CORA
Am revenit de curând în oraşul de beton! Dureroasă schimbarea de peisaj. Am lăsat albul şi zăpada departe, am coborât în capitala îmbâcsită şi întunecată.
Cabana la care am stat preţ de două zile este cocoţată la cota 2000. A fost interesantă ruperea de lume şi petrecerea timpului în exclusivitate cu colegii de serviciu. Colegi pe care i-am cunoscut mai bine, colegi cu care m-am simţit bine.
Camera în care am stat era aşezată la mansardă, iar eu, care am obiceiul să stau cu ochii lipiţi de tavan, visând la cai verzi, am avut minunata plăcere de a sta cu ochii în fereastră, aţintiţi pe cer, un cer pe care îl simţeam cu cel puţin 2000 de metri mai aproape de mine. Un cer imaculat, alb, orbitor. Un cer negru, poate altădată înstelat, acum înceţoşat.
Dincolo de bucuria tragerii pe nas a aerului tare, pusă fiind în situaţia de a coborî, de a urca, de a mă căţăra, am devenit tristă. Pentru că mi-am amintit ca sunt om. Cu limitele mele fizice. Da, am obosit urcând! Slavă Domnului pentru inventarea Telegondolei!
În rest, ce aş mai putea să vă spun eu? Cel mai bine grăiesc fotografiile!







CORA
E clar! Vine prmăvara! Pentru că ghioceii au invadat natura. Iar astăzi Răzvan mi-a oferit aceste minuni primăvăratice, ca să mă inund cu aromă de ghiocei proaspeţi. Ei sunt florile mele de vinerea asta:


Pe lângă entuziasmul ghioceilor, mă animă o nerăbdare plăcută...mâine plecăm la munte. Nu am cuvinte să descriu cât îmi doresc să îmi înmoi plămânii în aer curat! Să las aici aglomeraţie şi poluare. Şi să plec înspre munte, unde încă mai domneşte zăpada!

Un week-end cel puţin la fel de minunat vă doresc şi vouă!
CORA
Castelul Peleş este incontestabil o emblemă a României. În prezent retrocedat, soarta lui este incertă în viitor. Primăria oraşului a început o campanie de coletare de semnături pentru terecrea domeniului în proprietatea ei. Poţi contribui şi tu la această campanie, dând cu subsemnatul aici: www.iubescsinaia.ro.
CORA
Am primit un mail neuronal de la cea de-a doua Cora care trăieşte în mine, Cora 2: "Nu ştiu ce e în capul tău, Cora! Aveam pretenţii de la tine. Cum te poţi compromite în halul ăsta? Doar ai terminat o facultate de psihopedagogie (sic!)! Oare ce vrei? Să mă denigrezi? Să mă defăimezi? Eşti invidioasă pe tot ce am reuşit să clădesc până acum! O să îţi fac eu dosar penal! O să îţi umplu eu cazierul de "lucruri bune" şi nu ai să mai poţi să te angajezi nicăieri! O să lipesc eu pe pereţii liceului afişe despre tine! Ce credeai? Că poţi să îmi pătezi imaginea imaculată şi să scapi nepedepsită? Am să te denunţ eu de calomnie şi defăimare! O să fac un lungmetraj cu blogul tău şi am să i-l fac cadou celui care se ocupă de caz! Vezi tu cine sunt eu!
CORA
M-am decis să vă dezvălui că am descoperit că sunt întruchiparea tuturor răutăţilor lumii. Eu însămi sunt cutia Pandorei.
Sunt hapsână, sunt rea, sunt plină de invidie, sunt o bârfitoare de joasă speţă. Sunt un fariseu. Fac cărări de acasă înspre Biserică, însă am o credinţă de faţadă. Eu, în esenţa mea, sunt un lup cu faţă de mieluşel. Sunt reîncarnarea lui Iuda. Aş sfâşia cu dinţii tot ce îmi iese în cale, mă înverzesc de invidie când văd că ceilalţi se încununează cu lauri. Umflu perna de lacrimi de ciudă când văd cum se iubesc alţii, căci numai eu nu ştiu să iubesc. Şi că nu sunt iubită.
Sunt un gunoi. Mă duc cu bărbaţii prin baruri. Fur tot ce apuc. Mă folosesc de orice tertip ca să fac rost de bani. Calc pe cadavre numai ca să ajung în faţă. Şi mint cu o neruşinare ieşită din comun.
Mă amestec cu bocancii plini de noroi în viaţa altora. Nu am viaţa mea, mă hrănesc numai cu viaţa altora. Nu am alte preocupări decât să denigrez persoane serioase şi muncitoare. Calc în picioare tot ce apuc. Fără scrupule. Nu mă sensibilizează nimic. Îmi bat joc ca o jigodie ce sunt de de sentimentele oamenilor. Râd de toată lumea, arunc cu pietre, joc în picioare demnitatea celor din jur. Cobesc. Ameninţ. Urzesc comploturi mizerabile. Sunt un mic Mefisto. Fac pacte cu oricine numai să obţin ce vreau. Arunc limbi de foc către toţi cei care nu îmi sunt pe plac.

O să mi se înfunde mie odată şi odată. Or să vină războinicii luminii să mă linşeze!

Şi asta doar pentru că am tupeul de a face opinie separată faţă de unii. Ruşine mie!

*Acest material este un pamflet şi trebuie tratat ca atare!!!
CORA
Leapșa de la Claudia:

Cât din viata personală expui scriind un blog?
Puțin. Nici 10%. Dacă ar fi să scriu despre tot ceea ce dă gust și culoare vieții mele, ar însemna să stau numai pe blog, scriind. Aș reduce astfel timpul petrecut in real life. De altfel, deși este o pagină personală, ea este totuși publică. Iar eu țin la intimitatea mea.

Cu ce îti dăunează blogul?
Câteodată am impresia că am creat dependență de blog și bloggerit. Dar am început ședințe de desensibilizare sistematică, am redus timpul de stat în fața calculatorului, bloggerind. Simt că mi-a furat ceva din timpul pe care l-aș fi putut petrece altfel: citind, vizionând un film bun.

Cu ce te ajută blogul?
Îm primul rând, m-a ajutat să fiu mai reflectivă. Dacă nu folosesc amănunte din viața mea personală, public însă reflecții, gânduri sau experiențe inedite. Se păstrează astfel impresii, care altfel s-ar fi pierdut.
În al doilea rând, interacțiunea cu alți bloggeri este o experiență minunată, interferearea cu alte moduri de a privi viața, cu alte experiențe și poveștii fiindu-mi de bun augur.

Ce reactii permiti?
Public toate comentariile. Nu cenzurez nimic, nu resping nimic. Pentru că un comentariu, așa cum este el, vorbește despre autorul lui, nu despre mine. Nu îmi place ideea de cenzură...vine din timpuri pe care le consider apuse. Iau în calcul orice părere, pentru că îmi place diversitatea. Nu merg pe principiul cine nu e cu mine e împotriva mea.

