernate de simţul realităţii. Altele nu se mai schimbă până când din ce în ce mai mulţi oameni cred că aşa trebuie să fie". "Realitatea morţii e ceva ce nu poţi controla". "Există doar două variante: să vă controlaţi raţiunea sau să lăsaţi raţiunea să vă controleze pe voi".
Veronika şi Ed se lasă însă controlaţi de iubire. Şi fug din sanatoriu. Să se bucure unul de celălalt. Să se iubească.
Ed: - Cum te simţi? Veronika: - Ca şi cum aş trăi pentru totdeauna.

Medicul curant a ales cea mai bună variantă de a-i alunga Veronikăi teama de viaţă, obsesia morţii: "Majoritatea sinucigaşilor îşi repetă tentativa până reuşesc. Mi-am asumat un risc minţind-o despre starea ei. Am decis să testez singurul remediu în care aveam încredere: CONŞTIENTIZAREA VIEŢII. Până ce va afla de la alt doctor că e absolut sănătoasă, va considera fiecare zi un miracol. Ceea ce, după părerea mea, CHIAR ESTE".

******************

Astăzi am văzut fimul - ecranizare a cărţii lui Coelho care mi-a plăcut cel mai mult dintre scrierile lui. Am avut temeri, crezând că mi se vor şterge ecourile cărţii citite acum ceva timp. Însă, am avut surpriza să retrăiesc povestea "nebunilor" şi, în plus, să găsesc noi sensuri.
Răsuflări zgomotoase, respiraţie accelerată, tic-tac tic-tac şuierător, muzică dizarmonică, sunetul amplificat al paşilor mici pe podeaua sanatoriului, picuri de ploaie enervanţi, joc de lumini şi umbre, alternaţe clar-obscur. Cadre ce redau perfect neliniştea. Depresia. Şi, în cele din urmă, ECHILIBRUL!
Da, cartea mi-a plăcut. V-o recomand. Filmul m-a fascinat. Vi-l recomand.

******************

Am prins câteva cadre din film care mi s-au părut simbolice:








Iar aici puteţi urmări trailerul:
CORA
Fulgi mici mici se joacă pe la fereastră şi parcă le şi văd zâmbetul fericit că ne întâlnim şi anul acesta! Bine aţi venit, fulgi dragi! :)

Ninsoarea de afară, caldură din casă, cântul acesta şi mirosul de bunătăţi din bucătărie crează o stare de spirit minunată! De bine, de sărbătoare, de copilărie!
CORA

Ideea Friday Flower este a Anei.
CORA

Prietena mea virtuală, Mariana, m-a premiat cu o preţioasă distincţie! Nu ştiu de unde o fi ghicit ea, dar eu chiar gătesc, deşi nu vorbesc niciodată despre asta pe blog! Premiul mă onorează, dar totodată mă şi motivează. Ştiu că în utima vreme scriu foarte rar - mai precis în week-end...Dar să ştiţi că există o explicaţie: lipsa acută de timp! Dar...se apropie vacanţaaaaaaa!!! :) Vă pupicozesc pe toti că mă suportaţi aşa!
CORA
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!
CORA
...este hramul Bisericii unde eu l-am descoperit pe Dumnezeu. Astăzi, căsuţa Domnului a purtat strai de sărbătoare. Azi i-au trecut pragul mai mulţi enoriaşi ca niciodată, iar acest lucru nu poate decât să ne bucure!
Dis-de-dimineaţă am intrat pe poarta Bisericii, unde Sfântul Nicolae mă aştepta cu braţele deschise:
Credincioşii s-au închinat la veche icoană minunată a SFântului Nicolae:
Iar la sfârşitul slujbei am gustat din aromata colivă pregătită cu multă dragoste de doamnele enoriaşe:

Istoria acestui locaş de cult este una bogată. Este ctitorie a domnitorului Alexandru Ghica, ridicată între anii 1859 - 1860, după cum arată şi pisania acesteia:
Un alt aspect important este că această Biserică adăposteşte "Actul de Naştere" al oraşului Olteniţa, piatra de temelie a acestuia:
Rândurile inscripţionate pe acest Act de Naştere sunt savuroase, scrise în limbajul acela vechi care mă face să mi se furnice pielea. Mă întreb cu câtă răbdare a stat omuşorul acela să scrie cu dăltiţa în marmură...sau poate o fi existând o tehnică specială pe care nu o ştiu eu...

