CORA
E aproape imposibil să laşi să treacă anul fără să te cuprindă o emoţie puternică şi o teamă cumplită că timpul trece, că tu treci, că toate trec. 

Ceea ce rămâne, ceea ce a rămas cu rădăcini adânci în ceea ce sunt eu - sunt amintirile. 

M-am surprins dăunăzi, pe când reveneam de la maşina lăsată în parcarea amenajată de ceva vreme (culmea e că nici nu îmi mai amintesc de când), că mă uitam cu ochii minţii la locul de joacă din spatele blocului, la cele două perechi de leagăne în care ne făţâiam cât era ziua de vacanţă de lungă şi la masa de ping-pong sub care fugeam de soarele prea puternic al după-amiezelor de vacanţă. Când au dispărut toate? Când a apărut acolo "stivuitorul de automobile"? Cine mi-a furat leagănele verzi, cu vopsea cojită? Culmea, sunt mai prezente în mintea mea mai prezente decât este parcarea de astăzi! Nu recunosc nimic, mi se pare că realitatea de astăzi este o minciună şi numai amintirile mele sunt adevărul. 

Ca să nu mai zic de strada bunicilor, scăldată în colb, care era luuuuuuungă şi laaaată, şi băteam acolo mingea până la plictis. Când a devenit atât de strâmtă? Şi asfaltată? Şi unde e mirosul de gutuie aromată? Şi curtea doamnei Stănciulescu, oarecum răvăşită, dar poetică, în care domnea o casă veche, cu miros de vopseluri, cu multe tablouri de abia pictate, cu marele război de ţesut de la fereastra din camera de zi? Unde sunt toate acele cărţi de matematică la care mă uitam nedumerită? Unde este tanti Ionica, care avea grijă de mine, cu poveştile ei despre fratele cu nasul rupt şi cu puţinii bani din pensie ascunşi sub preş? Unde i-a dispărut deodată toată mobila veche, din 1850, cu mirosul ei de VECHI, care mă fascina şi speria în acelaşi timp? 

Dar unde este bunicul meu, mult iubitul meu bunic? Când a plecat fără să se mai joace cu mine încă un pic...sau măcar să mă certe că iar am scris urât pe caietul de clasă? 

Unde mi-s toate? 

Când voi pierde toate acestea, dezrădăcinată voi fi...
CORA
Trece 2012 şi ia cu el multe dintre nemulţumirile, amintirile, plăceri şi neplăceri, mai ia un an din tinereţea mea şi mai adaugă un an experienţei mele.

Cum am fost in 2012? Instinctuală.

Am reacţionat cum am vrut, cu riscuri, pe care mi le-am asumat. Şi sunt tare mândră de ele. M-am răsculat împotriva şefilor de la Mediafax şi, zic, eu, mi-am făcut un mare bine, eliberându-mă de un loc de muncă pe care începusem să îl urăsc, laolaltă cu şeful discreţionar, job care îmi consuma multă, dar multă energie, bună-dispoziţie şi muuuuult timp. Timp de acum liber pe care îl dedic statului degeaba, cititului, statului la taclale şi îngrijindu-mă pe mine.

Nu mi-am restricţionat în niciun fel poftele. Fie ele de orice fel. Asta se reflectă în acul cântarului şi gradul ridicat de vinovăţie. Însă, ştim cu toţii, oricât de vinovată aş fi ştiut că mă simt, am purces la a-mi îndeplini poftele! Şi mă simt tare împlinită cu asta!

M-am certat cu cine am vrut, am zbierat la cine a meritat, am aruncat priviri răutăcioase către cine le-a cerut. Da, am fost instinctuală. Nu pot încă decide dacă e bine sau nu, însă ştiu sigur că am aruncat tot din mine, fără să las vreun strop să mă macine. Şi mai am încă câte ceva de aruncat! :)

Trece 2012...toate trec...inclusiv amintirea instinctelor mele...