Care ti-e rutina de blogger?
Deschid tabloul de bord, postez comentariile (dacă sunt), dacă am o postare în minte, mai întâi o scriu pe ea. Dacă nu, citesc noutățile de pe blogurile-prietene, unde, în funcție de timp las impresii sau nu. :)

Pasez leapșa celor care vor să ne vorbească despre bloggerul din ei.
CORA
Am scris astăzi o postare pe 100Ro, în care aminteam despre asocierea imaginii românilor cu cea a Rromilor în străinătate.
Nu, nu sunt rasistă. Am întâlnit țigani deosebiți. Cu suflet nobill. Și cu un bun simț ieșit din comun. Am realizat că anumite comportamente pe care le condamnăm la ei nu își au cauza în etnia lor, ci în felul fiecăruia de a fi. Îi condamnăm și îi blamăm de parcă printre noi nu se află oameni care fură, înșeală, care sunt certați cu apa și săpunul.
Trecând dincolo de constatările mele personale, nu pot să neg prejudecățile care s-au întipărit în memoria colectivă a românilor. La nivel general, toată lumea consideră că țiganii sunt cei care fură, care înșeală, care păcălesc, care nu muncesc pentru că ar fi leneși, însă obțin bunuri materiale prin diverse metode neortodoxe.
Aș putea extinde fenomenul și la țărani. Există prejudecata colectivă că țăranii, deși sunt oameni modești, simpli, muncitori, au un CEVA care îi diferențiază de orășeni. Nu au stil, poate nici prea multe bune maniere, nu vorbesc prea elevat. (Repet, din experiența personală, am constatat că totul depinde de fiecare om, deci generalizarea este periculoasă).
Există tendința de a numi anumite persoane țăran sau țigan (îmi amintesc de expresia mă, mama ta e țigan?), însă nu pentru că ar locui în mediul rural sau pentru că ar avea ceva de-a face cu etnia cu pricina. Ci pentru că se constată la ele anumite caracteristici, pe care le considerăm ca aparținând acelor tipologii, conform prejudecăților colective.
Ajungem astfel să auzim strigându-se la un bucureștean "țăranule" atunci când scuipă pe jos sau când vorbește murdar. Sau la un român "țiganule", atunci când încearcă să înșele pe cineva, când încearcă să păcălească pe altcineva.

Concluzionând, țăranul poate fi țăran sau țiganul țigan nu numai pentru că aparține unui anumit mediu, ci pentru că are un anumit comportament. Și, pentru ca postarea să fie ciclică, mă întreb...oare comportamentul nostru, al tuturor românilor, îi împinge pe străini să ne numească pe toți țigani?
CORA
CORA
Săptămâna acesta a fost o săptămână splendidă. La școală lucrurile au mers "ca pe roate", vineri am pus bazele unor parteneriate, am avut timp liber din plin, am mers cu prietenul meu la film. Însă, isprava de care mă mândresc cel mai mult este întâlnirea cu prietena mea cu ochii de smarald și cu părul de foc, Ștefania. O cunosc din anul II de facultate, mi-a fost colegă de cameră în cămin. Acel an a fost de departe cel mai frumos an din studenția mea. Iar ea a fost mereu aproape de mine. Pe lângă faptul că ne povesteam câte în lună și în stele, am petrecut momente formidabile împreună. A fost alături de mine când mi-a fost cel mai greu, am plâns și am râs împreună, ne șușoteam toate secretele lumii noaptea, pe întuneric, când celelalte fete dormeau, la lumina beculețelor roșii de la instalația de Crăciun.
Anul următor nu am mai stat împreună, însă am ținut, atât cât s-a putut, să ne vedem și să reluăm, măcar preț de un ceas, povestirile și secretele lumii.
Marți, ne-am văzut pentru prima oară anul acesta. Și am vrut amândouă să facem ceva împreună ce nu mai făcusem până în acel moment. Și am mers la o ceainărie. Mă scuzați: la o CEAINĂRIE. Am căutat pe net o ceainărie frumoasă și cu bun gust, iar ea a găsit. Ceainăria Cotroceni. Cu harta în mână am găsit locul cu pricina, care m-a înmărmurit. Vă recomand cu toată inima să mergeți să beți un ceai la Cotroceni. Locul este magnific, te introduce într-un spațiu primitiv, cu muzică bună, foarte bună. Noi am stat pe niște perne, am fost servite în ceainc și cănuțe de lut, numai după ce am folosit clopoțelul pentru a chema pe cea care ne-a servit atât de frumos. Am băut un ceai minunat la gust, după ce am ales dintr-o sumedenie de pagini dintr-un meniu - carte cu pagini îngălbenite, care oferea detalii despre fiecare tip de ceai - mod de recoltare, preparare sau de consumare. Am șezut pe niște perne moi, la o măsuță dăltuită în lemn, la lumina opaițului. Atmosfera era numai bună pentru împărtășirea secretelor lumii.
La final am cumpărat niște ceai alb (la recomandarea cititorilor - știu ei care :) ) pentru acasă. Și am rămas cu aroma unei atmosfere intime, minunate alături de prietena mea, cu care mă voi întoarce acolo cu prima ocazie. Cât mai curând, sper.
Alte gânduri despre ceainărie puteți citi aici și aici
PS: Am pregătit un filmuleț din fotografiile pe care le-am realizat acolo. Am adăugat o melodie care îmi place mult: Yanni - So long my friend.
CORA
Săptămâna ce se va încheia mâine mi-am petrecut-o departe de internet, pentru că am avut o sumedenie de alte lucruri de făcut. Când am intrat ieri prin blogosferă, m-am îngrozit. Am scris ieri despre unul dintre subiectele care m-au intrigat. Un alt lucru pe care l-am descoperit este că pe blogul Geaninei Codiță am descoperit o discuție la propria-mi persoană. Am simțit nevoia să îmi cer dreptul la replică, dar nu a binevoit să mi-l acorde. Ce spune oare acest lucru despre o persoană? Cu mult mai multe decât spuneau cuvintele mieroase de până acum.
Așadar, mi-am rezervat dreptul de a publica pe pagina mea ceea ce i-am scris acolo. Și am să aduc și alte lămuriri necesare. Comentariile asupra cărora am dat replica sunt acestea:


Iar dreptul la replică suna așa:
"Drept la replica

Dragă Cristina, acelei plangeri nu i s-a dat curs. Nu a fost vorba despre niciun dosar, ci de o simpla plangere. Poate par eu ratacita prin virtual, insa stau bine infipta cu picioarele in pamant in realitate.

