Se întâmplă ca în ultima vreme FAMILIA să mă urmărească din toate colțurile. fie ele profesionale sau personale.
Profesionale: cursurile postuniversitare de CONSILIERE au început cu tema Familiei, metode și tehnici de lucru. Mi-aș dori să scriu un material științific despre Parteneriatul dintre familie și școală, dintre părinți și profesori.
Personale: ieri s-au împlinit 9 ani de când conviețuiesc cu soțul meu. Poimâine vom fi martorii întemeierii altei familii.

Sub umbrela largă a acestor întâmplări familistice, am o sumedenie de convingeri, de dileme și de curiozități, pe care am să le sumarizez pe acest perete...de la care sunt convinsă că nu voi primi nicicând un răspuns, însă...cine știe...ce alte idei se nasc...

A. Familia este veriga de bază a lumii în care ne învârtim. Cu ce ocazie am început să desfacem cu cleștele egoismului lanțul care pornește de la această verigă? De ce, sub ce motiv, familiile se destramă...asta dacă iubiții se mai decid cumva să sa mai căsătoreasca...?

B. Când vor conștientiza părinții că nu este deloc responsabilă decizia de a ieși din familie sub pretextul "nu mai sunt fericit"? De ce fericirea scoate mereu din joc fericirea copilului si responsabilitatea de a TE FACE FERICIT în familie. Înțeleg, iubirea piere, apar mereu alte ocazii de parteneri, există posibilitatea de a fi fericit alături de altcineva. Însă...ești sigur că este asta calea cea mai bună de a îți face copilul fericit? Nu o fi o idee mai bună să faci totul cu putință să repari relația, să redescoperi partenerul alături, să lupți pentru familia ta, că să ai un copil fără traume emoționale? Știi că sunt consilieri de cuplu care te pot ajuta? De ce soluția este mereu fuga de lângă al/a tău/ta?

C. De ce nu se mai căsătoresc tinerii? De ce așteaptă să fie mirese cu riduri de 40 de ani și miri cu păr cărunt? Responsabilitatea vine odată cu trecerea tinereții...sau cum?