CORA





























CORA

Paznicul turmelor (fragment)

Există destulă metafizică în a nu te gândi la nimic.
Ce gândesc eu despre lume?
Parcă poţi să ştii ce gândesc eu despre lume!
Am să mă gândesc la asta dacă am să mă îmbolnăvesc.
Ce idee am eu despre lucruri?
Ce opinie despre cauze si efecte?
Ce am meditat eu despre Dumnezeu, despre suflet
Şi despre facerea lumii?
Nu ştiu. Mie mi se pare că a te gândi la toate acestea înseamnă
A închide ochii nu a gândi. Sau înseamnă a trage perdelele
La fereastra mea (doar că nu am la ea perdele).
Misterul lucrurilor? Parcă poţi să ştii ce-i misterul!
Singurul mister e că mai există unii care se gândesc la mister.
Cel care se aşează la soare şi-nchide ochii,
Începe să nu mai ştie ce este soarele,
Şi se gândeşte la multe lucruri pline de căldură.
Însă deschide ochii şi vede soarele.
Şi din acel moment nu se mai poate gândi la nimic,
Fiindcă lumina soarelui e mai valoroasă decât gândurile
Tuturor filosofilor şi ale tuturor poeţilor.
Lumina soarelui nu ştie ce face
Iată de ce ea nu este eronată, e doar ceva comun şi bun.
Metafizica? Ce fel de metafizică au arborii de acolo?
Decât metafizica de a fi verzi şi stufoşi şi cu ramuri
Ce dau fructe la vremea lor, ceea ce nu ne face să ne gândim,
Pe noi, cei care nu ştim să fim atenţi la ele.
Aşadar ce altă metafizică mai bună decât a lor,
Aceea de a nu şti de ce trăiesc
Şi de a nu şti nici ce înseamnă să nu ştii?
"Constituţia intimă a lucrurilor"...
"Sensul intim al universului"...
Toate sunt false, toate acestea nu înseamnă nimic.
Nici nu-ţi vine să crezi că cineva se poate gândi la aşa ceva.
E ca şi cum te-ai apuca să faci tot felul de planuri şi calcule
Când se anunţă dimineaţa cu primele raze, iar pe conturul arborilor
Un aur lustral începe treptat să îşi piardă întunecimea.
A te gândi la sensul intim al lucrurilor
Este ceva în plus, cum te-ai gândi la sănătate
Sau cum ai aduce un pahar de apă fântânilor.
Singurul sens intim al lucrurilor
E faptul că ele nu au nici un fel de sens intim.
Nu cred în Dumnezeu fiindcă niciodată nu l-am văzut.
Dacă ar vrea el să cred în el,
Fără îndoială că ar veni să-mi vorbească
Şi ar intra la mine în casă pe uşă
Spunându-mi, Iată-mă!
(Poate i se pare ridicul să audă aşa ceva
Celui care, neştiind ce înseamnă să priveşti lucrurile,
Nu-l înţelege pe cel care despre ele vorbeşte
Cu felul de a vorbi deprins prin observarea atentă a lucrurilor).
Dar dacă Dumnezeu înseamnă flori şi arbori
Şi munţi şi soare şi clar de lună,
Atunci şi eu cred în el,
Atunci cred şi eu în fiece clipă,
Şi viaţa mea toată nu-i decât omelie şi liturghie,
Şi comuniune prin văzul ochilor şi prin auz.
Dar dacă Dumnezeu e toate acestea: arborii şi florile
Şi munţii şi clarul de lună şi soarele
De ce să le numesc eu Dumnezeu?
Le spun flori şi arbori şi munţi şi soare şi clar de lună;
Întrucât dacă el se face, pentru ca eu să-l văd,
Soare şi clar de lună şi flori şi arbori şi munţi,
Dacă el îmi apare ca fiind arbori şi munţi
Şi clar de lună şi soare şi flori,
Înseamnă că el doreşte să-l cunosc în chip de
Arbori şi munţi şi flori şi clar de lună şi soare.
Iată explicaţia că ascult de el,
(Ce ştiu eu mai mult despre Dumnezeu decât Dumnezeu despre el însuşi?),
Ascult de voinţa lui trăind, spontan,
Precum cel care deschide ochii şi vede,
Şi îl numesc clar de lună şi soare şi flori şi arbori şi munţi,
Şi-l iubesc fără să mă gândesc la el,
Şi îl gândesc văzând şi auzind,
Şi cu el drumetesc însoţindu-l clipă de clipă.
poezie de Fernando Pessoa, traducere de Dinu Flămând
CORA
Se întâmplă ca în ultima vreme FAMILIA să mă urmărească din toate colțurile. fie ele profesionale sau personale.
Profesionale: cursurile postuniversitare de CONSILIERE au început cu tema Familiei, metode și tehnici de lucru. Mi-aș dori să scriu un material științific despre Parteneriatul dintre familie și școală, dintre părinți și profesori.
Personale: ieri s-au împlinit 9 ani de când conviețuiesc cu soțul meu. Poimâine vom fi martorii întemeierii altei familii.

