CORA
ANUL TRECUT PE VREMEA ASTA...
Anul trecut pe vremea asta (dada, chiar pe la miezul nopţii!!!)dănţuiam la Balul de Absolvire alături de colegele mele, ne luam La revedere, lăsam în urmă trei ani sublimi de studenţie. Şi aşteptam cu sufletul la gură examenul de licenţă. Să mă ciupească cineva! Nu-mi vine să cred că s-a ars un an de atunci...!!!?!!!

Cum a fost? Cam aşa:
CORA
Pentru că Diana mi-a mulţumit atât de frumos că m-am prins în joc doar pentru că am preluat leapşa de la ea, mă simt totuşi cu musca pe căciulă că nu am predat-o mai departe cuiva. Şi pentru că mi-ar fi tare greu să enumăr o sumedenie de persoane, am să predau această leapşă oricui este îndrăgostit de poezie! Poate reuşiţi să mă anunţaţi şi pe mine, ca să trag cu ochiul pe blogul vostru;)!
Acum, jocul ecomplet!
Etichete: 4 comentarii |
CORA
Am primit de la Diana, aşa că am să redau nişte versuri care îmi sunt foarte dragi. Ele construiesc două poezii, "Epigonii" a lui Eminescu (dar pentru că este atât de lungă am să scriu doar versurile care mă mişcă cel mai mult) şi "Lună în câmp" a lui Nichita Stănescu. Înfruptaţi-vă:

EPIGONII

[...]
Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
[...]
Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină -
Toate-s praf... Lumea-i cum este ... şi ca dânsa suntem noi.
de Mihai Eminescu

LUNă ÎN CÂMP

Cu mana stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi mâna stânga către ei

şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile i-au aprins,
suind sub lună-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.

Eu te privesc în ochi şi-n jur se şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă rasfrang
... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.
de Nichita Stănescu

Şi acum, premiu pentru voi:
Etichete: , , 14 comentarii |
CORA
Dacă vi s-a părut cumva că mă vedeţi luni la TVR, da, să ştiţi că eu eram! Am vorbit despre programele încărcate şi efectul lor asupra elevilor. Şi, nici bine nu am apărut, că am şi câştigat un fan, care m-a abordat pe Mess. Lolloscan este din Italia şi zău, habar nu am cum a ajuns să mă vadă şi să facă rost de ID-ul meu de Mess. Tot el a reuşit să facă un colaj cu replici de-ale mele. Iată ce a ieşit:

Să nu râdeţi de mine! Probabil că nu eram în cea mai bună formă. De abia acum realizez câte alte lucruri ar mai fi fost de spus...
CORA

Luca 24, 36-53
"Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă. Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh. Şi Iisus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor. Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martorii acestora. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin".
++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este dovada firii sale dumnezeieşti. Înălţarea Sa la ceruri este confirmarea dumnezeirii lui Hristos.. Dumnezeu să ne lumineze şi să ne îndrume, astfel încât atunci când se împlini promisiunea Mântuitorului, pe care noi o amintim în rostirea Crezului "ŞI iarăşi va să vie cu slavă şi morţii", noi să avem candelele sufletului aprinse, să fim aşezaţi de-a dreapta Lui! Doamne ajută!
Etichete: 4 comentarii |
CORA
Mă întreb de multe ori de ce nu mai au elevii stare. De ce se mişcă tot timpul, de ce ar ieşi din bancă din două în două minute, de ce nu se pot concentra mai mult de un sfert de oră. Aţi putea spune că suferă de ADHD. Aproape toţi? Nu cred (oricum, treaba asta cu ADHD-ul mi se pare neclară şi un pic susectă...poate am să scriu cândva şi despre asa...). Consider că principala cauză a acestui tip de comportament este faptul că elevii nu sunt învăţaţi cu un stil de învăţare aşezat, ordonat. De ce? Păi, hai să ne aruncăm privirea pe fereastra unei grădiniţe să vedem cum se petrec activităţile de învăare acolo.
O să vedem o sală de grupă frumos aranjată, colorată, împărţită pe arii de stimulare (Artă, Ştiinţe, Biblioteca etc). Ce trebuie să facă acei copii în aceste arii? Păi, spare că la un anumit moment al zilei, copiii trebuie să îşi aleagă un domeniu - pe care îl preferă - unde să lucreze. Educatoarea, minunea aceasta de cadru didactic, ar trebui să fie prezentă în toate aceste arii de stimulare, penru a-i sprijini pe toţi. Eh, asta e doar în teorie. În practică, avem copii care fug de colo colo, care deşi aleg domeniul Ştiinţe, peste două minute constată că e mai frumos la Arte, lasă totul baltă acolo şi se duce la Ştiinţe. Sau, mai bine, se duc după educatoare, care se plimbă cu neobosire între aceste colţuri.
Şi acum...noua găselniţă a unor oameni care chiar nu cunosc psihologia copilului, care probabil nu au mai intrat la o grup de copii de 10 ani, care stau cu fundul pe un scaun în minister şi sunt taaaaaaaare creativi. Şi au inventat activităţile integrate, pe care le-au şi impus aproape ca obligatorii în învăţământul preşcolar. Ca idee, teoretic, pare o foarte bună idee. Activităţile se leagă între ele, sunt complementare, activităţile sunt transdisciplinare.
Numai că, vai! Rezultatele sunt monstruoase. Cum se întâmplă activităţile integrate în grădiniţe:
La activităţile comune, educatoarea trebuie să găsească un moment în care să lege cele două tipuri de activităţi. De pildă, avem Domeniul Limbă şi Comunicare şi Estetic şi creativ. Să presupunem că cei mici memorizează o poezie despre primăvară, după care trebuie să picteze un tablou de primăvară, cu aspecte pe care le-au învăţat în poezie. Numai că aceste activităţi se întrepătrund. Adică, la un moment dat te opreşti cu memorizarea, treci la pictură, după care te mai întorci niţel la memorizare. Poftim? Păi, ce înţelege copilul meu? Nimic. Doar că se plimbă de colo colo. Ce să vorbim de finalizarea unei activităţi? Ce să mai vorbim despre un fir logic pe care copilul să-l urmeze? Oricum, precară, atenia celui mic este supusă chinului de a trece de la o activitate la alta, ddupă care să revină la ce făcea mai înainte. Nu ştiu cine îşi imaginează că un copil de trei anişori poate să facă faţă acestor solicitări. Ca să nu mai vorbim despre faptul că nu este timp de pauză. Copiii lucrează la foc continuu. Teoretic. Căci practic...cere unui voie să bea apă, cer toţi, cere unul voie la toaletă, mai cer încă 10. Şi uite aşa se sfarâmă farmecul ... activităţilor integrate.
Să fim înţeleşi: mi se pare minunată ideea de a ne folosi de transdisciplinaritate, de a face transferul a ceea ce copiii învaţă la un domeniu către un alt domeniu. Dar nu aşa. Nu intercalând activităţile, nu nefinalizând o sarcină ca să trecem la altă sarcină, pentru ca apoi să ne întoarcem. Păi, ce stil de lucru creăm la acel copil? De ce ne mai mirăm că nu au stare? S-ar plimba elevii mei, aşa cum se plimbau la grădiniţă între ariile de stimulare. Da, pot spune fără niciun fel de teamă de a greşi. Copilul trebuie deprins încă din grădiniţă cu un stil de învăţare algoritmizat, ordonat. Aşa se învaţă să facă faţă cerinţelor şcolare. Şi tipului de învăţare şcolară..sau scolastică.
Numai că în învăţământul românesc nu există nicio coerenţă, nicio continuitate între învăţământul preşcolar şi cel primar. Şi singurii care au de suferit sunt, bineînţeles...copiii!
CORA
AŞ PUTEA SĂ NU MAI PLĂTESC CAS???

