De unde atâta interes pentru un azil, pentru o clădire, pentru niște locuri?
Din pasiunea mamei mele pentru toate acestea. Din mândria ei de a-și fi trăit întreaga adolescență pe acele locuri încărcate de istorie, în acele clădiri care au adăpostit zeci, poate sute de destine ale fetelor orfane, dar cu o educație aleasă.

Povestirile mamei încep cu mândria de a fi intrat la un astfel de liceu, despre care îmi spune că era unul dintre cele mai prestigioase: Liceul Pedagogic București. Adăugăm fala de a fi licean de București, departe de viața monotonă a Olteniței, dincolo de stilul de viață provincial de aici. Nu am să îi pot exprima niciodată lumina mândriei acesteia pe care o poartă în ochi ori de câte ori îmi povestește despre anii ei de liceu. Liceu pe care nu îl consideră nicidecum cimitir al tinereții ei, ci ca pe un prilej de creștere personală! Uneori mă întreb cum ar fi fost mama dacă nu ar fi trecut prin experiența Liceului Pedagogic...
Sunt convinsă că viața la Liceul Pedagogic nu a fost deloc ușoară. Internat, departe de casă, dezrădăcinarea, bilete de voie, 10-le numai pentru Dumnezeu, 9 numai pentru profesor, de la 8 în jos pentru elev, veșnica și mereu obligatoria bentiță, directoare de neîncumetat...
Profesori i-au fost unii dintre cei mai buni specialiști în domeniu, despre care îmi vorbește cu atâta mândrie. Și cu bucuria întâlnirii cu ei.
Povestește mama mea, că pasiunea ei pentru acele locuri a născut din povestirile profesoarei de istorie, care cunoștea detalii savuroase și pline de culoare despre azil, despre fete, despre profesori.
Mă voi folosi de aceste detalii povestite și repovestite pentru episoadele următoare!