Primul meu contact cu locurile pline de istorie ale adolescenței mamei mele a avut loc atunci când eram în vacanța din clasa a IX-a spre a X-a, când am mers prin acele locuri despre care mama îmi vorbea cu atâta încântare și mândrie.
Am urcat dealul înspre Panduri, pe lângă Academia Militară, am cotit înspre dreapta și am dat cu ochii de o clădire gri, cu două etaje, luuuungă, cu o curte relativ mare. Am trecut printr-un soi de minitunel, mama a descoperit și o fântână arteziană care domnea și pe timpul adolescenței ei acolo.
Mi se părea oarecum ciudată experiența. Adolescenta - eu se plimba pe aceleasi alei pe care se plimba în urmă cu aproximativ 20 de ani în urmă adolescenta - mamă. ȘI au început povestiri: uite, pe aici mă plimbam cu colegele în pauză, pe aici mergeam la chioșcul din colț, pe aici era cabinetul directoarei, la acea fereastră era clasa mea, iar în acea clădire era Internatul unde am stat 4 ani.
Mama purta o nostalgie greu de exprimat, însă eu treceam printr-o sumedenie de stări, dat fiind că eram absolut consternată de iarba din curte, care era cât clădirea, de faptul că totul părea atât de neîngrijit și de ... părăsit.
La un moment dat, și-a adus aminte de terenul de sport, unde își dădeau duhul la probele de rezistență, de statuia Anei Davila, după care se mai ascundeau o tură de teren pentru a-și trage sufletul.
Am ocolit un pic vechea clădire...și...panică...erau ierburi de trei ori mai înalte decât noi, prin care cred că ea era în stare să treacă, numai să ajungă la locul cu pricina.
La un moment dat, mi-am ridicat ochii ceva mai sus de ierburile acelea și deodată m-a trăznit un fior în tot corpul și ochii mi s-au umplut de lacrimi de mirare: turla unei biserici îngălbenite de vreme, cu mici ferestre ruginite și cu geamurile sparte, pe care ieșeau duhuri uitate în timp, se înălța dintre toate buruielile alea și parcă își striga dreptul la VIAȚĂ DUHOVNICEASCĂ. Am tras-o de mânecă să plecăm, iar ea...parcă tot s-ar fi dus înspre locul acela.

Am întrebat consternată ce era cu biserica aceea atât de părăsită acolo: ehee, mamă, de câte ori nu am intrat noi în biserica aia...era părăsită și pe vremea mea...mai trăgeam un fum acolo (Doamne, iartă-le) sau ne schimbam pe furiș, căci nu aveam voie să plecăm fără uniforme din Liceu (iar ele găseau în acel locaș locul potrivit în care să schimbe uniforma fadă de licean cu rochițele colorate și vaporoase de oraș :D ).

În cele din urmă, s-a înduplecat și am plecat înapoi.