AŞ PUTEA SĂ NU MAI PLĂTESC CAS???

Nici nu ştiu cum să îmi vărs toţi nervii în postarea asta! Mi-e că orice aş zice, nu veţi înţelege cât sunt de revoltată împotriva sistemului sanitar, în care nici nu vreau să mă gândesc câţi bani am băgat numai eu anul ăsta.
Ce-am păţit de-s aşa revoltată? Într-o dimineaţă ne întorsesem de la Mediafax, eu şi Răzvan. Numai că nu am apucat să mergem să dormim, că a început să-l doară foarte tare în zona lombară.O durere cred insuportabilă pentru el, de vreme ce ştiu că nu ar spune că îl doare ceva decât dacă chiar e gravă treaba (de pildă, nu ştiu dacă mi-a zis că îl doare ceva în toţi ani ăştia). Se contorsiona efectiv de durere. Mi-am dat seama că e o problemă a rinichilor. Şi am decis să chem Ambulanţa. Am sunat la 911, mi-a răspuns o doamnă care mi-a făcut legătura cu o tanti plictisită de viaţă, care avea cu totul altceva de discutat cu o colegă, probabil, că în timp ce eu vorbeam cu ea, ea îi răspundea ăleia. M-am răstit un pic: "Alo, doamnă, dumneavoastră înţelegeţi ce zic aici?". În fine...preia adresa, tot, după care pun şi eu o întrebare care cred că a supărat-o foarte tare din moment ce se simţeau nervii din vocea ei: "Nu vă supăraţi, dar cam în cât timp estimaţi că va ajunge Ambulanţa?". "Nu ştiu, domnişoară! Aşteptaţi acolo!" X(. În fine, de atunci mi-am dat seama că e de aşteptat. Era 7.20 când am sunat. Pe la 8 fără 25 nu suna nimeni la uşă, nu se auzea nicio sirenă..nimic...Iar Răzvan deja începuse să se îngălbenească de durere...Am pus din nou mâna pe telefon. 911. Răspunde o doamnă de la centrală. Îmi face legătura la Ambulanţă. Aceeaşi obosită de mai devreme. "Doamnă, am sunat şi mai devreme. Îmi puteţi spune ce s-a întâmplat cu Ambulanţa aia?". "Da, domnişoară...a plecat. E pe drum. Mai aşteptaţi". "Nu vă supăraţi, dar cam în cât timp ar trebui să ajungă?". "Nu ştiu!". Şi îmi închide telefonul. Pe la 8 fără 15, Răzvan încetase să se mai vaite, mi-a cerut să îl învelesc...Deja eram în culmea nervilor şi am simţit nevoia să mi-i descarc pe plictisita de la telefon. Şi sun iar. 911. Îmi răspunde tipa de la centrală. "Bună ziua! Vreau şi eu cu incopmetenţii ăia de la Ambulanţă!". Îmi face legătura. "Doamnă, ştiu că nu vă pasă de durerea noastră, dar nu v-aş dori să treceţi prin ce trecem noi acum. Dacă aţi avea un băiat care se contorsionează de durere şi nu ar veni nimeni să vă ajute, atunci oare aţi înţelege prin ce trecem?". "Domnişoară, lăsaţi-mă cu astea.Dacă nu vă convine, anulăm cererea şi gata". Mamă mamă. Dacă o aveam în faţa mea, o călcam în picioare. Păi, bine, tuto, tu stai acolo pe banii mei şi crezi că îţi poţi bate joc de mine cum vrei tu? "Bine, doamnă, atunci..sănătate vă doresc, ca să nu ajungeţi în situaţia mea" - i-am zis şi i-am închis.
