POFTA DE CITIT
Tudor Teodorescu - Branişte redă în aproximativ 300 de pagini drama unui OM a cărui tinereţe a fost petrecută la nivel înalt şi din plin, în Paris sau Monte Carlo, alături de oameni aleşi, în mediile cele mai luxoase, în cazinourile cele mai scumpe. O viaţă cosmopolită, dar cu un iz de trândăvie în mondenitatea occidentală. Jean Andrei Munteanu (58 de ani) este urmaşul unei familii boiereşti care deţinea terenuri multe şi fertile. Jean Andrei Munteanu risipeşte însă toată aceste avere pentru plăcerea jocului la cazino. Pentru că averea sa scade considerabil, Prinţul se vede obligat să se retragă din această lume înconjurată de lux şi strălucire. Revine în România, la castelul său de la Munteni, singurul care îi mai rămăsese, un castel în paragină. "Patruzeci de ani zvârlise banii nebuneşte. Acum îi strângea ca un maniac"
Contextul în care se petrec evenimentele este cel legat de perioada interbelică, în care aristocraţia cunoaşte un declin dureros. Romanul prezintă apusul unei clase sociale schiţând un singur reprezentant al acestei clase sociale.
Cum se adaptează Prinţul noului mod de viaţă? "Pentru el, viaţa se sfârşise în ziua în care părăseşte Parisul. În conacul de la Munteni trăia ca un strigoi". Printul nu s-a adaptat deci niciodată vieţii de aici. Îşi aştepta doar sfârşitul biologic după ce sfârşitul social venise odată cu retragerea la Castelul de la Munteni.
Totuşi, nici aşa nu se poate priva de un anumit stil de viaţă aparte. Avea tabieturile lui, a învăţat-o pe servitoarea lui cum să îi servească masa (ca la Paris). Îşi adusese săpunuri şi parfumuri scumpe, cu care are un întreg ritual de îmbăiere. Mai luase cu el şi cărţi, în lumea cărora se retrage adesea.
Trăia în singurătate, singurii oameni care îl înconjurau fiind servitoarea şi valetul. Pentru că a trăit într-o lume în care era recunoscut ca un "senior de mare rasă", dispreţuia în mod evident şi manifest oamenii de rând, care îşi câştigă existenţa prin muncă.
Totuşi, la un moment dat, simte nevoia de socializare şi îşi aduce aproape consătenii (preotul şi familia acestuia, seful gării şi familia acestuia, pădurarul - Vasile Gărdescu, care este un filosof de ocazie, un om căzut în patima alcoolului, dar care devine cu uşurinţă vcea conştiinţei Prinţului). Îi invita adesea la cină, petrecea timp alături de ei, deşi, le ura mediocritatea. Dar, cu siguranţă, se refugiază în aceste "ruine", în amintirea vieţii de altădată. Chiar Vasile Gărdescu îi tot spune "Prinţe, eşti inuman" de nenumărate ori, intuind dispreţul Prinţului faţă de ei şi crezând că vrea doar să se distreze pe seama lor.
Pentru stilul pe care îl are, pentru faptul că este foarte manierat, fata şefului de gară se îndrăgosteşte nebuneşte de el. Dar nu este numai ea cea care tânjeşte după iubirea Prinţului. Amalia Frunzetti, latiundiară de prin acele locuri, este o altă femeie care şi-ar dori să fie soţia Prinţului. Numai că aceste dorinţe nu-i provoacă lui Jean Andrei decât un dispreţ deosebit.
În castelul de la Munteni, Prinţul îşi aminteşte de viaţa de la Paris chiar şi atunci când aude vuietul Orient Express-ului care merge înspre Paris. Parisul deţine toată tinereţea lui. În fond, acest roman schiţează regretul Prinţului faţă de anii trecuţi. Chiar el îi spune Silviei: "Afunda-te din plin în viaţă, ca într-o baie plăcută. Foloseşte-te de ea. Foloseşte-te mai ales de tinereţe. Am să-ţi spun o banalitate: nu-ţi închipui ce mare, ce nepreţuit bun este tinereţea! Am citit undeva o glumă, care este un formidabil adevăr: "Ce păcat că tinereţea este dată pe mâna copiilor!" (...)Da, da! Viaţa ar fi trebuit trăită invers. Natura a greşit. Oamenii ar fi trebuit să se nască bătrâni şi să moară tineri. Tinereţea ar trebui să vină la ei la sfârşit ca o minunată incoronare a exitenţei".
