Doar am promis că am să acord spaţiu pentru a comenta niţeluş pe marginea unor legi propuse de elevii mei, aşa că am să o fac chiar acum şi aici, dat fiind că mă manâncă limba (a se citi degetele) foarte tare.
Prima pe listă: Profesorii să nu mai ia mită!. Presupun că elevul care a gândit o astfel de lege a trăit pe propria lui piele o nedreptate de genul ăsta. Am tot căutat despre această problemă şcolară, socială, dar mai ales morală pe net. Puteţi găsi detalii aici, aici, aici sau aici.
Cu toate acestea, am să adaug şi eu unele aspecte, cu care, de pildă, nu sunt de acord în primul link.
Nu sunt de acord cu cei care consideră că a plăti un profesor pentru meditaţiile pe care le dă elevilor este echivalentul a da mită. Oameni buni, păi omul ăla pierde timpul lui liber, pierde energie, pierde neuroni, încercând să-i facă pe plozi să înţeleagă cine ştie ce teorii, teoreme şi alte taine ştiinţifice. Dacă nu te simţi în stare să studiezi singur şi ai nevoie de oameni care să te ajute, plăteşte-i! Doar nu vrei să-i plătească statul şi pentru asta! Deşi, am colegi la şcoală care au în orarul lor ore de meditaţii pentru elevii care urmează să dea tezele naţionale. Şi fac asta benevol, gratuit, numai să le fie bine elevilor. Chiar şi eu, în clasele gimnaziale, mergeam în vacanţe la şcoală (ceea ce nu îmi plăcea deloc), pentru aşa-zisă pregătire pentru examen.
Pe de altă parte, nu mai pot susţine la fel de mult profesorii care îşi compromit predarea numai pentru a obliga elevii să vină la ei la meditaţii: scad efectiv eficienţa predării. Sau, mai mult, le solicită de la obraz elevilor să vină la ei la meditaţii, căci altfel repercursiunile se vor vedea în catalog. Cu asta NU NU şi NU sunt şi nici nu pot fi vreodată de acord!
Alte forme de mită, cele mai pregnante, sunt cele pentru bacalaureat. Părinţii dau cu ocazia asta oricât, nu se uită în stânga sau în dreapta. Doar copilul nu e suficient de inteligent, dar, nu-i nimic, cumpărăm noi şi inteligenţa!De cele mai multe ori nu apelăm la cadre didactice, ne ducem la cei mai mici, la auxiliari, care îşi bagă codiţa unde nu le fierbe oala şi se dau mari oameni de bine. La final, nici nu vreau să mă gândesc câţi rămân cu buza umflată şi cu banii luaţi.
Şi aş mai adăuga şi categoria celor care fac ce fac, simulează fel de fel de situaţii, sună mătuşi şi unchi de prin străinătate (cu conturi grase în euro)şi le spun că nepoţii au probleme la şcoală, dar no problem, cu un virament bancar, totul se rezolvă!
Ah! Era să uit ce bani frumoşi se fac din dorinţa unor elevi şi părinţi să îşi transfere elevii de la o şcoală la alta! Izvor nesecat de fonduri băneşti suplimentare pentru unii oameni ai şcolii...
Bineînţeles, să nu uităm de mici examene cu valoare aproape nulă - atestate, mici concursuri etc, dar pe care atât elevii cât şi părinţii le acordă o importanţă mult mai mare decât o au de fapt. Să ne fie înţeles. Atestatul ăsta pe care îl dăm noi cu mare fast nu are o valabilitate decât de un an...apoi, numai bună diploma pe post de hârtie igienică! (Ar fi interesant să îmi scrieţi câtor dintre voi le-a fost necesară aceastp diplomă undeva)

Le înţeleg calicia unora, căci salariile sunt mici (dar există meditaţii pe bune - pentru asta totuşi trebuie să ai un anumit renume de "profesor bun"). Sau, există un al doilea job (a se vedea exemplul meu! Un job part-time plătit la fel de "bine" ca cel de la şcoală!).

Dacă sistemul descentralizării ar fi unul care să nu fie şi el corupt, tare aş vrea ca directorii să îşi aleagă numai oamenii drepţi, cu coloană vertebrală! Să dispară auxiliarii care se cred buricul pământului şi nu fac altceva decât să împută şcoala!

Problema mitei în mediul şcolar este poate mai întâi de toate una morală. Şcoala este spaţiul în care copilul, puberul, apoi adolescentul face cunoştinţă cu o societate în miniatură. Nicăieri mai bine decât aici se învaţă norme sociale, se interiorizează valori. Profesorii sunt cei care creează fel de fel de situaţii pentru a stimula elevii. Tot ei sunt modelele pe care elevii le urmează îndeaproape. Ce se întâmplă când în rândul nostru, al profesorilor, există astfel de plăgi? Unde e modelul corect pe care îl oferim elevilor? De ce ne mirăm că elevii îşi crează un anumit mod de găndire, crezând că pot cumpăra totul? De ce ne-am mira dacă viitorul societăţii se întrevede a fi unul în care facem comerţ cu inteligenţa, cu competenţele, cu valorile? Aşa-i formăm, aşa-i avem!