Iuliu Maniu a fost un om politic
român, deputat român de Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, de
mai multe ori prim-ministru al României, președinte al Partidului
Național-Țărănesc, deținut politic după 1947, decedat în închisoarea
Sighet. Născut: 8 ianuarie 1873, Pericei, Sălaj - Decedat: 5 februarie
1953. (sursa aici)
Multe se vor fi scris despre lagărele comuniste, despre felul în care închisorile au înghițit intelectualitatea românească! Însă nimic din ceea ce s-a scris nu se compară cu felul în care SIMȚI drama pe care au traversat-o străbunii noștri atunci când pășești printre zidurile care au ascuns între ele „re-educarea” comunistă, ciuntirea elitei noastre culturale. Toate acestea se simt în Memorialul victimelor comunismului și exilului românesc de la Sighetu Marmației.
La finalul vizitei, am decis că voi împărtăși mai mult decât fotografii, am să împărtășesc impresii, gânduri, am să înalț întrebări, am să propun modele.
Martirul IULIU MANIU este primul cu care îmi încep promisiunea, pentru că nu îmi pot scoate din minte durerea pe care am simțit-o atunci când am intrat într-o celulă rece, întunecoasă. Inițial, mintea nu poate concepe că acolo și-a dat ultima suflare marele om politic. Refuzam să cred că cel care a luptat cu toată ființa lui pentru unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat, cel care a negociat drepturile minorităților române din Transilvania.
Acolo, în acea celulă întunecoasă, unul dintre cei mai mari oameni politici români, a fost umilit, batjocorit și, în cele din urmă, ucis prin înfometare și lipsa unei alimentații adecvate. Acum, la 64 de ani de la moartea sa, osemintele lui sunt de negăsit, trupul lui fiind aruncat într-o groapă comună. E de conceput? E de acceptat?
O parte din moștenirea primită de la Iuliu Maniu
Romulus
Rusan, unul dintre cei care au luptat pentru ca istoria să nu îngroape memoria eroilor noștri, scria în articolul „Actualitatea lui Iuliu Maniu” (Mesagerul Sfântului
Anton, martie-aprilie 2003).
„A
fost un democrat creştin, luminat şi tolerant, care a deranjat prin
împotrivirea sa intransigentă toate dictaturile prin care a trecut. Şi-a
enervat adversarii politici, care i-au reproşat inflexibilitatea,
refuzul oricărui compromis, dar nici unul n-a îndrăznit să-i pună la
îndoială buna credinţă. Singurii care au făcut-o, declarându-l „trădător
de ţară”, „fascist”, „spion imperialist”, au fost comuniştii, adică
tocmai cei ce deveniseră, ei, trădători ai intereselor naţionale în
favoarea imperiului bolşevic. Maniu a fost una din milioanele de victime
ale comunismului, iar moartea sa are, în retrospectiva istoriei,
încărcătura cea mai mare de sacrificiu. Pentru că a luat asupra sa şi a
partidului său misiunea de a lupta până la capăt, la început sperând că
va rezista, iar mai târziu ştiind că va fi exterminat, dar că va rămâne
cel puţin ca un simbol al rezistenţei. Câteva cuvinte ale lui Maniu
(reproduse într-un raport din 1947 – culmea ironiei – tocmai de cei
care-l urmăreau pas cu pas şi minut cu minut, torţionarii comunişti)
arată cât de convins era că ideile şi consecvenţa lor sunt mai
importante decât viaţa celor care cred în ele.
„Lagărele și închisorile pot închide oameni și-i pot ucide, dar nu pot închide și nici ucide ideile, care circulă, oricâte piedici le-ai pune. Teroarea înspăimântă
omul, dar nu sugrumă ideea, care stăruie totdeauna când este sprijinită
de lege, de libertate şi de morală. (...) Pe mine nu mă îngrozeşte nici
lagărul, nici moartea şi am încredere deplină în soarta bună pe viitor a
României”. (articol regăsit în lucrarea CUM SE CONSTRUIEȘTE UN MIRACOL - Romulul Rusan, Fundația Academia Civică, 2017)
Îmi e rușine, rușine mare față de Maniu! Cum trăim cu rușinea că am trădat încrederea deplină pe care o avea în poporul român? Cum putem explica DE CE nu ne iubim țara, de ce călcăm în picioare destinul țării noastre, moștenirea noastră, chiar și acum, la aproape 30 de ani de la căderea comunismului?