Doamna profesor, asa cum va placea sa vi se spuna...din moment ce ne spuneati sa va strigam pe strada cu acest apelativ, desi nu exista nicio calificare in acest sens (observ insa ca de la un timp incepeti sa defaimati tagma didatica... cine nu ajunge la struguri zice ca sunt acri...),
In pamfletul cu pricina nu am modificat absolut nimic, pentru ca el a fost scris in forma care se poate citi si acum in Word. Nu am nicio vina ca v-ati recunoscut in el. Ancheta a dovedit ca personajul este fictiv, asa cum am scris si eu ulterior pe blog. Multi dintre care cei care au comentat atunci nu aveau un cont Blogger sau poate erau utilizatori mai putin experimentati. Cat despre impresia dumneavoastra ca v-am atras cititorii, ar fi multe de comentat. In primul rand, niste cititori nu pot fi atrasi de un blog decat daca le place. Si nu cred ca e cazul sa va reamintesc ca prima in blogosfera am fost eu, inaintea dumneavoastra. Am inceput sa scriu pe Blogspot inca din decembrie 2008, iar dumneavoastra din martie 2009. Fiecare e liber sa citeasca ceea ce doreste si sa comenteze ce ii place. Revin la subiectul asta de indata...
Postarea cu numele “Dacă ati sti voi ce stiu eu!” a fost scrisa pe 3 februarie, deci nu cu 10 zile in urma, ci cu 16 zile. Mi se pare amuzant cum va regasiti mereu in ceea ce scriu, am mai observat si niste replici pe 100Ro care imi erau clar adresate. In fine, stim cum e cu chelul care isi pune mana in cap. De ce am sters-o? Pentru ca este blogul meu si postez si sterg ce vreau si cand vreau. Cat despre mailul de la Cristian, mi s-a parut fenomenal. A venit dupa un schimb de replici pe 100Ro si dupa un comentariu la mine pe blog. A fost de-a dreptul hilara intamplarea...pentru ca intuiesc ca pana in acel moment Cristian nu stia nimic de disensiunile de care vorbeste in mail. Recunosc ca am fost intrigata de faptul ca cineva imi spune ce si unde sa comentez sau nu, mai ales ca era vorba de un site comun, insa stim cine cedeaza intotdeauna primul...
Daca am sters un material de pe blogul meu nu inseamna ca nu imi asum responsabilitatea pentru ceea ce scriu. Il pot reposta oricand, sta in documentele Word, laolalta cu toate celelalte postari...insa nu stiu ce relevanta ar avea...
Oamenii nu ma vor judeca pentru faptul ca am facut ce am vrut cu o scrierea de-a mele. Oamenii, in general, ma judeca dupa faptele mele si dupa felul in care gandesc. Nu am ascuns niciodata faptul ca nu-s Palomita Blanca, ci am postat fel de fel de scrieri, care m-au aratat exact asa cum sunt.
In ceea ce priveste faptul ca eu as fi spus verzi si uscate despre dumneavoastra este total neadevarat. Asa cum fac si acum, asa cum probabil ma stiti, spun omului verde in fata ce nu imi place , oricat de dureros ar fi. Sper ca va amintiti ca am facut asta si cu dumneavoastra de nenumarate ori. Iar acest drept la replica vine din aceeasi caracteristica a mea. Nu stiu ce fel de mizerii apreciaza oamenii, sincer, nici nu ma intereseaza...eu stiu doar ca ce am de spus spun fara prea multe rezerve...iar, asta mi se pare o atitudine corecta pentru un profesor. Daca spuneti ca ma aseman cu domnul profesor Codita (despre care, de altfel, imi amintesc ca imi vorbeati numai de bine), nu pot decat sa ma bucur. Este un om pe care il admir. Sunt convinsa ca nu are nevoie de niciun fel de consiliere pentru a-si face dreptate.
As putea sa va spun, de asemenea, ce greseli de ortografie si de punctuatie aveti, observ ca dumneavoastra aveti obiceiul asta...insa nu vreau sa imi mai pierd timpul...si asa am facut-o destul...
P.S. Degeaba va veti osteni sa dati delete acestiu drept la replica deoarece va aparea si la mine pe blog".


Apoi am fost numită trâmbiță. Analogia este evidentă:

Iar răspunsul meu, nepublicat evident, a fost:


Ceea ce mi se pare de-a dreptul hilar este că spune că i-am atras cititori, că mă chinuiesc de un an să intru în grațiile cititorilor...Hai să facem o clarificare și o dovadă că eu am fost prima în blogosferă, pe când ea nici nu știa de blog, cititori, comentarii...


În fine, dacă vreunul dintre voi a simțit că mă chinuiesc din răsputeri să îmi cuceresc cititori, să îmi spună și mie. Nu văd nicio forțare din partea mea, dat fiind numărul celor care mă urmăresc sau numărul vizualizărilor profilului, care este destul de mic.

Mă aștept la replici acide din partea ei, mă aștept la cele mai josnice mesaje (mi-a mai trimis unul cu 5 ani în urmă în care am fost batjocorite, atât eu și prietena mea, parcă îmi și amintesc cum îmi spunea că sunt un gunoi...). Așadar, sunt convinsă că vor urma denigrările, după cum îi este stilul...cine știe ce poveste de viață își mai inventează. Însă nu am să mai pomenesc nimic despre ea pe blogul meu, orice ar face ea (poate doar să mă jignească prea tare). De altfel, nici acest material nu ar fi apărut aici dacă mi-ar fi dat dreptul la replică acolo.
CORA
Când am aflat că am fost admisă la liceul care era cunoscut ca fiind cel mai bun din oraș, din Oltenița (am conștientizat ulterior că diferența dintre licee nu o fac profesorii, ci elevii), am simțit cum crește inima în mine de fericire, pentru că am perceput evenimentul ca pe o mare izbândă. Urma să fiu eleva celor mai recunoscuți profesori din oraș, profesori care au ajutat fără doar și poate la devenirea mea, a ceea ce sunt acum. Pentru că au pus cărămidă peste cărămidă pentru construirea mea. Am întâlnit profesori deosebiți, cu o pregătire incontestabilă și cu un caracter neîndoielnic. Deși nu toți mi-au fost profesori la clasă, cei patru ani petrecuți în liceu au făcut posibil să cunosc, în diverse circumstanțe, pe toți profesorii liceului.
Printre dumnealor se numără și domnul Codiță, profesor de matematică și informatică, la vremea aceea. Prezența dumnealui este una deosebit de agreabilă, fiind un om care emană prin toți porii bun gust și echilibru. Un om căruia nu îi dai mai mult de 45-50 de ani, deși are cu mult mai mult. Un om a cărui apariție îți taie respirația prin eleganță și ATITUDINE. Am prieteni care sunt elevi sau foști elevi de-ai dumnealui, care mi-au povestit că este un om și un profesor înțelegător. Un profesor care tratează elevii cu respect, cu care interacționează, motiv pentru care este plăcut tuturor. Un om care a pregătit N generații de adolescenți, tineri, adulți, care au o meserie care are la bază cunoștințe matematice. Cred că, de altfel, nu există persoană în Oltenița care să nu îi fi auzit măcar o dată numele. Pentru că este o persoană respectată și ale cărei merite sunt recunoscute.
Cred că cel mai mult l-am cunoscut pe omul Nicolae Codiță prin soția dumnealui, care ne spunea cât de fericită se simte că are o familie minunată, că soțul dumneaei este iubitor și înțelegător. Cum aș fi putut gândi altfel, când îl vedeam aproape în fiecare seară cu fetița dumnealui în parc sau la plimbare?
După ce am devenit profesor, într-una din zile, când am povestit în cancelarie despre faptul că sunt din Oltenița, doamna profesor de matematică de la noi de la școală, doamna Dumitrescu, m-a întrebat dacă îmi spune ceva numele Codiță Nicolae, pentru că au fost colegi de facultate. Bineînțeles că îmi spunea ceva mai mult numele dumnealui. Mi-a povestit numai lucruri frumoase despre dumnealui, confirmându-mi aceeași persoană distinsă și echilibrată pe care o cunoșteam și eu.
Astăzi am avut neplăcuta surpriză să observ prin blogosferă un soi de "campanie" de pătare a domnului profesor, ceea ce m-a întristat teribil. Pentru că îmi dau seama că sunt oameni care nu știu multe dedesubturi și că aruncă cu pietre exact în persoana care merită cel mai puțin.
Am ales să scriu această postare, cu unele rețineri, e adevărat, pentru că mă tem de reacția dumnealui. Însă am făcut-o pentru că realmente mă intrigă modul în care este tratat...doar pentru că încearcă să deschidă ochii altora asupra unor lucruri denaturate.