Doresc tuturor celor care poartă numele Nicolae, Nicu, Niculina, Nicoleta La mulţi ani, iar Sfântul Nicolae să îi ocrotească şi să le îndrume paşii pe toate drumurile vieţii!

La mulţi ani, Nicu! :)
CORA
Dragă domn LEX,

M-aţi numit acum ceva vreme "Omul de pe Lună" - apreciez spiritul dumneavoastră poetic, dar să ştiţi că aş fi preferat să mă numiţi "Omul de pe Soare" - căci este astrul sub semnul căruia mă regăsesc.
Aţi considerat atunci că sunt atât de ruptă de realitate, încât nu îmi dau seama că o statuie face o gaură imensă într-un buget atât de precar ca al municipiului Olteniţa.
Observ că de atunci nu m-aţi uitat şi vă amintiţi periodic de mine, lucru care nu poate decât să mă încânte.
Aţi amintit în ultimul comentariu în care aţi "dialogat" cu mine - deşi vă mărturisesc că nu am receptat imediat mesajul - eram la o şuetă cu prietenele la Lumina Soarelui (locuinţa mea), de faptul că un sistem în care profesorii nu sunt plătiţi - cadou de la Moş Băse (apreciez totuşi că suntem pe aceeaşi lungime de undă în ceea ce priveşte acest candidat), peste care criza a lăsat semne uriaşe - nu îşi permite un bust al unui om de cultură. În schimb îşi permite campanii exagerat de costisitoare, îşi permite mita electorală, îşi permite licitaţii de 20 de milioane de euro, îşi permite spectacole electorale - ca să o trimitem pe EBa în Parlamentul European.
Cum aş putea eu, omul cu mintea în Univers, să îmi imaginez că un gest de recunoaştere a meritelor unui om, unul olteniţean de-al meu, este mai presus decât toate cele enumerate mai sus? Ar trebui să îmi fie ruşine că am considerat că această iniţiativă este mai importantă decât multe altele?
Nu, domnule LEX! Am să continui să fiu de acord cu această iniţiativă, cu toată criza şi cu tot deficitul bugetar! Nu m-aş fi supărat dacă banii pe care mi-i vor lua acum, de Crăciun, ar fi mers pentru finanţarea acestei iniţiative! Dar, mă tem că tot în buzunarele ui Băse şi ale lui Udrea merg!
Criza economică este una nouă, care dă semne că va trece! Dar criza de cultură, de spiritualitate se adânceşte! Şi, din păcate, nu vorbeşte nimeni despre asta! Iar cei care mai susţin iniţiative de genul acesta se numesc Visători, cu capul în nori, oameni de pe Lună sau Soare.
Pe de altă parte, nu am să vă iert uşor pentru faptul că v-aţi alăturat celor care consideră că este prioritar un adăpost pentru câini sau asfaltarea unor străzi!
Dintr-un comentariu de-ale dumneavoastră am aflat cât de simplu se obţine titlul de membru al Academiei Române şi cât de uşor se capătă o recunoaştere culturală prin simple traduceri...Dacă tot e atât de simplu, am să mă străduiesc şi eu să îi urmez exemplul! Dumneavoastră o faceţi?
Ştiu că nu am să reuşesc să vă conving de nimic prin scrisorica mea, dar să ştiţi că eu am să continui să militez pentru păstrarea imaginii şi (re) numelui unui PROFESOR pe care l-am admirat, pentru olteniţeni şi pentru cei ce vor trăi după mine în acest oraş.