Această viaţă monotonă ia sfârşit în momentul în care ajunge în sat Bob Frunzetti, nepotul Amaliei, un tânăr nonconformist, care detestă "distincţia", manierele şi luxul, care i se par atât de false! Nu a avut nicio reţinere în a-i spune aceste lucruri şi Prinţului, la cina de Crăciun."Nu vă supăraţi, Prinţe, dar trăiţi aici o viaţă cu totul nenaturală, absurdă. Poate că nici nu trăiţi, poate aţi murit de mult şi sunteţi nişte strigoi". Numai că Prinţul preferă lumea lui: "Mă înviţi în umea celor mulţi: te poftesc în izolarea mea. Nu accepţi ascensiuna? refuz coborărea! Dumnata îmi ceri să intru în viaţa pe care mi-a confecţionat-o epoca noastră ca un costum de haine gata. Nu pot. Totdeauna am purtat haine croite pe măsura mea, cu stofă aleasă de mine şi după jurnalul care mi-a plăcut. Iar dacă nu mai putem trăi aşa, cum ne place, cel puţin să murim într-o spelndidă izolare".
Numai că tot ceea ce i-a spus Bob, dar şi tinereasca strigare OHE i s-au întipărit în mintea şi în conştiinţa Prinţului, declanşând o adevărată furtună interioară: "Dacă imbecilii au dreptate? - pentru prima oară în viaţă, Prinţul se îndoia de sine, de felul lui de a trăi. S-ar putea, aşadar, ca dincolo de viaţa lui să existe altele, mai interesante, mai plăcute? Suflet...sensibilitate...prietenie...iubire. Dar..astea sunt lucruri de care a râs întotdeauna, preţuind mai degrabă o masă bine pregătită, un vin ales, o haină bine tăiată, o cămaşă de mătase. Ce caută în aceste realităţi palpabile suletul, prietenia, iubirea? A văzut cineva sufletul, prietenia, iubirea? S-a întâlnit cu ele? Le-a dat bună ziua? Le-a întrebat ce mai fac? Prostii..Iluzii ale unui băieţaş ca Bob! Melancolii ridicole ale unui bătrân ca Vasile Gărdescu". "Avea simţământul unei dezastruoase înfrângeri, al unei umilinţe fără seamăn. Îşi simţi ochii umezi şi monoclul i se aburi". Poate că acesta este momentul în care Printul aşează pe alte valori viaţa. Numai că nu mai are ceea ce l-ar ajuta să se plaseze corect pe scara valorică: TINEREŢEA!
Romanul este tabloul decăderii unui individ, unui Prinţ. Decăderea prin schimbarea statutului social. Decăderea prin îmbătrânire. Pentru că, da, pentru Prinţ, cea mai mare înfrângere este faptul că nu mai are energia tinereţii, pentru că...este bătrân. Nici măcar sufletul nu şi-l mai simte tânăr, astefl încât chiar el spune: "Je suis l'Empire a la fin de la decadence!".
******************************************************************
Romanul "Prinţul" a fost sursa de inspiraţie a magistralului regizor Sergiu Nicolaescu când a gândit filmul "Orient Express" (2004). Filmul aduce câteva modificări în şirul evenimentelor, dar, îmbracă foarte sugestiv toate trăirile Prinţului. Filmul propune un alt personaj - Printul tânăr - care bântuieşte amintirile şi trăirile Prinţului.
*****************************************************************
Printul tânăr a fost interpretat de Dan Bitman, care m-a surprins prin asemănarea cu Sergiu Nicolaescu. Iar imagini din film au fost folosite si pentru videoclipul melodiei "Fără ea". Poftiţi de vedeţi şi ascultaţi!
