Trece 2012 şi ia cu el multe dintre nemulţumirile, amintirile, plăceri şi neplăceri, mai ia un an din tinereţea mea şi mai adaugă un an experienţei mele.

Cum am fost in 2012? Instinctuală.

Am reacţionat cum am vrut, cu riscuri, pe care mi le-am asumat. Şi sunt tare mândră de ele. M-am răsculat împotriva şefilor de la Mediafax şi, zic, eu, mi-am făcut un mare bine, eliberându-mă de un loc de muncă pe care începusem să îl urăsc, laolaltă cu şeful discreţionar, job care îmi consuma multă, dar multă energie, bună-dispoziţie şi muuuuult timp. Timp de acum liber pe care îl dedic statului degeaba, cititului, statului la taclale şi îngrijindu-mă pe mine.

Nu mi-am restricţionat în niciun fel poftele. Fie ele de orice fel. Asta se reflectă în acul cântarului şi gradul ridicat de vinovăţie. Însă, ştim cu toţii, oricât de vinovată aş fi ştiut că mă simt, am purces la a-mi îndeplini poftele! Şi mă simt tare împlinită cu asta!

M-am certat cu cine am vrut, am zbierat la cine a meritat, am aruncat priviri răutăcioase către cine le-a cerut. Da, am fost instinctuală. Nu pot încă decide dacă e bine sau nu, însă ştiu sigur că am aruncat tot din mine, fără să las vreun strop să mă macine. Şi mai am încă câte ceva de aruncat! :)

Trece 2012...toate trec...inclusiv amintirea instinctelor mele...

Paznicul turmelor (fragment)

poezie de Fernando Pessoa, traducere de Dinu Flămând

Se întâmplă ca în ultima vreme FAMILIA să mă urmărească din toate colțurile. fie ele profesionale sau personale.
Profesionale: cursurile postuniversitare de CONSILIERE au început cu tema Familiei, metode și tehnici de lucru. Mi-aș dori să scriu un material științific despre Parteneriatul dintre familie și școală, dintre părinți și profesori.
Personale: ieri s-au împlinit 9 ani de când conviețuiesc cu soțul meu. Poimâine vom fi martorii întemeierii altei familii.

Sub umbrela largă a acestor întâmplări familistice, am o sumedenie de convingeri, de dileme și de curiozități, pe care am să le sumarizez pe acest perete...de la care sunt convinsă că nu voi primi nicicând un răspuns, însă...cine știe...ce alte idei se nasc...

A. Familia este veriga de bază a lumii în care ne învârtim. Cu ce ocazie am început să desfacem cu cleștele egoismului lanțul care pornește de la această verigă? De ce, sub ce motiv, familiile se destramă...asta dacă iubiții se mai decid cumva să sa mai căsătoreasca...?

B. Când vor conștientiza părinții că nu este deloc responsabilă decizia de a ieși din familie sub pretextul "nu mai sunt fericit"? De ce fericirea scoate mereu din joc fericirea copilului si responsabilitatea de a TE FACE FERICIT în familie. Înțeleg, iubirea piere, apar mereu alte ocazii de parteneri, există posibilitatea de a fi fericit alături de altcineva. Însă...ești sigur că este asta calea cea mai bună de a îți face copilul fericit? Nu o fi o idee mai bună să faci totul cu putință să repari relația, să redescoperi partenerul alături, să lupți pentru familia ta, că să ai un copil fără traume emoționale? Știi că sunt consilieri de cuplu care te pot ajuta? De ce soluția este mereu fuga de lângă al/a tău/ta?

C. De ce nu se mai căsătoresc tinerii? De ce așteaptă să fie mirese cu riduri de 40 de ani și miri cu păr cărunt? Responsabilitatea vine odată cu trecerea tinereții...sau cum?

De când mi-am anunțat dorința de a-mi deschide culoarea părului, brunetele mi-au sărit în cap, de parcă aș fi trădat o națiune sau aș fi dezertat din armata care lupta pe terenul de război dintre blonde și brunete.
Chiar și eu consideram acum ceva vreme că aș fi tare urâtă blondină, că nu e de mine, că ... că... că...și am refuzat atât de mult ideea încât a început să îmi placă. Și, până la urmă, nu s-a dovedit a fi chiar o idee rea. Acum mă gândesc serios dacă e cazul să revin sau nu printre brunete!