Cu stimă,
Cora Moldoveanu
(unul dintre profesorii care vor petrece Crăciunul cu bani mai puţini - Cadou de la Moş Băse :D )

Lămuriri pentru cititori:
Eu şi domnul Lex avem o dispută mocnită din august încoace pe o temă care, din punctul meu de vedere, nu ar avea de ce să fie subiect de discuţii.
În luna mai, a trecut la cele veşnice un om de cultură al Olteniţei, profesorul Lucian Pavel, despre care am scris aici.
În luna august, în cadrul Consiliului Local, a fost propusă o iniţiativă care m-a bucurat: aceea de a ridica un bust în memoria acestui om. Se pare, însă, că nu toţi olteniţenii au fost la fel de încântaţi ca şi mine. S-au emis diverse opinii: că asfaltarea unor străzi ar fi mai importantă, că un adapost de câini ar fi mai bine-venit. M-am supărat atunci, am avut o dezamăgire, am înţeles că încă nu ne ridicăm deasupra valorilor materiale. Opinia mea a fost criticată de domnul LEX, cu care am avut un schimb de replici virtuale. De atunci, domnul LEX mă tot "atinge" în comentarii, m-a numit Omul de pe Lună (în ideea că sunt departe de realitate). Acest lucru s-a întâmplat şi de curând, într-un comentariu la o ştire, fără legătură cu disputa noastră. Postarea de astăzi este un răspuns la acel comentariu - pe care nu am vrut să îl dau acolo, de teama OFFTOPIC-ului.
Puteţi citi ştirile de care am vorbit, dar şi schimbul nostru de replici pe site-ul Olteniţeanul - aici şi aici.
CORA
România este contrastantă! România este superbă şi jalnică! România este bogată şi săracă! România este aşa:

Dar România este şi aşa:

Iar eu, eu unde sunt?
CORA
Azi a fost ziua ţării mele, iar eu, pentru prima oară mă simt ca şi cum...nu aş mai fi mândră că sunt româncă.
Dacă până acu ceva timp nu m-aş fi văzut dezrădăcinată, de când cu noile evenimente sociale şi politice, am început să mă gândesc serios la o stabilire în altă ţară, care să mă merite, care să îmi merite eforturile şi entuziasmul.
Spunea o cunoştinţă: singura şansă pe care o oferă România este..să pleci din România!
Românii nu au de gând să se deştepte, deşi imnul, sărmanul, tot cântă de la Revoluţie încoace...


Sunt o romăncă jalnică, nu?
CORA
De Sfântul Andrei aş fi vrut să postez un material cu mult mai încărcat spiritual decât va fi acesta. Dar nici timpul şi nici dispoziţia nu mă lasă să creez câteva rânduri aşa cum le-aş fi dorit.
Astăzi sunt în concediu fără plată, motiv pentru care mă simt tare nervoasă. Nu aş vrea să îmi descarc aici toate frustrările legate de acest eveniment neplăcut, deşi îmi este tare greu să mă abţin...
Sărbătoarea Sfântului Andrei îmi este tare dragă, probabil cu atât mai mult cu cât acest Sfânt este cel care a creştinat poporul român. Îmi amintesc cu mare plăcere de excursia în care am mers însoţite (eu şi prietena mea, Felicia) de doamna noastră profesoară de religie, la peştera Sfântului Andrei. Cred că cel mai mult m-a impresionat patul de piatră al Sfântului Andrei - bun prilej să conştientizez de cât de puţine lucruri are nevoie un om care îl are pe Dumnezeu.

În zilele noastre creăm dependenţe de te miri ce obiecte, fără de care avem impresia că nu putem trăi: telefonul mobil, computerul, televizorul, frigiderul, aragazul. În schimb, omul acela simplu, devenit Sfântul pe care îl sărbătorim astăzi, îl avea pe Dumnezeu. Şi îi era suficient. Şi era liber. În contrast, noi avem pretenţii de libertate, înscrise în legi, constituţii, carte, declaraţii. Dar ne învârtim între dependenţe mici, pe care le numim amprente ale evoluţiei, ale civilizaţiei. Iată că Sfântul Andrei este un model de simplitate, înţelepciune, credinţă, iar pentru toate acestea, românii astăzi îl cinstesc!