Sub umbrela largă a acestor întâmplări familistice, am o sumedenie de convingeri, de dileme și de curiozități, pe care am să le sumarizez pe acest perete...de la care sunt convinsă că nu voi primi nicicând un răspuns, însă...cine știe...ce alte idei se nasc...

A. Familia este veriga de bază a lumii în care ne învârtim. Cu ce ocazie am început să desfacem cu cleștele egoismului lanțul care pornește de la această verigă? De ce, sub ce motiv, familiile se destramă...asta dacă iubiții se mai decid cumva să sa mai căsătoreasca...?

B. Când vor conștientiza părinții că nu este deloc responsabilă decizia de a ieși din familie sub pretextul "nu mai sunt fericit"? De ce fericirea scoate mereu din joc fericirea copilului si responsabilitatea de a TE FACE FERICIT în familie. Înțeleg, iubirea piere, apar mereu alte ocazii de parteneri, există posibilitatea de a fi fericit alături de altcineva. Însă...ești sigur că este asta calea cea mai bună de a îți face copilul fericit? Nu o fi o idee mai bună să faci totul cu putință să repari relația, să redescoperi partenerul alături, să lupți pentru familia ta, că să ai un copil fără traume emoționale? Știi că sunt consilieri de cuplu care te pot ajuta? De ce soluția este mereu fuga de lângă al/a tău/ta?

C. De ce nu se mai căsătoresc tinerii? De ce așteaptă să fie mirese cu riduri de 40 de ani și miri cu păr cărunt? Responsabilitatea vine odată cu trecerea tinereții...sau cum?

 
QUO VADIS; FAMILIA?
CORA
De când mi-am anunțat dorința de a-mi deschide culoarea părului, brunetele mi-au sărit în cap, de parcă aș fi trădat o națiune sau aș fi dezertat din armata care lupta pe terenul de război dintre blonde și brunete.
Chiar și eu consideram acum ceva vreme că aș fi tare urâtă blondină, că nu e de mine, că ... că... că...și am refuzat atât de mult ideea încât a început să îmi placă. Și, până la urmă, nu s-a dovedit a fi chiar o idee rea. Acum mă gândesc serios dacă e cazul să revin sau nu printre brunete!
CORA
Aproape că uitasem de sunetul intim al ploii, de picurile care trosnesc lin pe pământul încins și parcă au un dor nespus de colb.
Aproape că uitasem cum e să te trezești în linul tors al ploii molcome. E un răsfăț interior pe care îmi place să-l simt în mine.
Însă numai azi, da? :)
CORA
Dețineam prin liceu o cană de ceai pe care stătea cu mândrie inscripționat ADEVĂRATA PLĂCERE NU E ATUNCI CÂND NU AI NIMIC DE FĂCUT, CI ATUNCI CÂND AI O MULȚIME DE LUCRURI DE FĂCUT ȘI NU FACI NIMIC!
Fără intenția de a face elogiul lenei, notez pe file de blog gustul fantastic al lui dolce far niente! Am auzit de el în mult discutata ecranizare a cărții Eat. Pray. Love. Și mi s-a întipărit acolo, ca un proiect de viitor.
de aici