PS:
Îi rog pe toți cei care îl cunosc pe domnul profesor să confirme printr-un comentariu ceea ce am scris. Să ștergem din blogosferă petele care se aruncă în mod revoltător asupra acestui om.
CORA
Astăzi cred ca voi ajunge să mă pitesc sub pat. Au început să mă urmărească inimioarele, ursuleții de plus și dulcețurile Valentinului. Nu mai vreau Valentin, nu mai vreau nebuniile astea atâta de comerciale și atâta de false, în fond. Dacă ai ceva de spus în materie de iubire, nu aștepți ocazia asta, ci profiti de fiecare zi, de fiecare secundă, pentru a-i demonstra celui de lângă tine că îl iubești.

Toată lumea vorbeste de Valentin, însă aproape toți au dat uitării Sărbătoarea importantă de astăzi. Astăzi este Iertăciunea, dragi români. De mâine începe postul, curățați-vă sufletele și mințile de toate cele rele și lăsați lumina să le ia locul! Doamne ajută!
CORA
Joi seara a fost fain. Joi seara a fost super tare. Pentru că joi seara am ieșit cu fetele! Cu fostele colege de facultate! Joi seara a fost JOI SEARA!
Vreau să păstrăm forever and ever obiceiul de a ne întâlni! În orice zi a săptămânii, seara! O deleg pe Corina să se ocupe o veșnicie de organizarea serilor de întâlniri cu fetele! Iar pe cealaltă Corina o deleg să fie fotograful care imortalizează momentul întâlnirii, Corina fiind, de altfel, responsabila frânturilor de mai jos!









CORA

Mariana mi-a premiat blogul cu un premiu care mă flatează, sincer, dar de care îmi este oarecum teamă! BLOG PERFECT! Pe lângă faptul că este un premiu care mă bucură, este un premiu care mă obligă! Să nu dezamăgesc! Am să mă străduiesc să mențin standardele ridicate, măcar la aceeași cotă ca acum. Recunosc, însă, că blogul este departe de perfecțiune!

Predau acest premiu către 100Ro.
CORA


CORA
Fiecare om se ghidează în viaţă după anumite principii. Fiecare dintre noi deţinem propriul set de valori care ne schiţează un profil moral şi care ne determină în mod direct comportamentul.
Mariana m-a invitat să formulez principalele principii pe care le urmez eu, dându-le forma unor porunci. 10 porunci pe care mi le dau mie însămi:
1. Crezi în Dumnezeu! Nimic în această lume nu are loc întâmplător! Nu destinul, nici norocul nu te-au purtat pe căile vieţii! Dumnezeu este cel care îţi este alături în orice moment al parcursului tău!
2. Zâmbeşte! Încrederea în tine şi voia bună îţi aduc oamenii aproape. Nu te lăsa abandonat unei lumi triste! Viaţa are gust! Aşadar, fă din zâmbetul tău un machiaj permanent!
3. Fii alături de cei dragi! Acordă-le timp, atenţie, afecţiune! În fond, sunt singurele comori pe care le ai!
4. Dă tot ce ai mai bun din tine! Nu ezita să depui în orice activitate toată energia, priceperea şi entuziasmul tău! Doar aşa produsul activităţii tale va fi înalt calitativ. Nu te teme de epuizarea resurselor tale interioare! Cu cât le foloseşti mai mult, cu atât ele regenerează mai repede!
5. Spune tot ce ai de spus! Dacă e ceva care te macină, dacă ai ceva care te deranjează, nu lăsa acest CEVA să te erodeze. Cu tact şi cu spirit pacifist, spune tot ce ai de spus! Poate ieşi ceva constructiv din asta!
6. Acordă-ţi timp! Timp în care să fii tu cu tine! Să fii introspectiv, să reflectezi! Sau să îţi îmbogăţeşti spiritul: un film magnific, muzică cu care să armonizezi! Timp în care să devii mai frumos!
7. Acordă-ţi micii premii! Nu aştepta să te recompenseze alţii pentru o izbândă! Fii tu cel care te răsplăteşte: un ruj, o revistă sau poate chiar o îngheţată cu vanilie sunt un excepţional motivator!
8. Citeşte! Nimeni şi nimic nu te scuză pentru indolenţă culturală!
9. Crează-ţi pasiuni! Fie că dezvolţi pasiuni pentru culoarea roşie, pentru teatrul radiofonic sau pentru cameea de sidef, nu uita să ai în permenenţă lucruri care să îţi placă şi cu care să te simţi bine!
10. Şi, nu în ultimul rând: IUBEŞTE! Iubeşte-ţi părinţii, iubitul, prietenii, colegii, elevii, florile, soarele, VIAŢA!!!

Dacă deţii şi tu, cititorule, un set de reguli personale, nu ezita să preiei ideea de a le posta pe blog! Anunţă-mă numai şi pe mine, să te pot citi! :)
CORA
Ştire, mare ştire:

Dinastia Tudorilor”, serialul cu trei Premii Emmy şi trei nominalizări la Globul de Aur, poate fi urmărit de astăzi, de la ora 20.00, la Pro Cinema.

Reinterpretare a poveştii sângerosului Henric al VIII-lea într-o variantă sexy, glossy şi colorată, serialul „Dinastia Tudorilor” i-a înfuriat pe britanici, însă a cucerit mapamondul.

Ce contează că, în realitate, Henric al VIII-lea era un tiran deloc atrăgător, care şi-a trimis la moarte soţiile? Publicul a apreciat mai mult varianta propusă de Michael Hirst, în care Henric este readus la viaţă de Jonathan Rhys Meyers .

Devenit rege al Angliei la 18 ani, tânărul Henric al VIII-lea se confruntă cu dorinţa presantă de a avea un moştenitor, cu pasiunea arzătoare pentru Anne Boleyn (interpretată de Natalie Dormer) şi cu ambiţiile celorlalţi monarhi de pe conti nent.

„Dinastia Tudorilor” rescrie istoria într-o manieră inteligentă, condimentată cu multe picanterii, episoade violente, aventuri extraconjugale, jocuri de culise şi multe femei frumoase.

