CORA
E atâta liniște în jur, de surzești. E atât de puțină mișcare pe străzi, încât te întrebi dacă nu cumva au amorțit oamenii în case.
Nu îmi plac după-amiezele de duminică. Reminiscență a copilăriei de școlăriță, când în fiecare duminică după-amiaza mă pregăteam de școală: teme lăsate pe ultima sută de metri sau pregătiri de școală care îmi fuaru timpul de joacă. Plus o stare insuportabilă de tristețe că a fugit week-end-ul, în totală opoziție cu sentimentul de cucerire a lumii de vineri seara sau cu extazul de sâmbătă.
Nici acum nu mă simt mai confortabil duminică după-amiaza, mai ales în săptămânile în care încep muncile chiar de duminică seara. Au disparut temele întârziate, dar au apărut alte griji, care le compensează din plin.
În după-amiaza asta am ieșit prin oraș Liniște mormântală. Parcă și vara e mai bine, când se întâlnesc țațele la spart semințe în fața blocului sau când ies puștanii la agățat fete dezgolite.
Deci, da, urăsc după-amiezele de duminică..mai ales în anotimpul geros!
Etichete: 12 comentarii |
CORA


sursa aici
CORA
Etichete: 2 comentarii |
CORA
Primul cuvânt care m-a durut a fost obezitate grad I, rostit de medicul care vine la început de de an școlar să cerceteze dacă suntem întregi, la minte și corp. Iar eu, pare-se, eram mai mult decât întreagă!
Știam că depășesc limitele normale, dar, nah, nu mă etichetase nimeni avizat în domeniu, așa că stăteam liniștită, potolindu-mă cu alinări de genul: EH, DACĂ TE SIMȚI BINE ÎN PIELEA TA, E OK SĂ FII CUM VREI.
Frustrările pe care încercam până atunci să mi le acopăr au fost scoase la suprafață, au început să mă macine într-o oarecare măsură, însă nu am luat niciun fel de atitudine. Asta neînsemnând că nu m-a durut.
În viața de zi cu zi m-am tot întâlnit cu fel de fel de cuvinte care m-au durut. Tare. Care, puse unele peste altele, mi-au construit visul de a fi slabă. De care îmi amintesc și acum, când am vreo pofta nemăsurată, pe care trebuie să o reprim. Și acum aud în urechile minții cuvintele care mă dor:
- Fuste mai mari nu avem!
- Vreau ca la nunta noastră să porți rochie de femeie slabă
- A zis că s-a săturat să fie mare în umeri
- Așa, mai bagă, micuțo
- Nu ai vrea să arăți și tu bine, uite cum o admiră toți pe X (colegă de muncă), nu ai vrea să se uite și după tine așa?

Da, sunt cuvinte care m-au durut cel mai tare. Sunt și altele, pe care m-am făcut că nu le aud.

Da, sunt cuvinte adevărate, poate răutăcioase, dar total adevărate.

Adevărul doare când îți zgândărește frustrările.

******************
La sfârșitul celei de-a 6-a săptămâni de dietă, graficul slăbirii mele arată așa:

CORA
Leapşa preluată de la Cony mă provoacă să vorbesc despre visele din copilărie legate de meseria mea.

Poate că sună un pic patetic...însă visul meu permanent a fost să fiu profesor. La grădiniţă, mă vedeam educatoare. La primară, eram învăţătoare, apoi profesor. Nu vă mai spun că până în clasa a VIII-a am avut un catalog în care puneam note unor elevi imaginari, dar pe cunoştinţele mele. Îmi amintesc cum mă dedublam: pe de o parte profesorul care preda (numai mama ştie cum a curăţat pereţii care îmi serveau drept tablă - ca la şcoală), dar care şi evalua, pe de altă parte elevul care învăţa şi "spunea lecţia". Aşadar, e decis, profesor am vrut să devin, profesor am devenit. :)

Printre picături, m-am visat agent FBI, cântăreaţă, dansatoare, psiholog (de meseria aceasta nu sunt deloc departe!), preoteasă (să nu râdă nimeni, vă rog, dar chiar a existat un moment în viaţa-mi când nu mă vedeam făcând altceva decât să fiu soţie de preot - culmea e că nici de asta nu sunt departe, dar traseul meu profesional îmi este clar mult mai clar!), contabilă, secretară, femeie de afaceri.

Nu aş spune deocamdată că am devenit ceea ce am dorit, pentru că parcă văd că mă va apuca un moment de flexibilitate, în care să îmi doresc să fac ŞI altceva. Cred că fiecare dintre noi simţim, la un moment dat, nevoia unei schimbări, unei evoluţii. Ce visez acum că voi face când voi fi şi mai mare de atât?

Îmi doresc să lucrez într-o companie în domeniul resurselor umane, îmi doresc să fiu MAMĂ (iar această meserie pare cea mai serioasă dintre toate), iar înspre bătrâneţe, mi-ar plăcea să lucrez într-o bilbiotecă sau librărie.