De când cu plecarea de la Mediafax (trâmbițată, deloc justă, însă aducătoare de miracole) și odată cu venirea vacanței de vară, mi-am zis: dolce far ninte scrie pe mine, fără planuri, fără îngrijorări legate de locuință, fără targeturi sau dead-line-uri.
Bineînțeles că au apărut diverse de făcut sau oameni care să îmi amintească de varii îndatoriri (am constatat că unii oameni au simț al datoriei curios de ridicat), însă consider că mă încadrez într-o perioadă de dolce far niente de succes (dată fiind mărimea de o lună și ceva a perioadei).
Am citit când am vrut, ce am vrut, dacă am vrut, am văzut filmele pe care mi le-am dorit, am stat cu ochii căscați în tavan gândindu-mă la dorințele mele ascunse, am dat frâu liber emoțiilor (de cele mai multe ori nu celor pozitive, uimitor de agresive - poate să fie asta tema unei alte postări), m-am plimbat, am mâncat înghețata favorită, m-am gândit puțin la dietă, deși am început una, însă nu mi-am făcut mari procese de conștiință când am renunțat la ea după cinci zile. Am găvărit pe teme politice și, slavă lui Băsescu, am avut ce găvări. M-am comportat așa cum am vrut, am făcut aproximativ tot ce mi-a trecut prin cap. M-am  bălăcit. Am stat în soare. Am râs cu gura până la urechi, am suferit maxim de mici incoveniente din viața personală, m-am enervat de nimicuri, m-am bucurat de alte nimicuri. Sunt fericită.
Perioada mea de dolce far niente se apropie de final. Mai am fix 9 zile până când încep activitatea la școală, însă am bateriile încărcate și experiența dulcei trândăvii, a unei detașări atât de benefice de lumea și lumile care se încăpățânează să se tot încorseteze...și pe mine odată cu ea!
Ca și cum aș fi câștigat vreun Nobel, mulțumesc mamei care m-a salvat de unele îndatoriri casnice, prietenilor care m-au suportat, dar, mai ales, lui Dumnezeu, pentru timpul liber dat!
CORA
preluată de aici
Țin între mâini destăinuirile unei adolescente minunate! Cu simțul umorului, cu sclipiri de rațiune vie, cu sentimente trăite în mod cu totul și cu totul personal.
Deși știam de la Corina Stama despre tragedia Annei și a familiei ei, pe tot parcursul cărții am tot sperat, în zadar, că timpul va trece mai repede printre pagini și că războiul se va fi terminat înainte ca lupii să descopere ascunzătoarei familiei Frank. Același sentiment l-am trăit și după ce am vizionat mini-seria ecranizării romanului. Hey, măcar în film...nu se putea să schimbați finalul? De ce viața trebuie să bată mereu filmul și de ce poveștile frumoase sunt aproape întotdeauna fictive?

Pentru cei ce nu au auzit încă despre destinul Annei Frank, aș putea să încep o povestire care mi-ar tăia elanul vărsării de emoții și sentimente cu privire la carte, așa că nu am să o fac. Puteți citi aici.

Anne o descrie pe Anne astfel:

Am fost deseori abătută, dar niciodată disperată. Privesc clandestinitatea noastră ca pe o aventură primejdioasă, cu ceva romantic și interesant. În jurnalul meu descriu fiecare privațiune ca pe ceva amuzant. Mi-am propus să duc o altă viață decât celelalte fete și, mai târziu, o altă viață decât gospodinele obișnuite. Ăsta-i un bun început pentru o viață interesantă și de aceea, numai de aceea, în momentele cele mai periculoase, nu mă pot abține să nu râd de burlescul situației.
Sunt tânără și am încă multe calități ascunse. Sunt tânără și puternică și trăiesc această mare aventură, sunt încă în toiul ei și nu pot să mă lamentez toată ziua fiindcă nu pot să mă distrez! Am fost dăruită din belșug, am o natură fericită, multă veselie și forță. În fiecare zi simt cum cresc lăuntric, simt apropierea libertății, frumusețea naturii, bunătatea oamenilor din jurul meu, simt cât de interesantă și amuzantă este această aventură! Așa că, de ce aș fi disperată?



Nu pot să nu mă întreb ce ar fi fost Anne Frank dacă ar fi reușit să supraviețuiască infernului din lagăre. Nu pot să nu mă întreb ce blestem a năruit visele unei adolescente atât de minunate? Ce a pierdut omenirea prin moartea Annei și, extrapolând, ce a pierdut omenirea prin moartea a mii de oameni care și-au găsit sfârșitul în iadurile naziste? Întorcându-mi privirea înspre țara mea, mă întreb: ce valori au murit batjocorite în închisorile comuniste?

Cert e că Anne a reușit, la numai 15 ani, să își facă cunoscută personalitatea debordantă, cu totul magnifică, prin acest jurnal, pe care îl citesc cu o durere aproape indescriptibilă și cu o milă pe care o simt rareori. Numai când îmi revin în minte cuvintele ei pline de optimism și speranțele călcate în picioare de cizmele înnoroiate ale unui nazist fără scrupule, mă apucă o furie teribilă. Oricât de tare și-a dorit libertatea, să lase razele de soare să îi mângâie fața și să se plimbe în picioarele goale pe o iarbă proaspătă...nu s-a ales decât cu un tifos care i-a scos sufletul arzător din trupul firav și slăbit.