Nici nu ştiu cum să îmi vărs toţi nervii în postarea asta! Mi-e că orice aş zice, nu veţi înţelege cât sunt de revoltată împotriva sistemului sanitar, în care nici nu vreau să mă gândesc câţi bani am băgat numai eu anul ăsta.
Ce-am păţit de-s aşa revoltată? Într-o dimineaţă ne întorsesem de la Mediafax, eu şi Răzvan. Numai că nu am apucat să mergem să dormim, că a început să-l doară foarte tare în zona lombară.O durere cred insuportabilă pentru el, de vreme ce ştiu că nu ar spune că îl doare ceva decât dacă chiar e gravă treaba (de pildă, nu ştiu dacă mi-a zis că îl doare ceva în toţi ani ăştia). Se contorsiona efectiv de durere. Mi-am dat seama că e o problemă a rinichilor. Şi am decis să chem Ambulanţa. Am sunat la 911, mi-a răspuns o doamnă care mi-a făcut legătura cu o tanti plictisită de viaţă, care avea cu totul altceva de discutat cu o colegă, probabil, că în timp ce eu vorbeam cu ea, ea îi răspundea ăleia. M-am răstit un pic: "Alo, doamnă, dumneavoastră înţelegeţi ce zic aici?". În fine...preia adresa, tot, după care pun şi eu o întrebare care cred că a supărat-o foarte tare din moment ce se simţeau nervii din vocea ei: "Nu vă supăraţi, dar cam în cât timp estimaţi că va ajunge Ambulanţa?". "Nu ştiu, domnişoară! Aşteptaţi acolo!" X(. În fine, de atunci mi-am dat seama că e de aşteptat. Era 7.20 când am sunat. Pe la 8 fără 25 nu suna nimeni la uşă, nu se auzea nicio sirenă..nimic...Iar Răzvan deja începuse să se îngălbenească de durere...Am pus din nou mâna pe telefon. 911. Răspunde o doamnă de la centrală. Îmi face legătura la Ambulanţă. Aceeaşi obosită de mai devreme. "Doamnă, am sunat şi mai devreme. Îmi puteţi spune ce s-a întâmplat cu Ambulanţa aia?". "Da, domnişoară...a plecat. E pe drum. Mai aşteptaţi". "Nu vă supăraţi, dar cam în cât timp ar trebui să ajungă?". "Nu ştiu!". Şi îmi închide telefonul. Pe la 8 fără 15, Răzvan încetase să se mai vaite, mi-a cerut să îl învelesc...Deja eram în culmea nervilor şi am simţit nevoia să mi-i descarc pe plictisita de la telefon. Şi sun iar. 911. Îmi răspunde tipa de la centrală. "Bună ziua! Vreau şi eu cu incopmetenţii ăia de la Ambulanţă!". Îmi face legătura. "Doamnă, ştiu că nu vă pasă de durerea noastră, dar nu v-aş dori să treceţi prin ce trecem noi acum. Dacă aţi avea un băiat care se contorsionează de durere şi nu ar veni nimeni să vă ajute, atunci oare aţi înţelege prin ce trecem?". "Domnişoară, lăsaţi-mă cu astea.Dacă nu vă convine, anulăm cererea şi gata". Mamă mamă. Dacă o aveam în faţa mea, o călcam în picioare. Păi, bine, tuto, tu stai acolo pe banii mei şi crezi că îţi poţi bate joc de mine cum vrei tu? "Bine, doamnă, atunci..sănătate vă doresc, ca să nu ajungeţi în situaţia mea" - i-am zis şi i-am închis.
Pe la 8 şi un pic sună la uşă...Le deschid, cu o privire de scârbă totală. Cred că nici nu i-am salutat. Le-am arătat unde e Răzvan. Se uitau aşa galeş la el: "Ce aţi păţit? Unde vă doare? S-a mai întâmplat?". Şi...întrebarea car mă scoate din minţi: "Şi ce vreţi să vă facem?" POftim? Nu am auzit bine??? La care sărmanul meu băiat: "Nu ştiu, doamnă, ceva să nu mă mai doară în halul ăsta...". "Păi...pot să vă fac un calmant...sau vă putem duce la spital să faceţi o ecografie să depistaţi cauza". Nu zau? Adică ea i-ar fi făcut un calmant şi gata??? "Merg la spital". Bineînţeles că eu nu am putut merge cu Răzvan. Am ajuns la Spitalul Theodor Burghele (Panduri), că cică acolo e o secţia foarte bună de urologie.
Dacă vă imaginaţi că aici s-a oprit aventura noastră, vă înselaţi! Răzvan era la camera de gardă. Eu îl aşteptam în altă parte. Când am vorbit la telefon,ce credeţi? Mi-a zis că aşteaptă să îi facă ecografie. Şi la 9. Şi la 10. Cam acelaşi lucru mi l-a zis. Şi că, deşi îi făcuse un calmant (bineînţeles, în cea mai mare scârbă de o asistentă de 100 de ani, atât de jalnic încât şi medicul i-a spus: mai uşor, vă rog). Eh, pe la 10 jumate m-a sunat Răzvan, în aceeaşi stare de durere: "Vino şi ia-mă de aici!" :-O Doamne! Nu ştiu cum am ajuns acolo. Ce se întâmplase? Veneau piloşi, intrau când vroiau. Ăştia mai amărâţi stăteau la coadă. Gândiţi-vă că stătea acolo de aproximativ 2 ore jumate. La un moment dat a văzut un medic, care părea mai milos. A mers la el şi i-a spus: "Am venit cu Ambulanţa. Simt că mor de durere. Mă puteţi ajuta în vreun fel?". "NU, îmi pare rău. Eu sunt academician...". Eh, să mori tu,mă academicianule! Păi să fac eu ceva pe academia ta. Pai, ce mă, dacă eşti academician tre să te doară în fund de durerea oamenilor? Ne scuzi că suntem aici şi că avem nevoie de voi.... Câteodată chiar îmi pare rău că nu avem tupeul să spunem ce gândim: "Bine, mersi...". Am sunat un prieten să vină să ne ia să mergem la o clinică particulară. Numai că între timp durerea devenise atât de insuportabilă, încât disperarea l-a dus pe Răzvan la o femeie de serviciu, căreia i s-a făcut milă de el şi l-a dus în camera unde nu aveau acces decât piloşii. Nu a durat decât trei minute toată operaţiunea. Vreo alte 10 până au fost prelucrate toate cele. Şi alte 10 consultaţia la medic şi prescierea unui tratament. "O pietricică rebelă care a început să se deplaseze". În sfârşit, am ajuns acasă. Cu gustul amar al ideii că dam o grămadă de bani pentru un sistem care te tratează ca pe un rahat. Nu, nu am nimic cu medicii. Căci până ajungi la ei, te mănâncă distrusele alea de asistente nemâncate (că aşa se comportă cu tine, ca nişte fomiste care vor un ban în buzunar...sau mai mulţi!).