Aproape că uitasem de sunetul intim al ploii, de picurile care trosnesc lin pe pământul încins și parcă au un dor nespus de colb.
Aproape că uitasem cum e să te trezești în linul tors al ploii molcome. E un răsfăț interior pe care îmi place să-l simt în mine.
Însă numai azi, da? :)

Dețineam prin liceu o cană de ceai pe care stătea cu mândrie inscripționat ADEVĂRATA PLĂCERE NU E ATUNCI CÂND NU AI NIMIC DE FĂCUT, CI ATUNCI CÂND AI O MULȚIME DE LUCRURI DE FĂCUT ȘI NU FACI NIMIC!
Fără intenția de a face elogiul lenei, notez pe file de blog gustul fantastic al lui dolce far niente! Am auzit de el în mult discutata ecranizare a cărții Eat. Pray. Love. Și mi s-a întipărit acolo, ca un proiect de viitor.

de aici

De când cu plecarea de la Mediafax (trâmbițată, deloc justă, însă aducătoare de miracole) și odată cu venirea vacanței de vară, mi-am zis: dolce far ninte scrie pe mine, fără planuri, fără îngrijorări legate de locuință, fără targeturi sau dead-line-uri.
Bineînțeles că au apărut diverse de făcut sau oameni care să îmi amintească de varii îndatoriri (am constatat că unii oameni au simț al datoriei curios de ridicat), însă consider că mă încadrez într-o perioadă de dolce far niente de succes (dată fiind mărimea de o lună și ceva a perioadei).
Am citit când am vrut, ce am vrut, dacă am vrut, am văzut filmele pe care mi le-am dorit, am stat cu ochii căscați în tavan gândindu-mă la dorințele mele ascunse, am dat frâu liber emoțiilor (de cele mai multe ori nu celor pozitive, uimitor de agresive - poate să fie asta tema unei alte postări), m-am plimbat, am mâncat înghețata favorită, m-am gândit puțin la dietă, deși am început una, însă nu mi-am făcut mari procese de conștiință când am renunțat la ea după cinci zile. Am găvărit pe teme politice și, slavă lui Băsescu, am avut ce găvări. M-am comportat așa cum am vrut, am făcut aproximativ tot ce mi-a trecut prin cap. M-am  bălăcit. Am stat în soare. Am râs cu gura până la urechi, am suferit maxim de mici incoveniente din viața personală, m-am enervat de nimicuri, m-am bucurat de alte nimicuri. Sunt fericită.
Perioada mea de dolce far niente se apropie de final. Mai am fix 9 zile până când încep activitatea la școală, însă am bateriile încărcate și experiența dulcei trândăvii, a unei detașări atât de benefice de lumea și lumile care se încăpățânează să se tot încorseteze...și pe mine odată cu ea!
Ca și cum aș fi câștigat vreun Nobel, mulțumesc mamei care m-a salvat de unele îndatoriri casnice, prietenilor care m-au suportat, dar, mai ales, lui Dumnezeu, pentru timpul liber dat!

preluată de aici

Țin între mâini destăinuirile unei adolescente minunate! Cu simțul umorului, cu sclipiri de rațiune vie, cu sentimente trăite în mod cu totul și cu totul personal.
Deși știam de la Corina Stama despre tragedia Annei și a familiei ei, pe tot parcursul cărții am tot sperat, în zadar, că timpul va trece mai repede printre pagini și că războiul se va fi terminat înainte ca lupii să descopere ascunzătoarei familiei Frank. Același sentiment l-am trăit și după ce am vizionat mini-seria ecranizării romanului. Hey, măcar în film...nu se putea să schimbați finalul? De ce viața trebuie să bată mereu filmul și de ce poveștile frumoase sunt aproape întotdeauna fictive?

Pentru cei ce nu au auzit încă despre destinul Annei Frank, aș putea să încep o povestire care mi-ar tăia elanul vărsării de emoții și sentimente cu privire la carte, așa că nu am să o fac. Puteți citi aici.

Anne o descrie pe Anne astfel:


Nu pot să nu mă întreb ce ar fi fost Anne Frank dacă ar fi reușit să supraviețuiască infernului din lagăre. Nu pot să nu mă întreb ce blestem a năruit visele unei adolescente atât de minunate? Ce a pierdut omenirea prin moartea Annei și, extrapolând, ce a pierdut omenirea prin moartea a mii de oameni care și-au găsit sfârșitul în iadurile naziste? Întorcându-mi privirea înspre țara mea, mă întreb: ce valori au murit batjocorite în închisorile comuniste?