Pe la 8 şi un pic sună la uşă...Le deschid, cu o privire de scârbă totală. Cred că nici nu i-am salutat. Le-am arătat unde e Răzvan. Se uitau aşa galeş la el: "Ce aţi păţit? Unde vă doare? S-a mai întâmplat?". Şi...întrebarea car mă scoate din minţi: "Şi ce vreţi să vă facem?" POftim? Nu am auzit bine??? La care sărmanul meu băiat: "Nu ştiu, doamnă, ceva să nu mă mai doară în halul ăsta...". "Păi...pot să vă fac un calmant...sau vă putem duce la spital să faceţi o ecografie să depistaţi cauza". Nu zau? Adică ea i-ar fi făcut un calmant şi gata??? "Merg la spital". Bineînţeles că eu nu am putut merge cu Răzvan. Am ajuns la Spitalul Theodor Burghele (Panduri), că cică acolo e o secţia foarte bună de urologie.
Dacă vă imaginaţi că aici s-a oprit aventura noastră, vă înselaţi! Răzvan era la camera de gardă. Eu îl aşteptam în altă parte. Când am vorbit la telefon,ce credeţi? Mi-a zis că aşteaptă să îi facă ecografie. Şi la 9. Şi la 10. Cam acelaşi lucru mi l-a zis. Şi că, deşi îi făcuse un calmant (bineînţeles, în cea mai mare scârbă de o asistentă de 100 de ani, atât de jalnic încât şi medicul i-a spus: mai uşor, vă rog). Eh, pe la 10 jumate m-a sunat Răzvan, în aceeaşi stare de durere: "Vino şi ia-mă de aici!" :-O Doamne! Nu ştiu cum am ajuns acolo. Ce se întâmplase? Veneau piloşi, intrau când vroiau. Ăştia mai amărâţi stăteau la coadă. Gândiţi-vă că stătea acolo de aproximativ 2 ore jumate. La un moment dat a văzut un medic, care părea mai milos. A mers la el şi i-a spus: "Am venit cu Ambulanţa. Simt că mor de durere. Mă puteţi ajuta în vreun fel?". "NU, îmi pare rău. Eu sunt academician...". Eh, să mori tu,mă academicianule! Păi să fac eu ceva pe academia ta. Pai, ce mă, dacă eşti academician tre să te doară în fund de durerea oamenilor? Ne scuzi că suntem aici şi că avem nevoie de voi.... Câteodată chiar îmi pare rău că nu avem tupeul să spunem ce gândim: "Bine, mersi...". Am sunat un prieten să vină să ne ia să mergem la o clinică particulară. Numai că între timp durerea devenise atât de insuportabilă, încât disperarea l-a dus pe Răzvan la o femeie de serviciu, căreia i s-a făcut milă de el şi l-a dus în camera unde nu aveau acces decât piloşii. Nu a durat decât trei minute toată operaţiunea. Vreo alte 10 până au fost prelucrate toate cele. Şi alte 10 consultaţia la medic şi prescierea unui tratament. "O pietricică rebelă care a început să se deplaseze". În sfârşit, am ajuns acasă. Cu gustul amar al ideii că dam o grămadă de bani pentru un sistem care te tratează ca pe un rahat. Nu, nu am nimic cu medicii. Căci până ajungi la ei, te mănâncă distrusele alea de asistente nemâncate (că aşa se comportă cu tine, ca nişte fomiste care vor un ban în buzunar...sau mai mulţi!).
Păi, dacă ar fi să fac un calcul...câţi bani dăm noi pentru CAS. Ca să ce? Ia uite că eu nu mai vreau să dau bani la CAS-ul ăsta. Eu vreau să plătesc o asigurare la o clinică particulară, unde simţi că eşti..ceea ce eşti: un OM şi nu un animal! Să fie la alegere. Să am libertatea să aleg eu unde vreau să fiu tratat. Şi cine vrea la CAS, să aleagă CAS. Cine nu, nu. O clinică particulară. Uite aşa cred că şi-ar reconsidera şi fomiştii ăştia comportamentul faţă de pacienţi. Bineînţeles, tot ca să nu piardă banii.