20.00 - PRO CINEMA

Sursa www.evz.ro

Coincidenţă sau nu, vă invit pe cei care nu au văzut încă minunatul serial să se aşeze confortabil în faţa teveului azi la ora 20.00, pe Pro Cinema!!!
CORA
În vacanța de iarnă, am început să urmăresc serialul The Tudors. M-a fermecat, de-a dreptul. Mă uitam la vreo 2-3 episoade pe noapte, ceea ce înseamnă cam 3 ore, fiecare episod având aproximativ 50 de minute. Înspre final, am început să răresc vizionarea, ca să mai trag de timp...să lungesc plăcerea urmăririi. Iar aseară l-am dat gata!
Dar, a meritat! Povestea este minunată - reală, căci, da, Henry VIII a fost cât se poate de real. Ascensiunea lor, puterea lui, iubitele lui, comploturile din preajma lui, toate ațintesc atenția.
Ca să nu mai vorbesc de toaletele domnițelor de la curte, de bijuteriile lor, de frumusețea anumitor actori....Christian Rhys Meyers și Henry Cavill nu sunt deloc de neglijat :D
Sunt, de asemenea, anumite detalii care impresioneaza. Cred ca mi s-a întipărit deja în memoria auditivă focul din șeminurile regale, păsările cântând în grădinile Palatului.
În urma celor 3 sezoane urmărite, am rămas cu unele dileme, cu unele mirări, pe care le sintetizez așa:
- Regele Henry VIII a rămas în istorie ca imagine a tiraniei. Însă istoria nu vorbește de sforarii care îl manipulau, folosindu-se de dorința lui de a fi adorat de popor. În urma vizionării filmului, impresia mea a fost că Henry VIII a fost mai mult manipulat decât convins...
- O femeie poate schimba destinul unui popor. Este vorba despre frumoasa Anne Boleyn, adeptă a protestantismului, care prin frumusețea ei a reușit să îl manipuleze pe Henry să renunțe la convingerile lui umaniste.
- Trebuie să fi fost teribil de greu să comunici la distanța în acea vreme. Am rămas de-a dreptul surprinsă de metodele prin care anunțau pericolele la granița sau de faptul că o victorie a propriilor trupe era aflată la curte la câteva zile după ce avusese loc. Chiar mă simt fericită că trăiesc în această epocă în care comunicarea este atât de facilă. Și chiar înțeleg de ce a luat amploare această industrie de diseminare a informației.

Am mai scris despre film și pe 100Ro, materialul fiind mai puțin personal, tonul fiind cât se poate de obiectiv. Cititi aici!











Sursa foto www.imdb.com
CORA



Mariana propune o leapșa cu dedicație pentru FEMEIE! Regula jocului constă în postarea unei poezii despre femeie și o fotografie reprezentând feminitatea!

Versurile despre femeie care îmi plac sunt în engleză, sper să mă iertați pentru asta!








You are a woman,
A strong woman,
A grown woman,
One who WON'T give me what I want just cause I want it woman.

He needs you woman,
A loving woman,
Non-trusting woman,
One who knows the difference between right and wrong woman.

I found a woman,
You're one of em,
So many love em,
You just need to see the places you can be woman.

Hear me woman,
Don't fear me woman,
You're near me woman,
We all face strife, gotta change yo life woman.

See me woman,
No fake or frontin,
Can't be me woman,
For I am a man and you need to be a WOMAN!


Iar mesajul din finalul poeziei este interesant:

['Enpowering women since the age of -9 months :) ']
Tamell Bailey


Am deosebita încântare să pasez această leapșa către masculii din blogosferă: Manu (sper ca până la vacanța viitoare să preia leapșa), Matei, Nicu, Rebelu, Sergiu, Florin. Și, bineînțeles, o pot prelua și alți masculi. Fetelor, chiar și voi puteți prelua leapșa!

Sursa aici
Sursa foto aici
CORA
Astăzi, plimbându-mă prin blogosferă, am dat de un pasaj, pe blogul lui Adizzi, într-o postare despre jobul pe care îl are:
"eu si asa cu program asta nu am timp de nimic. Adica uneori ma trezesc la ora 14,
rusinica mie, da uneori sunt franta de oboseala si nu reusesc sa ma trezesc mai
devreme. Cora, tu cum reusesti cu 2 joburi? sau nu se suprapun? si master ai!!si iubit!
Esti intradevar modelul meu de vointa si rezistenta. Eu nu stiu ce am..cu toate ca
zilele alea cand ma trezeam la 9 ca renovau vecinii si nu dormeam pana la 3 ca aveam
si examen in ziua aia, au fost ok, nu eram asa obosita, ah bine am dormit in
weekend ala de numa :) am recuperat..dar fie..."


E nevoie de o prezentare a jobului despre care vorbește Adizzi, ca să înțelegeți datele problemei.

Atât ea, cât și eu, lucrăm noaptea :) da, ați citit bine! Noaptea, atunci când majoritatea dintre voi dormiți sau...faceți lucruri plăcute :), noi suntem în câmpul muncii, cu ochii în calculator, alături de colegi, de multe ori cu somnul care ne dă târcoale, însă cu mulțumirea că avem o sursă de venit.

Amândouă mai avem pe lângă toate acestea niște cursuri de urmat, eu la Master, dar și niște iubiți, care au și ei nevoie de atenție, timp, afecțiune, voie bună (voie bună care este uneori greu de atins, dată fiind oboseala).

Ceea ce ne diferențiază este că eu mai merg la un job - cel care este, mai întâi de toate, meseria mea, pe care o practic cu multă pasiune. Pentru acest job m-am pregătit, încă mă pregătesc și nu aș vrea să renunț la el pentru nimic în lume. Știți însă cu toții cât de prost plătită este meseria de profesor. Am cunoscut de la început care sunt riscurile și mi le-am asumat.

Unul dintre beneficiile meseriei de cadru didactic este că oferă puțin mai mult timp liber decât un alt job. Dat fiind că locuiesc în București, unde plătesc o chirie destul de mare, plus contextul de mai sus, am ales să îmi păstrez și jobul de noapte, job pe care îl aveam dinainte de titularizare. Chiar zilele astea mă gândeam că se fac doi ani de când viața mea se împarte între o săptămână de muncă asiduă și una mai liberă. Pentru că da, jobul de noapte este un soi de part-time, unde o săptămână muncesc, una nu.

În săptămâna liberă, când merg doar la școală, am timp să fac de toate, ba chiar am impresia că am atâta timpă că nu am ce face cu el (săptămâna aceasta a fost una și mai norocoasă, pentru că s-a suprapus săptămâna de vacanță, în care mi-am luat concediu, cu cea liberă - așa am avut timp mult de blog, ați observat poate că am fost activă, atât aici, cât și pe 100Ro). Am timp de lectură, de cinema, de prieteni, de mine...

În schimb, în săptămâna în care merg și noaptea la serviciu, e o nebunie generală. La început mi-a fost tare greu, aș fi dormit în tramvai, în cancelarie, în fața calculatorului de la job, oriunde. Între timp, am reușit să mă obișnuiesc, astfel încât reușesc să alung starea de somnolență permanentă. Dar rămân consecințele oboselii: sunt mai sensibilă la orice factor de stres, sunt mai apatică, de multe ori nu am chef nici să mă machiez (preferând să dorm cinci minute în plus decât să le petrec în fața oglinzii).