Astăzi îi sărbătorim şi pe toţi cei care poartă numele acestui Sfânt: Andrei, Andreea şi derivate! La mulţi mulţi ani şi multă putere să ne dea Dumnezeu să urmăm exemplul Sfântului al cărui nume îl purtăm!

Fotografia a fost preluată de aici.
CORA
Zilele acestea, o prietenă virtuală, Diana, m-a întrebat de provenienţa numelui meu, crezând că prenumele meu, Cora, vine de fapt de la Corina.
În fapt, pe mine mă cheamă Cora simplu. Pentru că mamei i-a plăcut personajul CORA al lui
James Fenimore Cooper, din romanul său "Ultimul mohican".

ultimul mohican soundtrack
Asculta mai multe audio Muzica

Aşadar, nicio legătură cu Corina în intenţia mamei mele.
Numai că am întrebarea Dianei m-a împins să întreprind o microcercetare online. Aşadar am explorat lumea virtuală şi am găsit o sumedenie de informaţii despre provenineţa şi semnificaţia numelui meu. În orice dicţionar al simbolurilor numelui, CORA apare ca variantă a numelui CORINA. Şi, de asemenea, dicţionarul menţionează că prenumele Corina provine din grecescul KORE. Eh, dată fiind această informaţie, încep să mă întreb: care a fost prima? Cora sau Corina? Cora este variantă a Corinei sau Corina este variantă a Corei? Sămânţa mea de orgoliu, asemănarea Cora - Kore, dar şi acest dicţionar al numelor , îmi confirmă aproape total faptul că, de fapt, Corina este derivat al Corei. Iată ce spune el în detaliu:
Numele de fată Cora are origini greceşti şi englezeşti. Este posibil să fie o variantă a grecescului Kore (fecioară). Este posibil să fie un nume creat de scriitorul american James Fenimore Cooper în romanul "Ultimul Mohican" (1826). În mitologia clasică, este numele zeiţei lumii subpământene. Un nume simplu, drăguţ, cu un aer vintage. Cora are 53 de variante: Corabel, Corabella, Corabelle, Corabellita, Coralee, Coralia, Coralie, Coralyn, Coree, Corella, Corena, Corene, Coretta, Corey, Cori, Corie, Corilla, Corine, Corinna, Corinne, Corisa, Corissa, Corita, Corlene, Correen, Corrella, Correlle, Correna, Correnda, Correne, Correy, Corri, Corrie, Corrina, Corrine, Corrissa, Corry, Corynna, Corynne, Coryssa, Kora, Korabell, Kore, Koreen, Koretta, Korey, Korilla, Korina, Korinne, Korry, Koryne, Korynna and Koryssa.
Aşadar, am avut dreptate! Şi aş vrea să restabilesc acum şi aici adevărul provenienţei numelui meu. Nu este o variantă a numelui Corina. Ci procesul de formare a numelui este invers. Aşadar, Cora a fost primul!

Adâncind incursiunea, am ajuns la înţeleapta Wikipedia:

Denumirea de Cora poate desemna:

Toată lumea ştie de celebrul lanţ de magazine CORA, în care merg cu mare plăcere pentru a-mi face diverse cumpărături. Deja toate dicţionarele de nume româneşti spun că este o variantă a Corinei (lucru lămurit deja). Aşadar, ce am aflat nou de la Wikipedia? Că numele meu provine de la o zeiţă şi că un trib din America de Nord poartă numele meu.

Adâncim incursiunea:

CORA - zeita greaca a primaverii si mortii Cora (Kore) sau Persephone (Persefona) , zeita lumii mortilor , dar si a primaverii , i-a avut ca parinti pe Zeus si Demeter.Se pare ca aceasta divinitate a aparut ca rezultat al contopirii unei zeite pre-grecesti a mortii cu zeita greaca Cora , o zeitate a fertilitatii.Sub aspectul de Cora sau Kore ( insemnand in greaca veche , "fata" , "fecioara" ) , ea era considerata de greci o zeita a fertilitatii , in timp ce sub aspectul de Persephone ( nume avand semnificatia de "cea care distruge lumina") , era vazuta ca o regina a mortii. Zeita greaca Cora / Persephone reprezinta atat femeia tanara , fecioara nevinovata si plina de voiosie , cat si femeia matura care si-a insusit feminitatea , si-a pierdut inocenta si atasamentul fata de parinti , si a inceput sa actioneze matur , luand propriile ei decizii. In mitologia greceasca , zeita Persephone era si o zeita a sufletului , posesor al intunecimii lui "psyche" , intelepciunea nevazuta. Continuarea o puteţi citi aici.