Păi, dacă ar fi să fac un calcul...câţi bani dăm noi pentru CAS. Ca să ce? Ia uite că eu nu mai vreau să dau bani la CAS-ul ăsta. Eu vreau să plătesc o asigurare la o clinică particulară, unde simţi că eşti..ceea ce eşti: un OM şi nu un animal! Să fie la alegere. Să am libertatea să aleg eu unde vreau să fiu tratat. Şi cine vrea la CAS, să aleagă CAS. Cine nu, nu. O clinică particulară. Uite aşa cred că şi-ar reconsidera şi fomiştii ăştia comportamentul faţă de pacienţi. Bineînţeles, tot ca să nu piardă banii.
CORA
Anul trecut pe vremea asta cam încheiam socotelile cu facultatea. Mai aveam de dat examenul de licenţă. Dar terminasem sesiunea, avusesem ultimul curs (am să ţin minte toată viaţa acel ultim curs - Managementul Resurselor Umane, unde am lăsat deoparte frântura de materie pe care trebuia să ne-o mai predea domnul profesor, pentru că l-am invitat pe domnul profesor la un pahar de vorbă, schimburi de păreri la finalul facultăţii. Ne-am împărtăşit proiectele de viitor, ne-am luat La revedere!). Ce a rămas după un an? Aproape tot ce am studiat, prietenii, vise - care acum au început să se împlinească.
Pot să spun cu mâna pe inimă că anii studenţiei au fost cei mai frumoşi din viaţa mea. Am studiat ce îmi place, mi-am consolidat prietenii puternice, am trăit cu intensitate maximă atât bucuriile cât şi necazurile ce mi-au fost date să le întâmpin.
Cum am ajuns să fiu studentă la Pedagogie? POate o să vi se pară amuzant, dar aproape toată clasa a 12-a am ţinut-o sus şi tare că vreau să dau la Ştiinţe Politice. Am pregătit un ditamai dosarul...Culmea, am şi fost admisă! Numai că după Bac, unde am obţinut o medie care ştiam că îmi asigură un loc bun la orice facultate, mi-am schimbat planurile. Chiar cu o seară înainte să merg să îmi depun dosarul la FSPUB. Eram cu mama şi Răzvan pe bancă, îşi făceau ei planuri cum să ajungem la sediul facultăţii, ce troleu să luăm. Eu stăteam cu pe gânduri, după care le-am dat vestea: Eu nu mă mai duc la nicio Stiinţă Politică. Eu vreau la Pedagogie. Cred că mocnise dorinţa de a fi EDUCATOR în mine de o grămadă de vreme. Poate din clasa I când îmi imaginam că sunt învăţătoare, îmi făceam catalog, ascultam păpuşile, le puneam note şi le certam când nu învăţam. Renunţasem pe parcurs la visul meu pentru că ştiam că salariile sunt mici, iar eforturile unui cadru didactic sunt foarte mari şi prost răsplătite. Nmai că am avut atunci curajul să îmi iau inima în dinţi şi să spun: NU! Am gândit că orice ar fi, dacă practic cu plăcere, găsesc eu o soluţie să fac şi bani în plus. Şi aşa am mers numai la FPSE, am depus dosarul, am intrat...a doua pe lista...:)ceea ce mi-a asigurat în primul an salariul meu de studentă - Bursa (pe care, de altfel, am obţinut-o în fiecare an universitar - deh, am fost studioasă!).
Mi-a fost tare greu la început. Departe de mama, departe de casă, departe de Răzvan. Colegi noi, materie multă. Limbaj pe care cu greu l-am deprins (Îmi amintesc că stăteam cu Pedagogia domnului profesor Cucoş în braţe şi cu dicţionarul lângă mine...aşa de încifrat mi se părea limbajul). Am început să mă acomodez de abia prin al doilea semestru. Când a început să-mi placă la facultate. Am cunoscut-o pe Corina (căreia îi sunt datoare vândută pentru tot ce a făcut pentru mine în toată perioada asta!!!), m-am împrietenit cu Corina, Simona, Nina, Andreea - cel mai bine, dar şi cu alte colege.
Anul II de facultate cred că a fost cel mai fructuos. Şi pentru că anii studenţiei nu aduc cu ei numai cursuri, ci şi viaţă de cămin, cum să nu pot aminti de roşcata mea preferată, una dintre cele mai minunate persoane pe care le-am întâlnit, după care am plâns zile în şir după ce am părăsit căminul? Da, chiar ea, Ştefania, sora mea de suferinţă într-un cămin...pe care nici nu ştiu cum să-l descriu...
Mediul academic mi-a format un stil de învăţare sănătos, mi-a format un mod de lucru organizat, am învăţat să lucrez în echipă, să pun în valoare creativitatea mea, să dau frâu liber întregii energii ce stătea până atunci bine ascunsă în mine.
Toţi profesorii cu care m-am întâlnit în facultate sunt adevăraţi pedagogi, de la care am furat câte un pic de ştiinţă, un pic de meserie.
Mi-e dor de studenţie - deşi şi acum tot studentă mă numesc pentru că sunt la Master. Dar mi-e dor de acea studenţie: când singura mea preocupare era facultatea, când nu munceam, când aveam grijă numai de mine. A zburat un an..or să mai zboare muuuulţi de acum încolo, iar eu am să rămân cu acelaşi gust plăcut ai anilor de studenţie.
********************************************************************************