Tu, tu ce ai visat şi încă visezi că vrei să fii_
CORA
CORA
Optimismul egiptenilor, cică dezrobiți, mă face inevitabil, și nu numai pe mine, să îmi amintesc de entuziasmul românilor în 1989.
Aveam doar 3 ani pe atunci, iar unul dintre puținele lucruri pe care mi le amintesc eskte refrenul celebru OLE OLE, CEAUSESCU NU MAI E. Și îmi mai amintesc de drapelul găurit în mijloc. Ei bine, refrenul de fericire al românilor și însemnul național eliberat de stema comunistă sunt semne că românii au fost tare încântați de evenimentele întâmplate, li s-a dat impresia că este actul LOR revoluționar, când,în mod evident, fără îmbrânciri străine, orice revoltă ar fi fost în zadar. Lumină în ochi aruncată orbilor.
Vă imaginați că detalii din culisele revoluției nu le știu, nici nu aș avea cum, dar îmi imaginez și eu, după model iraquian și, mai nou, egiptean, cum fără presiuni și influențe americane și europene, totul ar fi fost apă de ploaie.
Așadar, revenim la dorința de MAI BINE a românilor de atunci, de optimismul democrației. Probabil că voi, cei care erați mai mari decât mine, vă amintiți mai bine atmosfera de după 1990.
Iată că evenimentele se repetă, oarecum, și în Egipt. Oameni exaltând, dezrobiți, fiind convinși că le va fi mai bine.
Democrația este, în mod evident, un regim politic bun, păcat însă că este lăsat pe mâna unor minți comuniste. Brucan a fost mult prea optimist când dădea termen de 20 de ani până la instaurarea unei democrații veritabile. Oamenii politici crescuți în model comunist nu au murit, ci sunt tot aici, în fruntea țării.
Așadar, pentru egipteni, ar fi indicat să urmărească pe cine aduc în fruntea țării. Deși, evident, nu au cum să controleze acest aspect mai mult deât SUA, care cu ceva zile în urmă amenința că taie orice sprijin dacă Mubarak nu pleacă. Vă imaginați numai ce sfori de politică externă se trag acum. Și vai, bieții egipteni fericiți! Le zicea bine un tip într-un comentariu: Dragi egipteni, faceți orice, numai să nu în împușcați pe Mubarak. Noi avem experiențe asemănătoare, și după numai 10 ani, am început să regretăm.
Și acu, un banc relevant:
Un american si un roman stau de vorba.
Americanul spune mandru:
- We have Barack Obama, Stevie Wonder, Bob Hope and Johnny Cash!
Romanul spune si el:
- We have Traian Basescu ! No wonder, no hope, no cash !!!


NOTA BENE: A nu se înțelege că aș fi vreo nostalgică a comunismului. SUnt doar dezamăgită de clasa politică, dar și de cultura politică slabă a românilor, mulți, naivi și cu ștampila de vot în mână.
CORA


Vineri. Zi metodică. Început firav de primăvară. O colegă cu suflet frumos. Şi un buchet de ghiocei de la ea. Pentru fiecare dintre noi! Superbă Vineri!
CORA
Dacă ar fi să asemănăm întregul proces de slăbire cu unul artistic, sau, mai bine spus, cu un proces de şlefuire a propriului trup, astfel încât să ajungi la forma ta apropiată de perfecţiune, unul dintre factorii cei mai importanţi, decisivi chiar, este ALEGEREA MUZEI.
Dacă ar fi să asemănăm procesul de slăbire cu unul de auto-educare, nelipsită trebuie să fie prezenţa unui MODEL.
Un om la care să te gândeşti că a reuşit, deci vei reuşi şi tu.
Un om care a luptat cu aceleaşi greutăţi ca şi tine, dar pe care le-a înfrânt.
Un om care să fi avut aceleaşi frustrări, dar pe care şi le-a rezolvat în cel mai constructiv mod cu putinţă.
Un om la care să te gândeşti atunci când pofta de tocăniţă de ficăţei de pui te torturează şi care îţi aminteşte că succesul dietei constă în lupta cu propriile tale fantezii...culinare, fie ele şi cele mai simple cu putinţă.
Un om care să te încurajeze şi care să îţi spună că are încredere în tine că vei reuşi.
Ei, bine, muza mea este Angy, femeia care a devenit mămică de curând şi care a avut de luptat cu zeci de kilograme, ca şi mine, iar din acest întreg război, a ieşit învingătoare! O femeie frumoasă, care acum arată minunat, o femeie mândră de ea însăşi, exact aşa cum vreau să fiu şi eu în câteva luni!
Da, oricine are nevoie de un model! Însă el trebuie să fie unul apropiat, unul cu care să ai contact, să îl fi văzut cum a luptat cu el însuşi şi cum a câştigat. Fantasmele de la televizor sunt şi ele bune, dar nu sunt în acelaşi procent eficiente. Însă atunci când muza îti este omul pe care îl poţi atinge, cu care poţi vorbi şi cu care te poţi consulta, succesul este cu mult mai tangibil decât îl crezi!
Îi mulţumesc ei pentru voinţa de fier care îmi stă scut împotriva propriei mele voinţe..slabe!

PS: Graficul slăbirii mele, la o lună de dietă, arată aşa:

CORA

M-a strâns cu putere. Până mai alaltăieri. Mi-a ţinut gândurile prizoniere. Si speranţele. Şi mi-a legat degetele care îşi doreau să îmi articuleze ideile. Şi mi-a pecetluit buzele care nu puteau rosti niciun gând. Şi mi-a îngheţat urechile, că nici nu îmi mai puteam asculta trăirile.
Însă primele raze de soare îl distrug. A început să picure la streaşină cu speranţe primăvăratice. Corsetul de gheaţă se destramă. Şi mă eliberează. Odată cu fiecare fir ce se despică de pe pielea naturii, plămânii se umplu cu bucurie de aer proaspăt, colţul buzelor a dezgheţat şi pot croşeta pe chip un zâmbet. Zâmbetul care va întâmpina verdele primăverii. Pe care o aştept cu braţele sufletului larg deschise!
Etichete: , 10 comentarii |
CORA


Indolentă cum sunt, am uitat de Friday Flower...Dar, iată că am revenit şi...sper să redevină un obicei al blogului meu...ca altădată!

O zi de vineri magică să aveţi!

Friday Flower este ideea Anei.