Mă tot întreb dacă n-ar fi fost mai bine pentru noi toți să nu ne fi ascuns, să fim acum deja morți, ca să nu mai suportăm toată mizeria asta și, mai ales, să-i scutimpe ceilalți de ea. Dar și de asta ne e tuturor groază. Încă iubim viața, încă n-am uitat glasul naturii, încă mai sperăm tot felul de lucruri. De s-ar întâmpla curând ceva, la nevoie să se și tragă. Nimic nu ne poate secătui mai mult decât neliniștea. Să vină sfârșitul, chiar dacă e dur. Atunci vom ști dacă ne e dat să învingem ori să pierim. (pag 348-349)

Nici măcar pe sfert cu îmi pot imagina teroarea prin care a trecut acest suflet arzător, acest copil plin de viață, care a întâlnit moartea nazistă chiar atunci când spera mai mult că fiara va pieri.

Și, cu toate astea, sufletul plin de viață al Annei lasă strecurată o lecție de viață cu care îmi închei nota de lectură în stilul ei: proaspăt și optimist.

Sfatul meu este: Ieși afară, mergi pe câmp, în natură și în soare. Ieși afară și încearcă să regăsești fericirea în tine! Gândește-te la tot ce-i frumos în tine și în jurul tău și fii fericită! (pag 244-245)

CORA
A trecut mai bine de un mandat de când aștept cu sufletul la gură un discurs politic centrat pe subiecte de oameni mari. Aștept de la un om politic, om care se așteaptă să pun o singură ștampilă în chenarul care cuprinde numele  lui, un plan, o decizie bună, care să schimbe în bine ceva din viața mea, a ta și nu numai a lor. Aștept...Aștept...Aștept...

Ce primesc în schimb?

Circ. Circ politic. Discursuri denigratoare. Mizerii. Defăimări. Acuze. Văicăreli.

Și mă întreb: ce am făcut de merit asta?

Și mă uit în jur. Pe lângă faptul că sunt oameni de rând care cască gura la jongleriile mizerabile ale politicienilor, sunt alții care ar fi chiar în stare să îți dea în cap dacă ai o părere contrară. Cum? Cum să prindă astfel de mizerii la publicul larg? Cum?

Păi, uite simplu, îmi răspund de una singură. Așa cum posturile manelare au audiențe mai mari decât posturi de bun simț...sau...cel puțin pe care eu le consider de bun simț.

fotografie preluată de aici
Și atunci, risc să îmi trăsnească o idee capul: oare ăștia cu circoteca politică oferă show-ul pe care poporul îl așteaptă? E jonglerie cu priză la public? Sau cum?
CORA
sistemul educațional românesc trebuie să se schimbe din rădăcini, astfel încât întreaga sa formă, de la conținut până la strategii instrucționale și evaluative să se schimbe
- elevul trebuie învățat să își asume roluri, cu responsabilitățile aferente, în actul educațional
- atât elevul, cât și profesorul, trebuie să depindă tehnici de metacogniție
- trebuie aduse în centrul finalităților educaționale cu totul alte competențe, numite în curs competențele secolului XXI, știute de mine drept competențe transversale
- evaluarea trebuie planificată minuțios, cu instrumente concludente și corecte, în funcție de obiectivele avute în vedere
- într-un sistem educațional eficient, instruirea este congruentă cu evaluarea. Orice moment instrucțional poate fi evaluat, orice evaluare poate produce învățare
- echipa de la Intel Teach este super profesionistă!!!
CORA
CORA
Pe 5 iunie, omenirea sărbătorește Ziua Internațională a Mediului. Ocazia este minunată pentru a organiza activități cu elevii, din care aceștia să tragă învățături, să își formeze atitudini corecte vis-a-vis de mediu și de protejarea acestuia.
ECO93 s-a numit acțiunea derulată de elevii Școlii Gimnaziale nr. 93, EMIL RACOVIȚĂ, de Ziua Internațională a Mediului. Activitatea a fost organizată de președintele Consiliului Elevilor, Eduard Dine (14 ani)și susținută de doamna Ioana Ghimbaș (profesor fizică), doamna Stela Pârcălabu (profesor biologie) și de doamna Cora Aprozeanu (consilier psihopedagog).
Ca un preambul al acestei activități, pe data de 31 mai, elevii au fost chemați în curtea școlii în pauza mare și au fost invitați să își înlănțuiască mâinile sub forma literei E (de la Ecologie). Mesajul transmis elevilor (verbal, dar și pe pagina de Facebook a școlii) a fost: Astăzi, ora 14.00, pauza e verde! Scoate-ți tricoul verde de la naftalină și vino să milităm pentru Sănătatea mediului!!! Anunță-ți și colegii!!! Un SMS sau un IM în plus înseamnă două mâini în plus care să se înlănțuiască astăzi și să strige EEEEEEEEEEEECOOO!.