Ceea ce am surprins în acest colaj este o mică parte din viaţa de student: prezentări de proiecte, lucrul în echipă, prietenii, marele Brad de Crăciun din holul facultăţii:)
*********************************************************************************
Vă promit că am să revin, la timpul potrivit, şi cu amintiri de la Balul de absolvire şi de la Festivitatea de Absolvire (dar vreau să o fac când se împlineşte fix un an de la aceste evenimente).
CORA
POFTA DE CITIT

Tudor Teodorescu - Branişte redă în aproximativ 300 de pagini drama unui OM a cărui tinereţe a fost petrecută la nivel înalt şi din plin, în Paris sau Monte Carlo, alături de oameni aleşi, în mediile cele mai luxoase, în cazinourile cele mai scumpe. O viaţă cosmopolită, dar cu un iz de trândăvie în mondenitatea occidentală. Jean Andrei Munteanu (58 de ani) este urmaşul unei familii boiereşti care deţinea terenuri multe şi fertile. Jean Andrei Munteanu risipeşte însă toată aceste avere pentru plăcerea jocului la cazino. Pentru că averea sa scade considerabil, Prinţul se vede obligat să se retragă din această lume înconjurată de lux şi strălucire. Revine în România, la castelul său de la Munteni, singurul care îi mai rămăsese, un castel în paragină. "Patruzeci de ani zvârlise banii nebuneşte. Acum îi strângea ca un maniac"
Contextul în care se petrec evenimentele este cel legat de perioada interbelică, în care aristocraţia cunoaşte un declin dureros. Romanul prezintă apusul unei clase sociale schiţând un singur reprezentant al acestei clase sociale.
Cum se adaptează Prinţul noului mod de viaţă? "Pentru el, viaţa se sfârşise în ziua în care părăseşte Parisul. În conacul de la Munteni trăia ca un strigoi". Printul nu s-a adaptat deci niciodată vieţii de aici. Îşi aştepta doar sfârşitul biologic după ce sfârşitul social venise odată cu retragerea la Castelul de la Munteni.
Totuşi, nici aşa nu se poate priva de un anumit stil de viaţă aparte. Avea tabieturile lui, a învăţat-o pe servitoarea lui cum să îi servească masa (ca la Paris). Îşi adusese săpunuri şi parfumuri scumpe, cu care are un întreg ritual de îmbăiere. Mai luase cu el şi cărţi, în lumea cărora se retrage adesea.
Trăia în singurătate, singurii oameni care îl înconjurau fiind servitoarea şi valetul. Pentru că a trăit într-o lume în care era recunoscut ca un "senior de mare rasă", dispreţuia în mod evident şi manifest oamenii de rând, care îşi câştigă existenţa prin muncă.
Totuşi, la un moment dat, simte nevoia de socializare şi îşi aduce aproape consătenii (preotul şi familia acestuia, seful gării şi familia acestuia, pădurarul - Vasile Gărdescu, care este un filosof de ocazie, un om căzut în patima alcoolului, dar care devine cu uşurinţă vcea conştiinţei Prinţului). Îi invita adesea la cină, petrecea timp alături de ei, deşi, le ura mediocritatea. Dar, cu siguranţă, se refugiază în aceste "ruine", în amintirea vieţii de altădată. Chiar Vasile Gărdescu îi tot spune "Prinţe, eşti inuman" de nenumărate ori, intuind dispreţul Prinţului faţă de ei şi crezând că vrea doar să se distreze pe seama lor.
Pentru stilul pe care îl are, pentru faptul că este foarte manierat, fata şefului de gară se îndrăgosteşte nebuneşte de el. Dar nu este numai ea cea care tânjeşte după iubirea Prinţului. Amalia Frunzetti, latiundiară de prin acele locuri, este o altă femeie care şi-ar dori să fie soţia Prinţului. Numai că aceste dorinţe nu-i provoacă lui Jean Andrei decât un dispreţ deosebit.
În castelul de la Munteni, Prinţul îşi aminteşte de viaţa de la Paris chiar şi atunci când aude vuietul Orient Express-ului care merge înspre Paris. Parisul deţine toată tinereţea lui. În fond, acest roman schiţează regretul Prinţului faţă de anii trecuţi. Chiar el îi spune Silviei: "Afunda-te din plin în viaţă, ca într-o baie plăcută. Foloseşte-te de ea. Foloseşte-te mai ales de tinereţe. Am să-ţi spun o banalitate: nu-ţi închipui ce mare, ce nepreţuit bun este tinereţea! Am citit undeva o glumă, care este un formidabil adevăr: "Ce păcat că tinereţea este dată pe mâna copiilor!" (...)Da, da! Viaţa ar fi trebuit trăită invers. Natura a greşit. Oamenii ar fi trebuit să se nască bătrâni şi să moară tineri. Tinereţea ar trebui să vină la ei la sfârşit ca o minunată incoronare a exitenţei".
Această viaţă monotonă ia sfârşit în momentul în care ajunge în sat Bob Frunzetti, nepotul Amaliei, un tânăr nonconformist, care detestă "distincţia", manierele şi luxul, care i se par atât de false! Nu a avut nicio reţinere în a-i spune aceste lucruri şi Prinţului, la cina de Crăciun."Nu vă supăraţi, Prinţe, dar trăiţi aici o viaţă cu totul nenaturală, absurdă. Poate că nici nu trăiţi, poate aţi murit de mult şi sunteţi nişte strigoi". Numai că Prinţul preferă lumea lui: "Mă înviţi în umea celor mulţi: te poftesc în izolarea mea. Nu accepţi ascensiuna? refuz coborărea! Dumnata îmi ceri să intru în viaţa pe care mi-a confecţionat-o epoca noastră ca un costum de haine gata. Nu pot. Totdeauna am purtat haine croite pe măsura mea, cu stofă aleasă de mine şi după jurnalul care mi-a plăcut. Iar dacă nu mai putem trăi aşa, cum ne place, cel puţin să murim într-o spelndidă izolare".
Numai că tot ceea ce i-a spus Bob, dar şi tinereasca strigare OHE i s-au întipărit în mintea şi în conştiinţa Prinţului, declanşând o adevărată furtună interioară: "Dacă imbecilii au dreptate? - pentru prima oară în viaţă, Prinţul se îndoia de sine, de felul lui de a trăi. S-ar putea, aşadar, ca dincolo de viaţa lui să existe altele, mai interesante, mai plăcute? Suflet...sensibilitate...prietenie...iubire. Dar..astea sunt lucruri de care a râs întotdeauna, preţuind mai degrabă o masă bine pregătită, un vin ales, o haină bine tăiată, o cămaşă de mătase. Ce caută în aceste realităţi palpabile suletul, prietenia, iubirea? A văzut cineva sufletul, prietenia, iubirea? S-a întâlnit cu ele? Le-a dat bună ziua? Le-a întrebat ce mai fac? Prostii..Iluzii ale unui băieţaş ca Bob! Melancolii ridicole ale unui bătrân ca Vasile Gărdescu". "Avea simţământul unei dezastruoase înfrângeri, al unei umilinţe fără seamăn. Îşi simţi ochii umezi şi monoclul i se aburi". Poate că acesta este momentul în care Printul aşează pe alte valori viaţa. Numai că nu mai are ceea ce l-ar ajuta să se plaseze corect pe scara valorică: TINEREŢEA!
Romanul este tabloul decăderii unui individ, unui Prinţ. Decăderea prin schimbarea statutului social. Decăderea prin îmbătrânire. Pentru că, da, pentru Prinţ, cea mai mare înfrângere este faptul că nu mai are energia tinereţii, pentru că...este bătrân. Nici măcar sufletul nu şi-l mai simte tânăr, astefl încât chiar el spune: "Je suis l'Empire a la fin de la decadence!".
******************************************************************

