Astăzi plouă...vreme numai bună de amintiri! Amintirea pelerinajului în Alba. La mânăstirea Sf. Ioan Botezătorul de la Strungari.
Probabil că această mânăstire este cea mai apropiată spiritual de Olteniţa, pentru că aici slujesc cu multă slavă două olteniţence. De asemenea, oameni ai bisericilor de aici au mers multă vreme acolo pentru a ajuta la construirea mânăstirii. Iar unul dintre ei este chiar Răzvan, care a mers timp de 4 ani, câte o lună pe an, să ajute...cu ce era de ajutat. De asemenea, Marian, cel care ne-a însoţit în acest pelerinaj, a stat acolo 8 ani, la rând!
Sâmbătă a fost hramul acestei Mânăstiri, astfel încât cei doi au dorit din tot sufletul să mergem acolo, cu toate sacrificiile posibile. Am plecat aşadar la lungul drum eu, Otilia, Răzvan şi Marian.
Ziua I
Ne-am îmbarcat, cu multă curiozitate duhovnicească din partea mea şi a Otiliei, dar cu mult dor duhovnicesc din partea celor doi băieţi, şi am pornit înspre mânăstire. Traseul: Olteniţa-Bucureşti-Piteşti-Valea Oltului-Sibiu-Sebeş-Strungari (mânăstire)
Drumul înspre Bucureşti a fost parcă mai aglomerat ca niciodată. Prin Bucureşti cred că nu mai are rost să vă spun că am făcut aproximativ o oră şi jumătate. Pe autostradă a fost ca pe autostradă. Am ocolit Piteştiul pe centură, după care, când să întrăm pe valea Oltului...stop. Se taie filmul. Un şir luuuuuuung de maşini se întindea în faţa noastră. Zvon: o cisternă s-a răsturnat pe şosea. Perfect. De ce mai aveam nevoie pe un drum aşa anevoios? Se pare că Dumnezeu ne încearcă răbdarea. Nu-i bai. Avem din plin. Uite, e o ocazie numai bună să zăbovim la Mânăstirea Cozia.

**************

Mânăstirea Cozia mi s-a întipărit în minte prin cuminţenia ei, prin modul statornic în care stă dovadă a credinţei neamului românesc. Chiar aici, pe malul Oltului, care curge lin, de-o veşnicie parcă.
Pictura veche şi o mireasmă de credinţă mi-au trezit o rugăciune simplă. Muzeul mânăstirii este dovada trecerii timpului şi poartă însemne ale acesteia.
În fântănă zac mulţi bani. Poate că sunt aruncaţi acolo împreună cu o rugăciune. Sau poate din superstiţie. Oricum, sper că spre folosul mânăstirii.
*************

Ieşim. în faţa mânăstirii se formase o coadă imensă. Mai treceau meşini din sens opus şi ne spuneau că avem de înfruntat cam 20 de km de...coadă. Bun. România e ţara cozilor. Avem înmagazinat în noi instinctul de coadă. La butelii şi pâine înainte de '89, la semafoare prin Bucureşti. Şi după cisternă, pe Valea Oltului.

Nici nu ştiu cât am rămas blocaţi chiar acolo, în faţa mânăstirii Cozia. Vă spuneam doar că acolo timpul are alte dimensiuni...
Nu am apucat să vedem decât o mică parte a Văii Oltului, căci noaptea îşi intra în drepturi, iar autorităţile române au rezolvat cu greu problema cisternei. Ca-n România.
Prin Sibiu am zburat efectiv. Numai că mi-a plăcut atmosfera nopţii în Sibiu.
Pe la 23 am ajuns. La mânăstire. Undeva în munte, ruptă de lume, aşa cum îi stă bine unei mânăstiri.
Măicuţele forfoteau prin curte, pregătind toate cele necesare pentru hram. Erau veniţi aici şi alţi olteniţeni. Noi, fetele, am dormit în cameră cu femeile olteniţence. Iar băieţii în chilia ce fusese vreme de 8 ani a lui Marian. Frumos. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă...ziua I