La aceste două activități se adaugă și Masterul. Pe care de abia aștept să îl termin. Simt că mi-au ajuns cei aproape 17 ani de școală continuă, fără pauză, la care se mai adaugă și anii de grădiniță :) Probabil că mi se pare cu atât mai dificil cu cât programul celor două joburi mă obosește mai tare. În săptămâna liberă pot merge la cursuri în voie, în săptămâna de muncă încerc să mă mai menajez, deși în cazuri extreme, merg și atunci la cursuri. Îmi amintesc cu drag de un colocviu din această sesiune, care a picat exact în săptămâna în care am lucrat noaptea, colocviu care a început la 17 și s-a terminat la 21 și ceva...am prezentat interpretările și concluziile unor cercetări...a durat extrem de mult! În consecință, de la colocviu am plecat direct la job, dat fiind că dacă aș mai fi vrut să ajung și acasă, nu aș fi avut timp apoi să merg și la job la timp: fac o oră de la facultate până acasă...:((
Vă imaginați numai ce fain a fost!!! Sporuri extreme...

La toate acestea se adaugă și treburile casnice, pe care le mai neglijez câteodată, atât cât se pot neglija, căci sunt unele lucruri absolut necesare: gătit, minimă curățenie.


Revenind acum la cele spuse de Adizzi, că sunt model de voință și rezistență, recunosc că mă simt mândră câteodată de mine, pentru că realizez că sunt luptătoare. Concluzia amară la care am ajuns este că nu prea are cine să mă ajute în lumea asta și dacă nu muncesc ca să mă întrețin singură, nu va sări nimeni în ajutorul meu. De multe ori îmi vine să renunț, de tot atâtea ori îmi vine să plâng de ciudă că nu pot renunța, pentru că dacă aș renunța aș fi probabil muritoare de foame. Și mă ridic. Mă încurajez și las timpul să treacă. De îndată ce vine săptămâna liberă ma reechilibrez.

Așadar, ați aflat acum de ce sunt săptămâni în care nu scriu niciodată ân timpul săptămânii!!! Scuzele se acceptă, nu?

Care sunt riscurile? Sunt conștientă că sănătatea se șubrezește, sunt la fel de conștientă că probabil viața ar trebui trăită altfel la tinerețe, poate la cote mai înalte ale distracției, însă sunt și multe beneficii, la care nu pot renunța. Deocamdată: independența financiară, faptul că sunt o femeie activă, prietenii și prieteniile pe care le-am legat la acel job de noapte - care sincer, este unul destul de atractiv și care îmi place teribil (altfel nu cred că aș fi rezistat).

Și, până la urmă, deși e greu, aduce satisfacție să știi că alergi după trei iepuri deodată și îi prinzi pe toți!!!
CORA

Fetele care primeau educație în cadrul Azilului erau, la început, numai fete orfane, aflate sub îngrijirea medicului Carol Davila. Pentru că Azilul a fost de-a lungul timpului sub supravegherea domniței Elena Cuza, dar și a reginei Elisabeta, profesorii care au supravegheat la buna educare a fetelor au fost printre cei mai seamă ai timpului. Așa se face că printre marile personalități care au trecut pe la catedra Azilului se numără: Paraschiva Topârceanu (mama poetului George Topârceanu), Ioan Slavici.
Printre disciplinele predate se numără limba română, geografia, pedagogia, dar și desenul, contabilitatea, matematica, ştiinţele naturale fizică-chimie, croitoria, sericicultura, pictura, vioara, pianul, lucrul de mână, broderia, xilografia.

Se pare că fetele erau tare iscusite în croitorie și broderie, din moment ce erau recunoscute pentru frumusețea și delicatețea rochiilor pe care și le coseau singure.

Fetele cele mai talentate primeau burse de studiu în străinătate.

Era un obicei ca în serile în care se dădeau cine festive la Palat (Palatul Cotroceni), tinerele domnițe școlite în Azil să fie invitate. Se pare că multe dintre ele au fost astfel curtate de tineri domni de seamă, invitați la Palat.

Fetele care se măritau înainte de a părăsi Azilul aveau parte de o nuntă specială, chiar în capela Azilului, capelă care comunică cu clădirea Azilului la etajul 1, iar fetele pe acolo intrau, pentru ca apoi să coboare la Altar, unde le așteptau ursiții.

Nu este de mirare faptul că fetele erau alese de domni de vază spre a le fi soții, dată fiind educația aleasă pe care o primeau în timpul copilăriei și adolescenței lor.

Mai multe detalii puteți găsi aici.

Sursa foto aici
CORA
În seara aceasta am căutat niște fotografii mai vechi din curtea Azilului de Fete, poze pe care nu le-am găsit! În schimb, am găsit minunatele mele margarete, pe care le aranjam cu multă dragoste, margarete care îmi aduc mereu atâta voie bună!!! Cred că de prin 2006 sunt aceste fotografii!!! Friday flowers, deci:






PS. Fotografiile nu au o calitate de invidiat...aparatul nu era performant...

FRIDAY FLOWERS este ideea Anei: In fiecare zi de vineri, bloggerii posteaza pe blogul lor o fotografie proprie cu buchete sau doar o singura floare. Cu siguranta "este voie" sa scrii si ceva pe langa aceasta fotografie, insa nu obligatoriu.
CORA
Cu ceva seri în rumă am văzut alături de prieteni un film care, recunosc, m-a tulburat.
Pe Edith Piaf o știam doar din melodiile ei, fără să cunosc niciun detaliu despre viața ei. Despre modul cum a trecut de la mahala la marile scene ale New York-ului, de la anonimat la celebritate, de la agonie la extaz și...de la extaz la suferință cumplită. Să fi fost sănătatea șubredă de vină pentru agonia prematură a cântăreței, sa fi fost viața tumultuoasă sau să fi fost vorba doar de destin?
Dincolo de toate acestea, rămân bijuterii melodice, în limba mea iubită, limba franceză! Și mai rămâne ceva, dincolo de toate acestea: PASIUNEA nemărginită pentru muzică și pentru spectacol!

Recomand tuturor celor care sunt îndrăgostiți de muzică, de acordurile franțuzești, de Edith Piaf, să se înfrupte din atât de bine realizatul film, LA VIE EN ROSE.
CORA
Non, rien de rien,
non, je ne regrette rien!
Ni le bien qu'on m'a fait,
ni le mal;
tout ça m'est bien egal!



Non, rien de rien,
non, je ne regrette rien!
C'est payé,
balayé,
oublié.
Je me fous du passé!



Avec mes souvenirs
j'ai allumé le feu!
Mes chagrins, mes plaisirs,
je n'ai plus besoin d'eux!
Balayés les amours
avec leurs trémolos,
balayer pour toujours!
Je repars à zéro.



Non, rien de rien,
non, je ne regrette rien!
Ni le bien qu'on m'a fait,
ni le mal;
tout ça m'est bien egal!