Romanul "Prinţul" a fost sursa de inspiraţie a magistralului regizor Sergiu Nicolaescu când a gândit filmul "Orient Express" (2004). Filmul aduce câteva modificări în şirul evenimentelor, dar, îmbracă foarte sugestiv toate trăirile Prinţului. Filmul propune un alt personaj - Printul tânăr - care bântuieşte amintirile şi trăirile Prinţului.
*****************************************************************
Printul tânăr a fost interpretat de Dan Bitman, care m-a surprins prin asemănarea cu Sergiu Nicolaescu. Iar imagini din film au fost folosite si pentru videoclipul melodiei "Fără ea". Poftiţi de vedeţi şi ascultaţi!
CORA
V-am dus dorul, să ştiţi! Am avut o săptămână încărcată, motiv pentru care am cam neglijat blogosfera! Asta nu înseamnă că nu am plănuit nişte postări! Ce vă promit?
- O poftă de citit pentru "Prinţul";
- O descărcare a nervilor cauzaţi de faptul că am descoperit cum am fost plagiată!
- O revoltă faţă de sistemul sanitar din România;
- Idei pedagogice legate de activităţile integrate din grădiniţă;
- Amintiri din facultate...pe care cu mult sârg o încheiam anul trecut pe vremea asta!
Dar, toate astea mâine! Acum, un somn bun însoţit de visele cele mai dulci!
CORA


Conform zodiacului floral, reiese că sunt..nici mai mult nici mai puţin decât...TRANDAFIR! Recunosc că mai bine decât tradafirul nu ştiu ce mi s-ar fi putut potrivi. Mă înalţ semeaţă asemenea unei roze, am mulţi spini cu care îmi selectez apropiaţii, cu care îi înţep pe cei care o merită. Dar cei care reuşesc să ajungă la inima mea se pot înfrupta din mireasma, culoarea şi prospeţimea mea.
Pentru antici, tradafirul simboliza iubirea şi solidaritatea sau florea Afroditei, zeiţa dragostei şi a frumuseţii.
Conform zodiacului floral, caracteristicile Trandafirului sună cam aşa:
Caracter si destin: Temperamentala si impulsiva, sunteti adesea expusa unor consecinte neplacute ale actelor dumneavoastra. Nu va dati inapoi din fata sarcinilor dificile si manifestati un curaj demn de admiratie, curaj ce merge de multe ori in mod firesc pana la a face mari sacrificii si a indura mari privatiuni. Familia si prietenii se pot bizui pe dumneavoastra, caci sunteti ca o leoaica ce-si apara puii atunci cand acestia sunt amenintati. In nici o imprejurare nu se poate trece prea usor peste interesele dumneavoastra vitale si adesea ii veti deranja pe multi prin simtul moral foarte dezvoltat, chiar sever. Veti urmari in viata idealuri mai apropiate sau mai indepartate, carora le veti consacra intreaga dumneavoastra energie. Recomandarea care vi se poate face este de a fi foarte prevazatoare si atenta la relatia de cuplu, caci ati putea ramane singura pentru totdeauna in cazul in care va veti neglija partenerul in ...
Dragoste: ,... unde nu sunteti niciodata loiala pentru multa vreme unei singure persoane, desi (sau poate tocmai de aceea ) dovediti o receptivitatea extrem de ascutita la stimulii sentimental-erotici si o pasiune clocotitoare, de nestavilit. Aveti experiente numeroase inca din tinerete, iar prudenta nu e ceea ce va caracterizeaza in aceste imprejurari. Va place mult sa faceti dragoste si va daruiti fara retineri, asteptand sa vi se raspunda la fel.
Trasatura definitorie: Pasiunea.
Compatibilitate cu: Papucul-doamnei, macul.
Numere norocoase: 9, 15, 18, 24, 27, 30.
Zile favorabile: Marti, joi, vineri.
Trandafirul, acest simbol celebru al dragostei, caracterizeaza exemplar pe nativa semnului prin involburarea rosie a petalelor ce corespunde sangelui infierbantat si pasiunii tumultoase a supusei sale. Si chiar daca uneori aceasta floare este simbol al prea multor iubiri, nu putem ramane indiferenti la frumusetea si farmecul sau majestuos si nu putem sa nu ne amintim mereu de nu mai putin celebru refren: "L'important, c'est la rose"
(preluat de aici)