Tudor Teodorescu - Branişte redă în aproximativ 300 de pagini drama unui OM a cărui tinereţe a fost petrecută la nivel înalt şi din plin, în Paris sau Monte Carlo, alături de oameni aleşi, în mediile cele mai luxoase, în cazinourile cele mai scumpe. O viaţă cosmopolită, dar cu un iz de trândăvie în mondenitatea occidentală. Jean Andrei Munteanu (58 de ani) este urmaşul unei familii boiereşti care deţinea terenuri multe şi fertile. Jean Andrei Munteanu risipeşte însă toată aceste avere pentru plăcerea jocului la cazino. Pentru că averea sa scade considerabil, Prinţul se vede obligat să se retragă din această lume înconjurată de lux şi strălucire. Revine în România, la castelul său de la Munteni, singurul care îi mai rămăsese, un castel în paragină. "Patruzeci de ani zvârlise banii nebuneşte. Acum îi strângea ca un maniac"
Contextul în care se petrec evenimentele este cel legat de perioada interbelică, în care aristocraţia cunoaşte un declin dureros. Romanul prezintă apusul unei clase sociale schiţând un singur reprezentant al acestei clase sociale.
Cum se adaptează Prinţul noului mod de viaţă? "Pentru el, viaţa se sfârşise în ziua în care părăseşte Parisul. În conacul de la Munteni trăia ca un strigoi". Printul nu s-a adaptat deci niciodată vieţii de aici. Îşi aştepta doar sfârşitul biologic după ce sfârşitul social venise odată cu retragerea la Castelul de la Munteni.
Totuşi, nici aşa nu se poate priva de un anumit stil de viaţă aparte. Avea tabieturile lui, a învăţat-o pe servitoarea lui cum să îi servească masa (ca la Paris). Îşi adusese săpunuri şi parfumuri scumpe, cu care are un întreg ritual de îmbăiere. Mai luase cu el şi cărţi, în lumea cărora se retrage adesea.
Trăia în singurătate, singurii oameni care îl înconjurau fiind servitoarea şi valetul. Pentru că a trăit într-o lume în care era recunoscut ca un "senior de mare rasă", dispreţuia în mod evident şi manifest oamenii de rând, care îşi câştigă existenţa prin muncă.
Totuşi, la un moment dat, simte nevoia de socializare şi îşi aduce aproape consătenii (preotul şi familia acestuia, seful gării şi familia acestuia, pădurarul - Vasile Gărdescu, care este un filosof de ocazie, un om căzut în patima alcoolului, dar care devine cu uşurinţă vcea conştiinţei Prinţului). Îi invita adesea la cină, petrecea timp alături de ei, deşi, le ura mediocritatea. Dar, cu siguranţă, se refugiază în aceste "ruine", în amintirea vieţii de altădată. Chiar Vasile Gărdescu îi tot spune "Prinţe, eşti inuman" de nenumărate ori, intuind dispreţul Prinţului faţă de ei şi crezând că vrea doar să se distreze pe seama lor.
Pentru stilul pe care îl are, pentru faptul că este foarte manierat, fata şefului de gară se îndrăgosteşte nebuneşte de el. Dar nu este numai ea cea care tânjeşte după iubirea Prinţului. Amalia Frunzetti, latiundiară de prin acele locuri, este o altă femeie care şi-ar dori să fie soţia Prinţului. Numai că aceste dorinţe nu-i provoacă lui Jean Andrei decât un dispreţ deosebit.
În castelul de la Munteni, Prinţul îşi aminteşte de viaţa de la Paris chiar şi atunci când aude vuietul Orient Express-ului care merge înspre Paris. Parisul deţine toată tinereţea lui. În fond, acest roman schiţează regretul Prinţului faţă de anii trecuţi. Chiar el îi spune Silviei: "Afunda-te din plin în viaţă, ca într-o baie plăcută. Foloseşte-te de ea. Foloseşte-te mai ales de tinereţe. Am să-ţi spun o banalitate: nu-ţi închipui ce mare, ce nepreţuit bun este tinereţea! Am citit undeva o glumă, care este un formidabil adevăr: "Ce păcat că tinereţea este dată pe mâna copiilor!" (...)Da, da! Viaţa ar fi trebuit trăită invers. Natura a greşit. Oamenii ar fi trebuit să se nască bătrâni şi să moară tineri. Tinereţea ar trebui să vină la ei la sfârşit ca o minunată incoronare a exitenţei".