Cert e că Anne a reușit, la numai 15 ani, să își facă cunoscută personalitatea debordantă, cu totul magnifică, prin acest jurnal, pe care îl citesc cu o durere aproape indescriptibilă și cu o milă pe care o simt rareori. Numai când îmi revin în minte cuvintele ei pline de optimism și speranțele călcate în picioare de cizmele înnoroiate ale unui nazist fără scrupule, mă apucă o furie teribilă. Oricât de tare și-a dorit libertatea, să lase razele de soare să îi mângâie fața și să se plimbe în picioarele goale pe o iarbă proaspătă...nu s-a ales decât cu un tifos care i-a scos sufletul arzător din trupul firav și slăbit.

Mă tot întreb dacă n-ar fi fost mai bine pentru noi toți să nu ne fi ascuns, să fim acum deja morți, ca să nu mai suportăm toată mizeria asta și, mai ales, să-i scutimpe ceilalți de ea. Dar și de asta ne e tuturor groază. Încă iubim viața, încă n-am uitat glasul naturii, încă mai sperăm tot felul de lucruri. De s-ar întâmpla curând ceva, la nevoie să se și tragă. Nimic nu ne poate secătui mai mult decât neliniștea. Să vină sfârșitul, chiar dacă e dur. Atunci vom ști dacă ne e dat să învingem ori să pierim. (pag 348-349)

Nici măcar pe sfert cu îmi pot imagina teroarea prin care a trecut acest suflet arzător, acest copil plin de viață, care a întâlnit moartea nazistă chiar atunci când spera mai mult că fiara va pieri.

Și, cu toate astea, sufletul plin de viață al Annei lasă strecurată o lecție de viață cu care îmi închei nota de lectură în stilul ei: proaspăt și optimist.

Sfatul meu este: Ieși afară, mergi pe câmp, în natură și în soare. Ieși afară și încearcă să regăsești fericirea în tine! Gândește-te la tot ce-i frumos în tine și în jurul tău și fii fericită! (pag 244-245)

A trecut mai bine de un mandat de când aștept cu sufletul la gură un discurs politic centrat pe subiecte de oameni mari. Aștept de la un om politic, om care se așteaptă să pun o singură ștampilă în chenarul care cuprinde numele  lui, un plan, o decizie bună, care să schimbe în bine ceva din viața mea, a ta și nu numai a lor. Aștept...Aștept...Aștept...

Ce primesc în schimb?

Circ. Circ politic. Discursuri denigratoare. Mizerii. Defăimări. Acuze. Văicăreli.

Și mă întreb: ce am făcut de merit asta?

Și mă uit în jur. Pe lângă faptul că sunt oameni de rând care cască gura la jongleriile mizerabile ale politicienilor, sunt alții care ar fi chiar în stare să îți dea în cap dacă ai o părere contrară. Cum? Cum să prindă astfel de mizerii la publicul larg? Cum?

Păi, uite simplu, îmi răspund de una singură. Așa cum posturile manelare au audiențe mai mari decât posturi de bun simț...sau...cel puțin pe care eu le consider de bun simț.

fotografie preluată de aici

Și atunci, risc să îmi trăsnească o idee capul: oare ăștia cu circoteca politică oferă show-ul pe care poporul îl așteaptă? E jonglerie cu priză la public? Sau cum?

sistemul educațional românesc trebuie să se schimbe din rădăcini, astfel încât întreaga sa formă, de la conținut până la strategii instrucționale și evaluative să se schimbe
- elevul trebuie învățat să își asume roluri, cu responsabilitățile aferente, în actul educațional
- atât elevul, cât și profesorul, trebuie să depindă tehnici de metacogniție
- trebuie aduse în centrul finalităților educaționale cu totul alte competențe, numite în curs competențele secolului XXI, știute de mine drept competențe transversale
- evaluarea trebuie planificată minuțios, cu instrumente concludente și corecte, în funcție de obiectivele avute în vedere
- într-un sistem educațional eficient, instruirea este congruentă cu evaluarea. Orice moment instrucțional poate fi evaluat, orice evaluare poate produce învățare
- echipa de la Intel Teach este super profesionistă!!!