Ciudat! Până de curând, nu îmi plăcea iarna! Pentru că nu îmi place să îmi fie frig, pentru că nu îmi place mocirla, pentru că îmi fug picioarele pe gheaţă!
Deodată, m-am trezit că sunt nerăbdătoare să vină zăpada! Poate pentru că am început să iau lecţii de viaţă la capitolul: ORICE MOMENT DIN VIAŢĂ TREBUIE TRĂIT LA COTE MAXIME? Sau pentru că încep să simt că VIAŢA ARE GUST, iar fără zapadă nu e iarnă adevărată? Sau pentru că îmi e dor de zăpezile copilăriei, când bunicul meu îmi construia un derdeluş cât casa? Sau poate îmi e dor de omuleţul de zăpadă din curtea bunicilor, la care mă uitam şi noaptea când mă trezeam din somn de teamă să nu dispară? Sau poate îmi e dor de florile de gheaţă de pe geam care mă salutau în fiecare dimineaţă? Sau oare îmi doresc că şi copiii mei să cunoască zăpada?
Nu-mi explic altfel entuziasmul de azi dimineaţă când mama mi-a dat de ştire (ca în fiecare an, de altfel, iar ea spune despre aceste momente că am aceeaşi sclipire ca la 3 ani :D) că..NINGEEE! De unde oare entuziasmul din seara aceasta când am văzut că încă ninge, cu aceiaşi fulgi mici, dar care au reuşit să se aştearnă pe trotuar, pe şosea, pe maşini? De unde oare pofta nebună de a imortaliza în aceste fotografii?

Nu pot să nu adaug că, deşi nu am făcut nimic deosebit în seara aceasta (nu tu restaurant, nu tu bar, nu tu discotecă, nu tu party - cum eram obişnuiţi în serile de Sâmbătă), am reuşit să creăm o atmosferă de sărbătoare: ne-am plimbat cu maşina cu roţile scârţâind pe zăpadă, am făcut slalom printre fulgi de nea, am ascultat colinde, am băut Coca-Cola şi am stat la taclale. Şi a fost frumos! Tare frumos!