Această viaţă monotonă ia sfârşit în momentul în care ajunge în sat Bob Frunzetti, nepotul Amaliei, un tânăr nonconformist, care detestă "distincţia", manierele şi luxul, care i se par atât de false! Nu a avut nicio reţinere în a-i spune aceste lucruri şi Prinţului, la cina de Crăciun."Nu vă supăraţi, Prinţe, dar trăiţi aici o viaţă cu totul nenaturală, absurdă. Poate că nici nu trăiţi, poate aţi murit de mult şi sunteţi nişte strigoi". Numai că Prinţul preferă lumea lui: "Mă înviţi în umea celor mulţi: te poftesc în izolarea mea. Nu accepţi ascensiuna? refuz coborărea! Dumnata îmi ceri să intru în viaţa pe care mi-a confecţionat-o epoca noastră ca un costum de haine gata. Nu pot. Totdeauna am purtat haine croite pe măsura mea, cu stofă aleasă de mine şi după jurnalul care mi-a plăcut. Iar dacă nu mai putem trăi aşa, cum ne place, cel puţin să murim într-o spelndidă izolare".
Numai că tot ceea ce i-a spus Bob, dar şi tinereasca strigare OHE i s-au întipărit în mintea şi în conştiinţa Prinţului, declanşând o adevărată furtună interioară: "Dacă imbecilii au dreptate? - pentru prima oară în viaţă, Prinţul se îndoia de sine, de felul lui de a trăi. S-ar putea, aşadar, ca dincolo de viaţa lui să existe altele, mai interesante, mai plăcute? Suflet...sensibilitate...prietenie...iubire. Dar..astea sunt lucruri de care a râs întotdeauna, preţuind mai degrabă o masă bine pregătită, un vin ales, o haină bine tăiată, o cămaşă de mătase. Ce caută în aceste realităţi palpabile suletul, prietenia, iubirea? A văzut cineva sufletul, prietenia, iubirea? S-a întâlnit cu ele? Le-a dat bună ziua? Le-a întrebat ce mai fac? Prostii..Iluzii ale unui băieţaş ca Bob! Melancolii ridicole ale unui bătrân ca Vasile Gărdescu". "Avea simţământul unei dezastruoase înfrângeri, al unei umilinţe fără seamăn. Îşi simţi ochii umezi şi monoclul i se aburi". Poate că acesta este momentul în care Printul aşează pe alte valori viaţa. Numai că nu mai are ceea ce l-ar ajuta să se plaseze corect pe scara valorică: TINEREŢEA!
Romanul este tabloul decăderii unui individ, unui Prinţ. Decăderea prin schimbarea statutului social. Decăderea prin îmbătrânire. Pentru că, da, pentru Prinţ, cea mai mare înfrângere este faptul că nu mai are energia tinereţii, pentru că...este bătrân. Nici măcar sufletul nu şi-l mai simte tânăr, astefl încât chiar el spune: "Je suis l'Empire a la fin de la decadence!".
******************************************************************
Romanul "Prinţul" a fost sursa de inspiraţie a magistralului regizor Sergiu Nicolaescu când a gândit filmul "Orient Express" (2004). Filmul aduce câteva modificări în şirul evenimentelor, dar, îmbracă foarte sugestiv toate trăirile Prinţului. Filmul propune un alt personaj - Printul tânăr - care bântuieşte amintirile şi trăirile Prinţului.
*****************************************************************
Printul tânăr a fost interpretat de Dan Bitman, care m-a surprins prin asemănarea cu Sergiu Nicolaescu. Iar imagini din film au fost folosite si pentru videoclipul melodiei "Fără ea". Poftiţi de vedeţi şi ascultaţi!
Am vrut,chiar de la lansarea filmului,sa-l vizionez si eu...nu am reusit si cu timpul am uitat.M-am bucurat sa citesc aici despre subiectul filmului...Sunt fan Sergiu Nicolaescu...am inceput ,de putina vreme,sa imi adun filmele lui...si de suflet imi ramane "Nemuritorii".
Multumesc!