 |
| preluată de aici |
Deși știam de la Corina Stama despre tragedia Annei și a familiei ei, pe tot parcursul cărții am tot sperat, în zadar, că timpul va trece mai repede printre pagini și că războiul se va fi terminat înainte ca lupii să descopere ascunzătoarei familiei Frank. Același sentiment l-am trăit și după ce am vizionat mini-seria ecranizării romanului. Hey, măcar în film...nu se putea să schimbați finalul? De ce viața trebuie să bată mereu filmul și de ce poveștile frumoase sunt aproape întotdeauna fictive?
Pentru cei ce nu au auzit încă despre destinul Annei Frank, aș putea să încep o povestire care mi-ar tăia elanul vărsării de emoții și sentimente cu privire la carte, așa că nu am să o fac. Puteți citi aici.
Anne o descrie pe Anne astfel:
Am fost deseori abătută, dar niciodată disperată. Privesc clandestinitatea noastră ca pe o aventură primejdioasă, cu ceva romantic și interesant. În jurnalul meu descriu fiecare privațiune ca pe ceva amuzant. Mi-am propus să duc o altă viață decât celelalte fete și, mai târziu, o altă viață decât gospodinele obișnuite. Ăsta-i un bun început pentru o viață interesantă și de aceea, numai de aceea, în momentele cele mai periculoase, nu mă pot abține să nu râd de burlescul situației.
Sunt tânără și am încă multe calități ascunse. Sunt tânără și puternică și trăiesc această mare aventură, sunt încă în toiul ei și nu pot să mă lamentez toată ziua fiindcă nu pot să mă distrez! Am fost dăruită din belșug, am o natură fericită, multă veselie și forță. În fiecare zi simt cum cresc lăuntric, simt apropierea libertății, frumusețea naturii, bunătatea oamenilor din jurul meu, simt cât de interesantă și amuzantă este această aventură! Așa că, de ce aș fi disperată?
Nu pot să nu mă întreb ce ar fi fost Anne Frank dacă ar fi reușit să supraviețuiască infernului din lagăre. Nu pot să nu mă întreb ce blestem a năruit visele unei adolescente atât de minunate? Ce a pierdut omenirea prin moartea Annei și, extrapolând, ce a pierdut omenirea prin moartea a mii de oameni care și-au găsit sfârșitul în iadurile naziste? Întorcându-mi privirea înspre țara mea, mă întreb: ce valori au murit batjocorite în închisorile comuniste?
Cert e că Anne a reușit, la numai 15 ani, să își facă cunoscută personalitatea debordantă, cu totul magnifică, prin acest jurnal, pe care îl citesc cu o durere aproape indescriptibilă și cu o milă pe care o simt rareori. Numai când îmi revin în minte cuvintele ei pline de optimism și speranțele călcate în picioare de cizmele înnoroiate ale unui nazist fără scrupule, mă apucă o furie teribilă. Oricât de tare și-a dorit libertatea, să lase razele de soare să îi mângâie fața și să se plimbe în picioarele goale pe o iarbă proaspătă...nu s-a ales decât cu un tifos care i-a scos sufletul arzător din trupul firav și slăbit.
Mă tot întreb dacă n-ar fi fost mai bine pentru noi toți să nu ne fi ascuns, să fim acum deja morți, ca să nu mai suportăm toată mizeria asta și, mai ales, să-i scutimpe ceilalți de ea. Dar și de asta ne e tuturor groază. Încă iubim viața, încă n-am uitat glasul naturii, încă mai sperăm tot felul de lucruri. De s-ar întâmpla curând ceva, la nevoie să se și tragă. Nimic nu ne poate secătui mai mult decât neliniștea. Să vină sfârșitul, chiar dacă e dur. Atunci vom ști dacă ne e dat să învingem ori să pierim. (pag 348-349)
Nici măcar pe sfert cu îmi pot imagina teroarea prin care a trecut acest suflet arzător, acest copil plin de viață, care a întâlnit moartea nazistă chiar atunci când spera mai mult că fiara va pieri.
Și, cu toate astea, sufletul plin de viață al Annei lasă strecurată o lecție de viață cu care îmi închei nota de lectură în stilul ei: proaspăt și optimist.
Sfatul meu este: Ieși afară, mergi pe câmp, în natură și în soare. Ieși afară și încearcă să regăsești fericirea în tine! Gândește-te la tot ce-i frumos în tine și în jurul tău și fii fericită! (pag 244-245)