Cât despre grupul indigen CORA, aflăm că...

Este un grup de indigeni din partea central-vestică a Mexicului, care trăieşte în Sierra de Nayarit şi în La Mesa de Nayar. La recensământul din anul 2000, au fost raportaţi 24.390 de persoane care sunt membre al acestui grup. Acestea au în comun acelaşi dialect (the Cora Language), aceeaşi religie.
Mai multe puteţi afla de aici.

Se pare că şi în artă există obiecte sculptate care poartă numele Kore:

Kouroi şi Kore

Aceaste statui sunt realizate în perioada arhaică şi reprezintă băieţi şi fete înfăţişaţi nud cu o arhitectură a corpului bine proporţionată şi dezvoltată, dar cu o atitudine încă încremenită în majoritatea cazurilor. Faţa este uşor expresivă prin schiţarea unui surâs, "surâsul arhaic". Băieţii sunt numiţi Kouroi iar fetele Korele. Fetele tinere sunt înfăţişate cu siluete zvelte, dar de data aceasta toate sunt îmbrăcate în veşminte bogate. Faţă de băieţi, reprezentarea fetelor se face în poziţii şi atitudini mult mai variate, punând în evidenţă ideea de mişcare. Mâinile sunt reprezentate depărtate de corp, mimând mişcarea braţelor. Există o grijă pentru detalii, podoabe, bijuterii sau aranjarea părului. Pentru accentuarea detaliilor este folosită policromia(buze, ochi, păr, bijuterii). Şi statuile reprezentând fete ca şi cele ce reprezintă băieţii au acelaşi surâs arhaic, dar expresiile chipurilor sunt mai variate, sugerând veselia, ironia etc.. Evoluţia sculpturii atinge apogeul, în perioada clasică, stabilindu-se canoanele de frumuseţe şi perfecţiune. Astfel în această perioadă, artistul are libertate necondiţionată în faţa regulilor rigide. De aceea apar mari personalităţi artistice şi mari şcoli de arte. Artistul pune în evidenţă diversificarea mişcăriilor şi ai expresiei feţei. Trupurile tinere sunt atletice şi viguroase, reprezentând idealuri morale ale societăţii conştientie de puterea ei. (imagini şi informaţii preluate de aici).



Tot în artă, de data aceasta în cea digitală , Kore este denumirea unui tablou al lui Guterrez:

De asemenea, CORA este numele unei formaţii din Amsterdam, care interpretează o melodie tare dragă mie, pe care o ştiu de mai mult timp. Despre formaţia Cora puteţi citi pe aici.

Un alt detaliu cu un soi de umor amăruieste că, pe actorul Ilarion Ciobanu, Securitatea îl botezase CORA.

Şi, în final, dar poate cel mai important pentru mine, CORA sunt...chiar eu. :)






CORA

Ieri am descoperit o plăcere cam hidoasă în a privi oamenii din metrou şi a-mi da seama de poverile sufleteşti pe care le au. Sunt trăiri care se imprimă pe chip. Se desenează prin riduri. Câteodată anulează zâmbetul natural şi îl înlocuiesc cu rânjet forţat, intrus, câteodată făţarnic.
Ieri am privit oamenii şi am gândit: habar nu au ei că eu intuiesc ce simt, ghidându-mă numai după mimică sau poziţia corpului.
Ieri am învăţat despre oameni. Ieri i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru patternul meu, care nu m-a lăsat să dezvolt trăiri depresive sau anxioase, în ciuda tutror factorilor de risc care au existat în istoria mea personală şi care ar fi putut să mă dezechilibreze.
Ieri am înţeles cum să înţeleg oamenii.
Ieri am fost la un curs pe tema depresiei!