Când auzeam din guri iscoditoare că istoria o scriu învingătorii, vroiam cu tărie să cred că afirmația e falsă. Cum ar putea fi istoria scrisă ...altfel decât obiectiv, urmând cu strictețe adevărul întâmplărilor din timpurile apuse? Ce ar căuta subiectivismul și scrisul părtinitor în cărțile de istorie? Dacă îmi răspundeți că, de pildă, ziua de naștere a cuiva poate influența decizia de schimbare a datei de comemorare a unei comunități, mi s-ar părea ciudat, pueril și, de ce nu, haios. Conform regulii, de pildă, dacă eu aș ajunge președintele acestei țări, dintr-un soi de ceaușism fără pereche, aș decide că nu 1 Decembrie este Ziua Națională a României, ci aș căuta prin analele istoriei și aș găsi eu cumva că data de 18 august este o dată însemnată în istoria românilor. Iată, în această zi, în anul1938 a fost semnat, la Sinaia, un acord între România, Marea Britanie
şi Franţa (la care urmau să adere şi Germania şi Italia), prin care
controlul navigaţiei pe Dunărea maritimă (porţiunea din aval de Brăila)
era lăsat în grija guvernului român . Important nu? Vă dați seama, motiv numai bun de aniversare a României, cu fast și baloane colorate!
*********************************************************************************
Într-o cu totul altă ordine de idei, zilele acestea sărbătorim Oltenița. Anul trecut pe vremea asta...doar ne gândeam la Sărbătorile orașului, pentru că 23 aprilie urma să vină. :) Dacă ați citi postările mele din anii anteriori, de exemplu aici, ați rămâne ușor surprinși:
Așadar, am dat uitării toate elementele de istorie locală de la orele de dirigenție, uit ce am aflat de la domnul Done Șerbănescu despre patronul spiritual al Olteniței, pentru că acum avem un nou document. Tare mi-ar fi drag să îl văd, căci îmi iubesc cu tărie orașul natal și orice fărâmă de istorie regăsită în documente îmi este dragă.
*********************************************************************************
Într-o cu totul altă ordine de idei, zilele acestea sărbătorim Oltenița. Anul trecut pe vremea asta...doar ne gândeam la Sărbătorile orașului, pentru că 23 aprilie urma să vină. :) Dacă ați citi postările mele din anii anteriori, de exemplu aici, ați rămâne ușor surprinși:
Pentru că actul de întemeiere al oraşului Olteniţa a avut loc pe data de 23 aprilie 1853, de Sf. Gheorghe (care şi este Sfântul ocrotitor al oraşului), Olteniţa a împlinit 156 de ani! Biserica unde merg la Sf. Liturghie cu mare drag! Ea adăposteşte certificatul de naştere al Olteniţei, Un Stâlp de temelie, pe care sunt inscripţionate într-o limbă română veche date cu privire la actului de întemeiere a oraşului.Cercetătorii istorici au răscolit prin documentele istorice și au observat că prima atestare a Olteniței se face cu mult înainte, din anul 1515, așadar Oltenița împlinește nu mai mult de 498 de ani!
Așadar, am dat uitării toate elementele de istorie locală de la orele de dirigenție, uit ce am aflat de la domnul Done Șerbănescu despre patronul spiritual al Olteniței, pentru că acum avem un nou document. Tare mi-ar fi drag să îl văd, căci îmi iubesc cu tărie orașul natal și orice fărâmă de istorie regăsită în documente îmi este dragă.
Am străbătut în ultima vreme căi nebănuite: cele care m-au apropiat de unii și cele care m-au îndepărtat de alții.Sentimentul confortabil al realizării faptului că unii oameni mă plac, că vor să le fiu aproape, că agreează momentele petrecute împreună, ma face să mă simt bine și încrezătoare în mine însămi.
Sentimentul că alți oameni mă țin la distanță, că nu mai caută compania mea, ma face să mă simt respinsă, nesigură pe ultimii pași petrecuți împreună alături de întrebarea: unde am călcat strâmb, care vorbă nu a fost la locul ei?
Dat fiind că nu le poți avea pe toate deodată, pesemne că OMUL are un număr limitat de locuri libere care apropie și un număr necesar și impus de locuri de respingere, astfel încât balansul încântării și deziluziei să fie echilibrat.
Mă bucur și sufăr deopotrivă. Pentru că sunt fericită și pentru că îmi e dor.
Pentru că sunt apropiată și sunt respinsă.
Urmează...în mod ironic, pe cale de consecință, să apropii (pe cei care mă apropie) și să resping (cu îndârjire pe cei care mă resping). Just?
www.scoalaemilracovita.ro
CINE SUNTEM?
- O scoala cu deschidere europeana aflata la intersectia sansei, reusitei si a performantelor.