Da, sunt curajoasă! Da, sunt nativ impulsivă, dar mă educ. Atât de mult încât număr până la 10 în faţa unei situaţii problemă înainte de a acţiona. Sau...rumeg mult, cer opinii, am învăţat că e bine să anticipez anumite lucruri pentru a mă feri ulterior de ele. Da, sunt superprotectivă şi o luptătoare! Sunt o persoană justiţiară, urmez un cod etic bine bătut în cuie. În dragoste, sunt loială (aici zodiacul a greşit). Nu-mi plac jumătăţile de măsură. Ori e al meu pentru totdeauna şi sunt a lui forever, ori o lăsăm baltă. Dovadă stau cei şase ani pe care îi voi împlini alături pe deplin de Răzvan. În rest, recunosc tot: sunt sentimentală, sunt voluptoasă. Am un farmec majestuos, nu-i aşa?
CORA


Exact in ziua in care era numit noul inspector scolar general, in persoana profesorului Constantin Tudor, o veste tragica a zguduit Inspectoratul Școlar Judetean (ISJ) Calarasi. Toate cadrele didactice din institutie vorbeau despre moartea fostului inspector scolar general, profesorul Lucian Pavel. Profesorului Pavel, in varsta de 67 de ani, i s-a facut rau in seara de 11 mai a.c., in timp ce se afla in fata blocului in care locuia. La putin timp dupa aceea, Lucian Pavel a incetat din viata. Diagnosticul pus de medici a fost de infarct miocardic. Va reamintim ca profesorul Pavel s-a aflat la conducerea ISJ Calarasi timp de trei ani, in perioada 2005 - 2008. Intre 2004-2008, Lucian Pavel a avut un mandat de consilier judetean ca reprezentant al Partidului National Liberal (PNL). Din anul 1994 si pana in prezent, fostul inspector scolar general a predat ca lector strain la Facultatea de Filologie din Belgrad. De asemenea, acesta era membru al Academiei Romane. Timp de trei ani, cat a fost la conducerea Inspectoratului scolar, Lucian Pavel a reusit sa fie exemplu de urmat pentru cei din jurul sau. Profesoara Silviana Șestacovschi declara in momentul in care a preluat functia de inspector scolar general, ca incearca sa pastreze linia trasata de inspectorul Pavel. Ieri, la predarea mandatului de inspector scolar general, profesoara Șestacovschi a adus, cu lacrimi in ochi, un ultim omagiu fostului inspector scolar general. La aflarea vestii, inspectorii scolari au avut numai cuvinte de lauda la adresa fostului sef al inspectoratului scolar.
12.05.2009, autor Luminita MORARU
(Material preluat de pe http://www.observatorcl.info/index.php)

Nu pot decât să mă aliniez tuturor celor care regretă trecerea în veşnicie a domnului profesor. L-am cunoscut prin cuvintele de laudă ale fostului meu diriginte, domnul profesor Marian Ursu, despre care intuiesc că l-a avut drept model, prin cuvintele de laudă ale dumnului profesor Ioan Neacşu, care lucrează şi în minister şi cu care a colaborat. Şi nu în ultimul rând, din cele povestite de mama mea, ca director al unei unităţi de învăţământ. Dar, dincolo de toate acestea, consider că pentru întregul său parcurs profesional merită să ne plecăm capetele şi să rostim o mică rugăciune: Dumnezeu să îl ierte şi să îl odihnească!

PS. Mi-ar fi plăcut să văd şi pe olteniteanul.ro un omagiu pentru cel care va rămâne un om de cultură reprezentativ pentru Olteniţa.