Non, rien de rien,
non, je ne regrette rien!
Car ma vie,
car me joies
aujourd'hui
ça commence avec toi!
CORA

La ora 6 1\2 , bubuitul tobelor oştirii anunţa sosirea Domnitorului si a Doamnei escortaţi de ofițerii statului major princiar si de două eScadroane de lănceri, opriţi câteva minute pe bulevardul ce purta de aci înainte numele de Elena Doamna, Principele si Principesa fura primiţi sub un arc de triumf de către ministrii si prefectul poliţiei, apoi fură condusi de Presedmtele Consiliului de miniştri pe estrada cu doua fotoliuri princiare pregătite pentru ceremonie. Pavilionul eră decorat în culorile naţionale; stâlpii acoperiţi de verdeaţă si flori purtau' lungi stindarde tricolore ce fâlfâiau în adierea vântului. De cealaltă parte se afla un altar pregătit prin îngrijirea clerului Mitropoliei; ghirlande de flori si de frunze decorau modesta capelă; pe acest fond de verdeaţă se vedeau strălucind auritele cărţi bisericesti, vesmintele sfinte si frumoasa mitră a Mitropolitului pe care le purta cuviosul arhiereu Păr. Calist însărcinat să săvârsească serviciul divin în lipsa capului bisericii nationale ce era bolnav. Deasupra altarului era aşezat portretul Mitropolitului Filaret II, după dorinţa însăși a Doamnei Elena Cuza.

Înainte de a ţine slujba, părintele arhiereu Calist se adresă Principesei Domnitoare:

Măria Ta 1 Iniţiativa ce ati luat pentru crearea unui stabiliment de orfani sub înaltul patronagiu al Măriei Voastre este una din cele mai frumoase probe a simţămintelor de umanitate ce Vă caracterizează si a pătrunderii de poveţele evanghelice pe cari le practicaţi cu .atâta generozitate; căci Maiestatea
Voastră realizaţi prin aceasta chiar cuvintele Mântuitorului nostru care a zis: «Lăsaţi pruncii să vină la mine », Majestatea Voastră ce alt faceţi ? Decât îmbrăţișaţi pe acesti prunci fără asigurare si fără protecțiune!
' «Această frumoasa şi umană faptă meritând tuturor si frumoasa suvenire a vechilor
Doamne ilustre ale tării noastre, cari nu simtiau mai dulce si mai înaltă fericire decât a sacrifica cea mai mare parte din averile lor la niste fapte de a căror binefaceri se bucurau toţi de obste, si pe cari le vedem încă atât aici în România cât si în Moldova existând chiar si până în zilele noastre, precum posteritatea va vedea si se va bucură si de binefacerile acestui stabiliment cu numele de «Elena Doamna ». Cât pentru noi, Măria Ta, care ca păstor din datorie trebuie să ne bucurăm de orice faptă și caritabilă, n-avem decât a ne ruga pe Cel Înalt să vă dăruiască viață lungă si fericită ca să puteţi realiza frumoasele simţăminte inspirate de religiune, prin niste aseme¬nea fapte filantropice, cari să deştepte zelul, şi în alte inimi, de a Vă imita.
După ceremonia religioasă s'au pus : cutie de aramă o medalie comemorativă bătută cu acea ocazie, câte o piesă din monetele timpului si actul de fondatiune al cărui conţinut era:
«Astăzi, Duminică la 29 ale lu'nei Iulie, anul 1862, în zilele Măriei Sale Alexandru Ion I Cuza Domnitorul Principatelor Unite, si ale Măriei Sale Doamnei Elena s'a pus piatra 'fundamentală a institutului copiilor găsiţi de sub patronajul Măriei Sale Doamna numit' Asyl Elena Doamna, fiind ministru presedinte al Consiliului Niculae Creţulescu, al Afacerilor străine si de Stat Prin¬cipele Alexandru Cantacuzino, al' Cultelor si Instrucţiunei Publice Nicolae Racovitză si inspector general al Serviciului sanitar Doctor Carbl Davila »,
Au mai semnat în acest act Par. arhiereu Calist, directorul Administraţiei sanitare, si cei mai bă¬trâni dintre arhimanaritii administratori ai mânăstirii Cotroceni.
Cutia fu pecetluită cu plumb si înmânată Doamnei Elena Cuza, care însoţită de Domnitor se coborî în santier; acolo Principesa Domnitoare primi din mâinile meşterului arhitect un sort lucrat pe pânză fină de ţărancele dela Cotroceni si-1 încinse la brâu, simbol al operei binefăcătoare căreia i se dedică; apoi introduse cutia în piatra pregătită si o cimenta cu o mistrie de argint.

[...]

Această dare de seamă a Ceremoniei publicată in Moniorul Oficial reprezintă nu numai bucuria particulară a domniței întemeetoare, ci a unul popor întreg care simțiâ împlinindu-se prin aceasta cele mai frumoase instituții de calitate.


Sursa: Lucia Borș - Azilul Elena Doamna
CORA

Eu și Ceaiul Verde avem o relație specială!
Ne tot facem curte unul altuia de ceva vreme, scântei de atracție au existat dintotdeauna. Pentru că el a vrut dintotdeauna să stea frumos în cana mea transparentă, pe care o iubesc atât de mult, iar eu l-am dorit dintotdeauna acolo. Numai că, de fiecare dată, el se încăpățâna să își lase un gust amar în cana mea, ceea ce îl făcea atât de inabordabil! Pentru că și eu mă aventuram să îl cumpăr numai pe cel de la o anumită companie producătoare de ceai.
Săptămâna aceasta am decis să încep consumul de ceai verde și să îl aduc în cana mea transparentă, cu toate riscurile gustului amar. Beneficiile lui sunt cu mult mai importante, gândeam. Iar el, Ceaiul Verde, s-a gândit să mă surprindă într-un mod plăcut și să îmi demonstreze că poate fi și...abordabil. Așadar, mi-a ieșit în cale cu o altă cutie, de la altă companie.
Și astfel, eu și Ceaiul Verde am început o bună relație de colaborare pentru îndeplinirea scopului suprem: victoria în lupta cu kilogramele în plus.

Ceaiul Verde este bine văzut de specialiști, care spun într-un site dedicat lui, care sunt unele dintre indicațiile terapeutice ale lui:

* Tratamente de slăbire
* Intarzie îmbătrânirea prematură a tenului
* Reduce formarea tartrului dentar şi stopează apariţia cariei dentare, datorită fluorurilor şi taninurilor conţinute
* Obezitate, greutate în exces
* Oboseala intelectuală sau fizică
* Reţinerea apei în organism

Acum voi vedea eu dacă Ceaiul Verde este un bun partener de luptă sau dacă mă va lăsa la greu...