MISIUNEA NOASTRA
Scoala Gimnaziala Emil Racovita urmareste ca fiecare absolvent sa devina, in societate omul potrivit la locul potrivit Pentru aceasta, fiecare elev va fi sprijinit sa-si cunoasca si sa-si dezvolte potentialul si aptitudinile in functie atat de interesele si aspiratiile personale, cat si de cerintele comunitatii si ale societatii in general.Totodata, scoala dezvolta capacitatea de adaptare si de orientare intr-o societate aflata intr-un proces continuu si rapid de schimbare.Deviza noastră este pentru o scoala mai buna.
SCOPUL NOSTRU
Avem o obligatie morala si o responsabiliate de a investi in elevii nostri si de a le asigura o cale catre un viitor mai bun.Scopul nostru este sa formam cetateni autonomi creativi si responsabili si pentru aceasta le oferim un climat de siguranta fizica si psihica precum si cele mai moderne metode educationale.
Scoala noastra poarta cu mandrie numele marelui savant Emil Racoviţă un mare explorator, speolog şi biolog român, considerat fondatorul biospeologiei (studiul faunei din subteran - peşteri şi pânze freatice de apă).A fost ales academician şi preşedinte al Academiei Române in anul 1926.Activitatea sa stiintifica include insa si secvente mai aventuroase decat prospectarea mediului lacustru, printre ele numarandu-se si expeditia polara a navei Belgica din 1897-1899. In timpul expeditiei din Antarctida Emil Racovita a avut posibilitatea sa studieze viata imenselor mamifere acvatice, dar si a pinguinilor. El a rămas in istoria stiintei ca descoperitor al balenei cu cioc.
Scoala Gimnaziala Emil Racovita a fost fondata in anul 1973 ca scoala generala, cu ciclurile primar si gimnazial, avand la inceput 600 de elevi. Localul scolii este construit in cartierul Berceni- Sud. Cladirea scolii se afla pe un teren de 5797 mp, aria construita fiind de 940 mp, iar aria desfasurata este de 2820 mp, cladirea are parter si doua etaje, este formata din corpurile A,B si C. In anul 1999 scoala noastra a devenit scoala afiliata UNESCO iar in anul 2012 a devenit scoala membra a Academiei scolilor din Europa Centrala (ACES).
2.Scoala in prezent
Scoala este situata in zona de Sud a capitalei,in cartierul Berceni,intr-o zona frumoasa cu multe parcuri si spatii verzi, avand in vecinatate Cresa Nr.4 si Gradinita Nr.199 “Strop de Roua”.Scoala se compune din 15 sali de clasa, cabinet medical, cabinet stomatologic, cabinet de consilere psihopedagogica si o sala pentru Semiinternat.Incepand din toamna anului 2012, in urma finalizarii lucrarilor de reabilitare prin Banca Europeana de Investitii (B.E.I.) scoala noastra se bucura de spatii educationale moderne, dotate la standarde europene din care putem enumera:laborator de fizica, chimie, biologie, 2 laboratoare de informatica, club european si o biliblioteca cu peste 10.000 de volume.Curtea scolii va dispune de un teren de baschet, unul de fotbal si o sala de sport, lucrari ce urmeaza a fi finalizate in decursul acestui an scolar.Siguranta elevilor este lucrul cel mai important pentru noi,motiv pentru care unitatea noastra de invatamant este dotata cu sistem modern de supraveghere care functioneza 24 de ore din 24 precum, 3 paznici de la o firma specializata de paza si protectie si un paznic al scolii.De asemenea, unitatea noastra de invatamant are o stransa colaborare cu politia de proximitate - Sectia 15 Politie.
CINE SUNTEM?
- O scoala cu deschidere europeana aflata la intersectia sansei, reusitei si a performantelor.
MISIUNEA NOASTRA
Scoala Gimnaziala Emil Racovita urmareste ca fiecare absolvent sa devina, in societate omul potrivit la locul potrivit Pentru aceasta, fiecare elev va fi sprijinit sa-si cunoasca si sa-si dezvolte potentialul si aptitudinile in functie atat de interesele si aspiratiile personale, cat si de cerintele comunitatii si ale societatii in general.Totodata, scoala dezvolta capacitatea de adaptare si de orientare intr-o societate aflata intr-un proces continuu si rapid de schimbare.Deviza noastră este pentru o scoala mai buna.
SCOPUL NOSTRU
Avem o obligatie morala si o responsabiliate de a investi in elevii nostri si de a le asigura o cale catre un viitor mai bun.Scopul nostru este sa formam cetateni autonomi creativi si responsabili si pentru aceasta le oferim un climat de siguranta fizica si psihica precum si cele mai moderne metode educationale.
Scoala noastra poarta cu mandrie numele marelui savant Emil Racoviţă un mare explorator, speolog şi biolog român, considerat fondatorul biospeologiei (studiul faunei din subteran - peşteri şi pânze freatice de apă).A fost ales academician şi preşedinte al Academiei Române in anul 1926.Activitatea sa stiintifica include insa si secvente mai aventuroase decat prospectarea mediului lacustru, printre ele numarandu-se si expeditia polara a navei Belgica din 1897-1899. In timpul expeditiei din Antarctida Emil Racovita a avut posibilitatea sa studieze viata imenselor mamifere acvatice, dar si a pinguinilor. El a rămas in istoria stiintei ca descoperitor al balenei cu cioc.