UPDATE: Tocmai m-am întors de la capela unde este depus trupul neînsufleţit al domnului Pavel. Linişte, puţină lume, puţine cadre didactice şi familia îndurerată...M-aş fi aşteptat să văd mai multă lume, mai mulţi profesori, care să stea la priveghi...Gustul pe care îl am în suflet este unul răscolitor. Mi-am amintit încă o dată "cât de muritori" suntem...
Etichete: 17 comentarii |
CORA
POFTA DE CITIT
Elena Ferrante...o scriitoare despre care se spune că este foarte discretă, căci se aude că nimeni nu a văzut-o niciodată, despre care nu se ştie dacă este bărbat sau femeie. Cu toate acestea, Elena Ferrante a fost co-scenarist la ecranizarea filmului (al cărui trailer îl găsiţi aici) inspirat din cartea sa alături de Mario Martone.
Şi, cum să nu fie Elena Ferrante femeie? Cine altcineva dacă nu o femeie ar fi scris cu atâta precizie despre sentimentele femeii părăsite, abandonate, batjocorite, mamei disperate rămase cu doi doi copii, singură, în bătaia vântului, după ce soţul ei a decis să îi părăsească pentru o adolescentă? Clar, Elena Ferrante este FEMEIE.
Olga, o femeie fericită, împlinită, cu doi copii frumoşi, cu un soţ iubitor, trăieşte drama vieţii ei când soţul o anunţă brusc că o va părăsi: "Intr-o după-amiază, imediat după prânz, soţul meu mă anunţă că intenţiona să mă părăsească". De aici începe războiul interior al femeii care se simte ameninţată cu singurătatea: "Vorbeam despre orice, încă ne mai plăcea să ne strângem în braţe; ştia să fie atât de amuzant încât mă făcea s râd cu lacrimi. Mi se părea imposibil să vrea să plece cu adevărat. Mai târziu, când mi-am dat seama că nu luase niciunul dintre obiectele care-i aparţineau şi că nici măcar nu trecuse prin camera copiilor să-şi ia rămas bun, am avut certitudinea că nu era nimic grav.{...} Trecu o săptămână, iar soţul meu nu numai că rămânea credincios deciziei pe care o luase, dar o mai şi repeta cu un soit de cruzime".
Şi, întrucât niciun bărbat nu-şi părăseşte familia până nu apare o altă femeie, aşa şi Mario... a plecat cu o altă femeie, o adolescentă, care era doar cu câţiva ani mai mare decât fiul lui cel mare. "Aveam nevoie să înţeleg! De ce ştersese cu atâta dezinvoltră cincisprezece ani de sentimente, de emoţii, de dragoste? Cât despre mario şi noua lui tovarăşă de viaţă, nu-mi imaginam decât un singur lucru: în ce fel şi de câte ori se...M-am trezit singură şi îngrozită de propria-mi disperare". "Nu mă gândeam decât la el, la cum fusese posibil să înceteze să mă iubească, la nevoia pe care o simţeam de a-mi răspunde şi el cu aceeaşi dragoste şi la faptul că nu mă putea părăsi în felul acela. Enumeram în minte toate lucrurile pe care mi le datora. Îl ajutasem să-şi pregătească examenele la facultate, îl însoţisem atunci când nu avusese curajul să se prezinte la probele orale, îl încurajasem de-a lungul străzilor dogoritoare, stătusem trează nopţi în şir ca să-l ajut să repete materiile abstracte pe care le studia. Pusesem aspiraţiile mele pe locul al doilea doar ca să le pot sprijini pe ale lui".
Traseul disperării Olgăi ajunge la cote maxime în momentul în care îi vede pe cei doi pe stradă, ţinându-se de mână, ea purtând cerceii pe care Mario îi dăruise mai întâi ei, şi pe care i-a furat ulterior din caseta de bijuterii tocmai pentrzâu a-i dai amantei: "Îşi dădea aere de meschină cu bijuteriile mele, care trebuiau să ajungă mai apoi la fiica mea. Nemernica! De aceea crezuse că are tot dreptul să îmi ia locul, să joace rolul meu! Târfa nenorocită!"
După multe întrebări, revolte interioare, lacrimi, momente de dezlănţuiri nervoase, are loc un eveniment de maximă tensiune. Băieţelul se îmbolnăveşte, căţelul lui Mario, pe care de asemenea, l-a abandonat...moare. Iar Olga, din cauza intenselor trăiri interioare, nu reuşeşte să revină în realitate, deşi se luptă din greu. De abia după ce urâtul moment trece, în Olga se naşte sentimentul de scârbă faţă de Mario şi faţă de tot ce i s-a întâmplat. A încetat să se mai revolte şi a deschis ochii: trăise alături de un om care nu o meritase. "Nu i-am spus că vroiam să-l şterg cu totul din trupul meu, că vroiam să renunţ la toate acele trăsături care-i aparţineaului şi că în vitutea unei gândiri pozitive şi a unui fel de comproms, nu fusesem niciodată capabilă să văd asta. Îi ascundeam faptul că îmi doream să scap e vocea lui, de formulele lui verbale, de felul lui de ea fi, de felul în care percepea lumea. Vroiam să fiu eu însămi. Sau cel puţin vroiam să văd ce mai rămăsese din mine de îndată ce el nu mai avea să fie acolo".Copiii mergeau adesea la tatăl lor, începuseră să o placă pe Carla (amanta tatălui lor). Ba mai mult, începuseră să o placă mai mult decât pe mama lor. "Începând din acel moment, luară obiceiul să critice tot ceea ce făceam eu! În paralel, începură să o laude în gura mare pe Carla".Numai că, deşi copiii au fost doar arma prin care Mario credea că o mai poate ucide încă un pic pe Olga, uşor uşor şi-a dat seama că "Gianni mi-a devenit antipatic, iar Ilaria mă calcă pe nervi! Mă simt excelent când nu îi am prin preajmă. Relaţia mea cu Carla o să se rupă dacă mai continuăm să-i luăm atât de des. Carla e obosită, are examene de dat şi-n plus, nu are cum să se ocupe de ei, căci mama lor eşti tu".
Cred că acesta este momentul care m-a durut cel mai mult, pentru că sunt şi eu în locul lui Gianni şi al Ilariei. Şi eu m-am simţit părăsită, m-am simţit în plus în viaţa tatălui meu. L-am iertat pentru asta...dar amprentele rămân.
"Mă uitam atentă la el. Era adevărat: nu mai este nimic care să mă poată interesa la el. Nu mai era nici măcar o pătricică din trecutul meu. Era o simplă pată, precum amprenta lăsată de-o mână pe-un zid cu mulţi, mulţi ani în urma". Drumul Olgăi spre ea însăşi este descoperit alături de un alt personaj, despre care nu am să vă vorbesc, pentru că altfel nu v-aş deschide apetitul pentru lectură. Merită să descoperiţi omul din spatele regăsirii Olgăi, "cel care se preocupase discret să construiască o lume fiabilă în jurul meu".

De ce m-a fascinat "Zilele regăsirii mele"?
Am făcut în ultimii ani o pasiune pentru poveştile femeilor înşelate. Nu mă întrebaţi de ce. Poate că duc o viaţă lipsită de griji în acest sens, dar mă gândesc că există pe lume femei care suferă din cauza celor pe care îi iubesc.
Olga este una dintre ele. M-a surprins cum a avut forţa să se ridice, să de redescopere, să se regăsească. Deşi soţul ei şi Carla, adolescenta care nu a fost în stare să îşi găsească un bărbat al ei, au fost foarte aproape să distrugă tot ceea ce era mai frumos în Olga, aceasta a avut puterea să ridice capul şi să iasă învingătoare.
CORA
Cândva...demult...printre păţanii fel de fel, mă mai ocupam şi de lucruri constructive. Aveam o rubrică într-un "ziar" care se numea Pofta de citit. Scriam acolo "cronici de lectură", impresii de îndată ce întorceam ultimele file ale unei cărţi. Îmi propuneam la ora aceea să le vorbesc tuturor despre ceea ce citisem şi să le deschid apetitul. De aceea am denumit rubrica aceea...Pofta de citit.
Şi pentru că am acum propriul meu jurnal digital, la care au toţi acces, am să închin ceva spaţiu rubricii mele, căreia vreau să îi dau din nou viaţă.
Aşa ca...Bon Appetit!
CORA
 