Sursa foto aici
CORA

"Pentru cel ce sue coasta Cotrocenilor, pe drumul îngust ce serpuește timid sub umbra zidurilor domnesti, orizontul se închide nu prea departe de palat, de o mare clădire lucrată în bună parte în cărămidă roşie. Profilându-si deasupra cochetelor vile ale noului cartier, silueta corectă de vechiu local de scoală, Azilul Elena
Doamna, cu Ateneul Elisabeta, par a fi prins în zidurile lor eleganța gestului de stăpânitor, larg în dărnicie, dar hotărît în înfăptuire, al celor două domniţe ce-au ocrotit ridicarea lor. Drumul îngust, îndată ce-a scăpat de protecţia zidurilor domnesti, se opreste sovăitor în faţa unei scări pietruite în pământ, care duce pe dealul de pe care timp de mai bine de 300 de ani, Mănăstirea Cotroceni, adăpostitoare de domni refugiaţi, a stăpânit împrejurimile îm¬pădurite, înainte de a pătrunde pe portiţa de lemn în curtea interioară a Azilului Elena, azi împărţit în două scoli deosebite: Şcoala Normală Elena Doamna și Azilul Elena Doamna, ca scoală profesională, nu poţi sa nu te opresti din drum în faţa frumosului mormânt al soţilor Davila, asezat la intrare, pe o porţiune din locul fostei grădini şi care în vremuri mai îndepărtate servise drept loc de popas taberii lui Tudor Vladimirescu".

Sursa: Lucia Borș - Azilul Elena Doamna
CORA
Prima zi de studenție - deschiderea Anului Universitar, în Aula Magna a Facultății de Drept. Dincolo de toate prezentările marilor profesori și discursurile acestora, am avut o mare surpriză.
Facultatea de Psihologie și Științele Educației nu avea în acea perioadă un sediu suficient de mare, ci doar un etaj din Clădirea Politehnicii din Leu. Numai că, exact cu un an înainte, avusese loc punerea pietrei de temelie a noului sediu din Panduri. Parcă îmi și amintesc cuvintele decanului: "sediu care se află în apropierea Cotrocenilor. Este și o Biserică părăsită acolo". Am privit și o filmare a evenimentului, unde am văzut...Biserica ce mă înspăimântase pe mine cu ceva ani în urmă. Aha, așadar, este posibil să petrec și eu ceva ani din tinerețea mea pe locurile adolescenței mamei mele.
De asemenea, un alt anunț care m-a șocat, dar în cel mai plăcut mod cu putință, a fost faptul că locurile în care vor avea loc cursurile vor varia, de la Leu, la Facultatea de Matematică, la Universitatea Nicolae Titulescu, la...Facultatea de Chimie, PANDURI.
Așadar...chiar aveam să învăț în aceeași clădire în care învățase și mama, în care au învățat și orfanele de la Elena Cuza.
În anul I nu am avut cursuri mai deloc în locația din Panduri, însă în anul II și III, mai toate cursurile au avut loc aici.
Vă putetți imagina încântarea mamei, care îmi spune și acum...Mamă, când mi-aș fi imaginat eu vreodată că te vor purta pașii pe acolo unde m-au purtat pe mine în adolescență...
CORA
Primul meu contact cu locurile pline de istorie ale adolescenței mamei mele a avut loc atunci când eram în vacanța din clasa a IX-a spre a X-a, când am mers prin acele locuri despre care mama îmi vorbea cu atâta încântare și mândrie.
Am urcat dealul înspre Panduri, pe lângă Academia Militară, am cotit înspre dreapta și am dat cu ochii de o clădire gri, cu două etaje, luuuungă, cu o curte relativ mare. Am trecut printr-un soi de minitunel, mama a descoperit și o fântână arteziană care domnea și pe timpul adolescenței ei acolo.
Mi se părea oarecum ciudată experiența. Adolescenta - eu se plimba pe aceleasi alei pe care se plimba în urmă cu aproximativ 20 de ani în urmă adolescenta - mamă. ȘI au început povestiri: uite, pe aici mă plimbam cu colegele în pauză, pe aici mergeam la chioșcul din colț, pe aici era cabinetul directoarei, la acea fereastră era clasa mea, iar în acea clădire era Internatul unde am stat 4 ani.
Mama purta o nostalgie greu de exprimat, însă eu treceam printr-o sumedenie de stări, dat fiind că eram absolut consternată de iarba din curte, care era cât clădirea, de faptul că totul părea atât de neîngrijit și de ... părăsit.
La un moment dat, și-a adus aminte de terenul de sport, unde își dădeau duhul la probele de rezistență, de statuia Anei Davila, după care se mai ascundeau o tură de teren pentru a-și trage sufletul.
Am ocolit un pic vechea clădire...și...panică...erau ierburi de trei ori mai înalte decât noi, prin care cred că ea era în stare să treacă, numai să ajungă la locul cu pricina.
La un moment dat, mi-am ridicat ochii ceva mai sus de ierburile acelea și deodată m-a trăznit un fior în tot corpul și ochii mi s-au umplut de lacrimi de mirare: turla unei biserici îngălbenite de vreme, cu mici ferestre ruginite și cu geamurile sparte, pe care ieșeau duhuri uitate în timp, se înălța dintre toate buruielile alea și parcă își striga dreptul la VIAȚĂ DUHOVNICEASCĂ. Am tras-o de mânecă să plecăm, iar ea...parcă tot s-ar fi dus înspre locul acela.

Am întrebat consternată ce era cu biserica aceea atât de părăsită acolo: ehee, mamă, de câte ori nu am intrat noi în biserica aia...era părăsită și pe vremea mea...mai trăgeam un fum acolo (Doamne, iartă-le) sau ne schimbam pe furiș, căci nu aveam voie să plecăm fără uniforme din Liceu (iar ele găseau în acel locaș locul potrivit în care să schimbe uniforma fadă de licean cu rochițele colorate și vaporoase de oraș :D ).

În cele din urmă, s-a înduplecat și am plecat înapoi.
CORA
De unde atâta interes pentru un azil, pentru o clădire, pentru niște locuri?
Din pasiunea mamei mele pentru toate acestea. Din mândria ei de a-și fi trăit întreaga adolescență pe acele locuri încărcate de istorie, în acele clădiri care au adăpostit zeci, poate sute de destine ale fetelor orfane, dar cu o educație aleasă.

Povestirile mamei încep cu mândria de a fi intrat la un astfel de liceu, despre care îmi spune că era unul dintre cele mai prestigioase: Liceul Pedagogic București. Adăugăm fala de a fi licean de București, departe de viața monotonă a Olteniței, dincolo de stilul de viață provincial de aici. Nu am să îi pot exprima niciodată lumina mândriei acesteia pe care o poartă în ochi ori de câte ori îmi povestește despre anii ei de liceu. Liceu pe care nu îl consideră nicidecum cimitir al tinereții ei, ci ca pe un prilej de creștere personală! Uneori mă întreb cum ar fi fost mama dacă nu ar fi trecut prin experiența Liceului Pedagogic...
Sunt convinsă că viața la Liceul Pedagogic nu a fost deloc ușoară. Internat, departe de casă, dezrădăcinarea, bilete de voie, 10-le numai pentru Dumnezeu, 9 numai pentru profesor, de la 8 în jos pentru elev, veșnica și mereu obligatoria bentiță, directoare de neîncumetat...
Profesori i-au fost unii dintre cei mai buni specialiști în domeniu, despre care îmi vorbește cu atâta mândrie. Și cu bucuria întâlnirii cu ei.
Povestește mama mea, că pasiunea ei pentru acele locuri a născut din povestirile profesoarei de istorie, care cunoștea detalii savuroase și pline de culoare despre azil, despre fete, despre profesori.
Mă voi folosi de aceste detalii povestite și repovestite pentru episoadele următoare!