Pe data de 5 iunie 2012, elevii au fost chemați să participe la un marș pentru susținerea sănătății mediului. Marșul a pornit din fața școlii, traseul parcurs fiind: strada Emil Racoviță, Piața Sudului, Calea Văcărești și Parcul Copiilor.  Elevii au lucrat ei înșiși pancartele și fluturașii pe care i-au împărțit oamenilor.
De asemenea, ei au purtat în piept un însemn verde pe care era scris sloganul "Ai grijă de natura ta". De asemenea, toții elevii au purtat tricouri de culoare verde.
Oamenii întâlniți pe traseu s-au arătat foarte încântați de inițiativa elevilor, au primit cu drag fluturașii și chiar au făcut fotografii cu unii dintre participanți.

Proiectul derulat pe parcursul întregii săptămâni (două zile de participare directă și cinci zile de pregătire a evenimentelor și a materialelor necesare)a vizat dezvoltarea unor competențe cheie ale elevilor, competențe din spectrul celor civice și ecologice, după cum urmează:
1. Rezolvarea în echipă a unor probleme civice, prin asumarea unor responsabilităţi şi prin relaţionarea pozitivă cu ceilalţi;
2. Manifestarea interesului faţă de problemele mediului şi faţă de problemele comunităţii;
3. Cooperarea cu ceilalţi în vederea exercitării cetăţeniei active, prin asumarea de drepturi şi responsabilităţi;
4. Manifestarea disponibilităţii pentru participare civică şi pentru exercitarea calităţii de cetăţean;
5. Conştientizarea efectelor acţiunii omului asupra naturii;
6. Dezvoltarea sentimentelor de respect pentru natură şi protejarea mediului înconjurător apropiat;
7. Înţelegerea necesităţii acţiunilor în sprijinul unui mediu curat, sănătos şi echilibrat;
8. Formarea unei atitudini dezaprobatoare faţă de încălcarea normelor de protejare a mediului;
9. Stimularea imaginaţiei şi a creativităţii;
10. Utilizarea mijloacelor de comunicare online
11. Competențe digitale în vederea colaborării intercolegiale și cu cadrele didactice;
12. Utilizarea capacităților creative pentru a crea produse promoționale.





















La finalul activităților, pe pagina de Facebook a Școlii au fost postate fotografii, în care elevii s-au etichetat singuri și au și comentat pe tema evenimentelor, exprimându-și părerea cu privire la participarea lor:


Cea mai tare scoala !!


Cei mai frumosi♥ Ador scoala 93


♥ihihi ce draguta este poza X:X::Xx suntem cea mai tare sc :X


Suntem cei mai tari!!! forţa 93'u!! suntem eco, suntem cool!! tot orasu' o sa fie invidios pe noi b-)


GENIAL 93...nu o sa uit scoala asta niciodata,nici profesorii...:X:X:X


ce frumos arata cu atatea nuante de verde ''E''-ul:)


Habar nu aveti cat de mandra sunt de voi! :* luv u!

De notat este că o altă atitudine creată, fără a fi fost proiectată, a fost dezvoltarea spiritului de apartenență la grupul școlar. De asemenea, prin ieșirea școlii în comunitate, ne-am arătat membrilor comunității imaginea noastră reală, produsele activității școlare și valorile noastre educaționale. De asemenea, elevii și-au exercitat din plin dreptul la participare la viața comunității.

În concluzie, atât profesorii coordonatori, direcțiunea școlii, președintele Consiliului Elevlor, dar, mai ales, elevii înșiși, consideră că activitatea a fost un real succes și că...merită să O ȚINEM TOT AȘA!
CORA
Deodată, am hotărât să merg la Biserică. Impropriu spus. Aveam 18 ani și decisesem să merg, în fiecare duminică, la slujba Sfintei Liturghii.