Când spun AER, mă gândesc numai la faptul că fără aer nu putem trăi mai mult de câteva minute. Că fără aer nimic nu ar avea viaţă. Căci tind să cred că Aerul este Viaţă.
Şi mă mai gândesc la Zbor. La zborul către vise care trebuie să devină realitate, către vise pe care trebuie să le transformăm în realitate. Bineînţeles că zborul presupune odată şi odată şi căderea. Dar pentru luptători, căderea nu este nimic mai mult decât o bună ocazie să îşi ia avânt pentru a ajunge cât mai sus.
Îmi place Aerul, îmi place Vântul, îmi plac chiar şi Furtunile!
Posted by Picasa
CORA
 

Gaston Bachelard numeşte Pământul Magna Mater, îl consideră Matricea Universală şi îi acordă semnificaţii duale: din Pământ este zămislit totul, în Pământ se întoarce totul. Pământul este ca un pântece din care orice lucru ia naştere, Pământul este sicriul în care orice lucru ajunge după moartea sa. Lutul, piatra, ţărâna - toate sunt ipostaze ale Pământului, care au născut reverii poetice emblematice.
Posted by Picasa
Etichete: , , , 0 comentarii |
CORA

Pentru că astăzi am tot vorbit despre dualitate, despre apă, ca element primordial, despre opoziţia ei cu focul, nu pot să nu ataşez ideilor mele şi imagini în flăcări. Stau sub o zodie de foc, ard cu intensitate, mă sting uşor, dar la o adiere de vânt revin cu putere. Totuşi, Focul este veşnic, focul este simbol al vieţii, focul emană căldură. Şi totuşi, focul mistuie, focul distruge. Dar focul purifică.
*Vă recomand cu ocazia aceasta un autor care a disecat simbolistica celor patru elemente primordiale: apa ("Apa si visele"), aerul ("Aerul si visele"), focul("Psihanaliza focului") si pământul ("Pământul şi reveriile odihnei" şi "Pământul şi reveriile voinţei"): Gaston Bachelard - pe care l-am descoperit şi studiat în facultate, la Antropologie. Merită citit!
Etichete: , , , 0 comentarii |
APA
CORA
 

Am primit pe mail nişte imagini pe care vi le împărtăşesc într-un colaj. M-au impresionat total, pe mine mai mult decât pe oricine, pentru ca eu am o teamă teribilă de apă. Nu ştiu dacă se datorează faptului că stau sub o zodie a focului, dar totul este posibil. Cu toate acestea, îmi place dualitatea semnificaţiei apei, ca element primordial. Apele pot fi liniştite, apele pot fi învolburate, apele pot fi liniştitoare, apele pot fi înspăimântătoare. Apa ne hrăneşte, apa ne permite să fim încă vii. Dar tot apa este posibil să distrugă continente întregi, în urma încălzirii globale! Apa desparte continente, dar apa a fost mijlocul prin care s-a ajuns la descoperirea tuturor continetelor, prin navigaţie
Mă tem de apă, dar mă şi bucur că există apa!
Posted by Picasa
CORA
Astăzi, deşi aveam programată o întâlnire scurtă cu colegele mele de facultate, am prelungit întâlnirea la vecernia de la Domniţa Bălaşa. A fost prima oară când am trecut pragul acestei Biserici. Intimă, feminină, caldă! Imediat după ce am intrat, a început slujba. Vocea preotului a înălţat rugăciuni pe care nu le mai auzisem până atunci. Un colţişor de rai pe care l-am descoperit azi şi despre care nu puteam să nu vă povestesc. De îndată ce ajungeti în zona Pieţei Unirii, treceţi pe la Domniţa Bălaşa pentru revigorare spirituală!

- În spatele vacarmului cauzat de traficul nervos al Bucureştiului, se află acest locaş, care doreşte parcă să echilibreze atmosfera Bucureştilor.


- Vitraliu, loc prin care lumina dumnezeiască se coboară asupra credincioşilor.


- Catapeteasma care pare brodată, dincolo de care se află un altar frumos decorat de icoane şi frânturi de natură pictate.


- Domniţa Bălaşa împietrită spre aminitirea celei din dorinţa căreia a fost ridicat acest locaş.

*Fotografii preluate de aici, unde puteţi găsi şi alte detalii despre acest locaş de cult!

CORA
3 Mai este recunoscută la nivel mondial ca fiind ZIUA LIBERTĂŢII PRESEI. Pentru că lucrez şi în domeniul jurnalistic şi chiar, de ce nu, pentru că sunt bloggeriţă, mă alături tuturor celor care astăzi celebrează această zi.
Deşi sunt, cu siguranţă, o sumedenie de oameni care nu şi-ar dori să mai existe legalitatea cuvântului liber exprimat doar pentru faptul că se simt în lumina ameninţării cu demascarea, nimeni şi nimic nu se poate opune dreptului la liberă exprimare. Recent, existau discuţii fel de fel vis-a-vis de noile coduri civil şi penal, în care pamfletul şi alte asemenea materiale reintrau în vizor penal. Numai că asociaţiile care luptă pentru libertatea presei, pentru libera exprimare şi-au făcut ascultate vocile, iar ai noştri aleşi au revenit asupra proiectului de lege! Încă o dată libera exprimare a îngrădit gândirile totalitaristo-comuniste care ar fi vrut să fure ca-n codru sau să aibă conduite cât se poate de josnice fără ca nimeni să nu-i amendeze pentru asta.
Nu demult, un om în care am foarte mare încredere mi-a spus aşa: SĂ NU ÎNCETEZI NICIODATĂ SĂ SPUI ADEVĂRUL! Am să îi urmez sfatul îndeaproape, iar oricine va încerca să mă facă să tac ar fi mai bine să-şi ia gândul de la asta...gândesc liber, mă exprim liber!
CORA
Join us on http://allgamesonline.org
and play the best flash games online for free.
Here you can have all kind of online games
from strategy games to action games
and more.
Have fun!!!
CORA
Nu stiu dacă tocmai pentru că este 1 Mai Muncitoresc mi se întâmplă să am de lucru atât de mult! Mă dă gata un proiect pentru Master, la care muncesc din greu! Am de tehnoredactat o lucrare foarte importantă. Am de realizat un "brainstorming interior" pentru un proiect la care particip cu copiii. Să nu uităm de pregătirea pentru orele de Civică de luni...Dar nici în ruptul capului nu am renunţat să merg azi la pădure, să mă debarasez de toate cele, să mă distrez alături de prietenii mei dragi! Căci, aşa sunt eu şi aşa sfătuiesc pe toată lumea: ÎMBIN UTILUL CU PLĂCUTUL şi-s FERICITĂ!