La câțiva ani depărtare de participarea mea la slujbe alături de bunica mea, de unde îmi rămăseseră întipărite în minte numai câteva linii melodice și practici de rânduială (de pildă, pe unde trebuie să o apuci când ești în Biserică astfel încât să nu scandalizezi tot poporul prezent), a merge duminica dimineață la slujbă, însemna mai mult decât o simplă prezență. Aveam nevoie să înțeleg ce se întâmplă acolo. De ce una și nu alta, cum și ce fel s-au întâmplat diverse evenimente.

Fapte istorice rețineam și înțelegeam ușor.

Dar ce să mă fac cu înțelegerea dogmelor, pe care nu vroiam doar să le știu! Vroiam să le înțeleg!

Cu un teolog în devenire lângă mine (astăzi preot), mi-am putut arăta toate nedumeririle.

Cea mai grea? Dogma Sfintei Treimi! Cum adică Trei Persoane și O Ființă? Cum adică Nedespărțită? Cum adică Care de la Tatăl purcede?

Uitându-mă în urmă, conștientizez că acele întrebări și răspunsurile ulterioare au fost esențiale în creșterea mea duhovnicească. Departe de mine ideea de a vă face să credeți că acum mă aflu pe vreo culme. Însă sunt oarecum deasupra nivelului solului :).

Cu răbdare, cu lentoare, cu exemple multe, am reușit să ÎNȚELEG! Am reușit să înțeleg, atât cât poate înțelege mintea unui om de rând, cu rezerva unui strop de minune de necuprins umanului. Am reușit să înțeleg numai după ce mi-am închis supapa rațiunii științifice și am deschis ochii sufletului rațional (adică acel suflet care, pe lângă simțire, deține un filtru rațional, care îl ajută să se păstreze bine înrădăcinat).

Exemplele cărămizii (alcătuită din pământ, apă și foc)- minunea Sfântului Spiridon al Trimitundei, și cel al copacului îmi erau greu de înțeles. Și de asemuit lui Dumnezeu. Însă, prin întrebările pe care le puneam și prin răspunsurile primite, mă apropiam pas cu pas de marea dezvăluire.

De abia când mi-a picat în mână o carte de dogmatică și am cercetat dilematica, am găsit un exemplu care mi-a luminat deodată mintea. Așa cum psihologii afirmă că OMUL are trei însușiri - rațiunea, voința și sentimentele - și totuși, el tot UNUL este, așa spun și teologii, că Dumnezeu are trei Persoane - Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Sfântul Duh, fiecare cu menirea Sa, însă tot UNUL este, o singură FIINȚĂ.
Pentru o înțelegere vizuală, cea mai grăitoare icoană pe care am văzut-o vreodată este cea 3 in 1, de la Peștera Sfântului Dimitrie Basarabov, din Bulgaria:






Aș extrapola ușor exemplul, pentru a-l face mai simplu de înțeles, pentru alții cu aceleași dileme ale mele.
Eu, de pildă, sunt SOȚIE, sunt PROFESOR și sunt BLOGGERIȚĂ. Deși mă arăt oamenilor în trei ipostaze diferite, eu tot una sunt. Am aceeași personalitate, pe care mi-o mulez în funcție de menirea pe care o am în fiecare dintre cele trei ipostaze.

Iar povestea cu Născut, nu Făcut, Care de la Tatăl purcede, însă de o VEȘNICIE cu El...eh, aici a fost mai greu. Însă exemplul lumânării care se aprinde de la altă lumânare, fără să îi știrbească acesteia în vreun fel lumina și fără să existe vreo diferență de calitate de luminii (căci am putea spune că dacă una preia lumina de la cealaltă, o sărăcește pe aceasta sau ea însăși este mai săracă în lumină - ceea ce este perfect incorect), m-a făcut să înțeleg, ușurel și cât de cât, pe mine, cea care nu se ruga suficient și nici nu credea, până în acel moment, ci, din contră, se îndoia și vroia să înțeleagă cu mintea, să vadă cu ochii ei și să simtă cu mâna ei.
"Fiecare om Îl poate cunoaste pe Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieții. (pr. Dumitru Stăniloaie)

Și totuși, acum, după 7 ani, mi se pare că acele dileme nu le-am avut niciodată. Și am acceptat cu ușurință un strop de magic, de minune în credința mea. Căci altfel nu ar mai CREDINȚĂ. Ar fi totul atât de evident, încât OMUL nu ar fi supus niciunei îndoieli, care, odată depășite, l-ar urca duhovnicește cu încă o treaptă.