Scoala Gimnaziala Emil Racovita a fost fondata in anul 1973 ca scoala generala, cu ciclurile primar si gimnazial, avand la inceput 600 de elevi. Localul scolii este construit in cartierul Berceni- Sud. Cladirea scolii se afla pe un teren de 5797 mp, aria construita fiind de 940 mp, iar aria desfasurata este de 2820 mp, cladirea are parter si doua etaje, este formata din corpurile A,B si C. In anul 1999 scoala noastra a devenit scoala afiliata UNESCO iar in anul 2012 a devenit scoala membra a Academiei scolilor din Europa Centrala (ACES).
2.Scoala in prezent
Scoala este situata in zona de Sud a capitalei,in cartierul Berceni,intr-o zona frumoasa cu multe parcuri si spatii verzi, avand in vecinatate Cresa Nr.4 si Gradinita Nr.199 “Strop de Roua”.Scoala se compune din 15 sali de clasa, cabinet medical, cabinet stomatologic, cabinet de consilere psihopedagogica si o sala pentru Semiinternat.Incepand din toamna anului 2012, in urma finalizarii lucrarilor de reabilitare prin Banca Europeana de Investitii (B.E.I.) scoala noastra se bucura de spatii educationale moderne, dotate la standarde europene din care putem enumera:laborator de fizica, chimie, biologie, 2 laboratoare de informatica, club european si o biliblioteca cu peste 10.000 de volume.Curtea scolii va dispune de un teren de baschet, unul de fotbal si o sala de sport, lucrari ce urmeaza a fi finalizate in decursul acestui an scolar.Siguranta elevilor este lucrul cel mai important pentru noi,motiv pentru care unitatea noastra de invatamant este dotata cu sistem modern de supraveghere care functioneza 24 de ore din 24 precum, 3 paznici de la o firma specializata de paza si protectie si un paznic al scolii.De asemenea, unitatea noastra de invatamant are o stransa colaborare cu politia de proximitate - Sectia 15 Politie.
Dimineața este prilejul reinventării. Dimineața este pentru cei optimiști o ocazie minunată să dea la o parte eșecurile zilei ce a apus și să privească dintr-un alt unghi oportunitățile ce iau naștere cu noua zi.
Diminețile sunt ferestre deschise către noi experiențe. Mintea și corpul își încarcă mădularele cu energie, se descarcă prin vis de apăsările din ziua precedentă, pentru a lăsa loc bucuriei unui nou început cu entuziasm.
Ei bine, aceasta este o dimineață spectaculoasă, cu raze care invadează camera! În această dimineață nimeni nu are dreptul să fie încruntat! Freamătul noii vieți ce este pe cale să înmugurească trebuie să fie respirat de fiecare dintre noi!
Bună dimineața!
Etichete:
coltul de feminitate,
credinta,
Credinţă,
femeia,
fotografie,
gândiristice,
inceput,
pasiuni
2
comentarii
|
 |
| Preluata de aici: sursa |
Dacă ar fi să mă gândesc care dintre femeile din mine iese cel mai mult în relieful imaginii mele din oglinda în care mă privesc în acest moment, ar fi ca și cum m-aș așeza într-o cumpănă identitară. Balansul cumpenei cade, fără echivoc, în dreptul femeii - iubită. Cu ea mă identific cel mai bine, ea mă creionează cât mai aproape de realitate. Sunt iubita soțului meu, iar meritul lui este că mă face să înfloresc înlăuntrul ființei mele feminitatea cu care am fost hărăzită de Dumnezeu. Îi mulțumesc lui pentru felul autentic în care mă iubește. Autentic, nebunesc, cu umor, cu răbdare, cu loialitate, mereu cu înțelegere, cu grijă și întotdeauna cu tărie.
Alături de el am învățat să fiu femeie cu minte. Să fiu discretă, silențioasă, enigmatică. El mi-a stins focul adolescentin în care ardeam alături de neliniștile mele și m-a reîntors întrucâtva înspre starea de copilă, mereu în centrul universului familiei, securizată și iubită necondiționat.
Așa mă simt când mă privesc în oglindă. Femeia -iubită este completată de femeia - copil, pentru aceasta îi mulțumesc mereu mamei, pentru modul în care mă face să mă simt copilul ei ori de câte ori pășesc pragul casei ei. Femeia -iubită și femeia-copil mă fac fericită. Fericirea se citește și în relațiile cu voi, prietenii mei, pentru că știu să fiu femeie - prieten, partenera de drumeție a celor care umplu universul meu, oameni care îmi echilibrează existența prin modul în care se relaționează cu mine.
Numai așa, în echilibru, femeia - profesionist își găsește terenul cel mai fertil pentru a înflori. Susținută de entuziasmul pedagogic al mamei, de afecțiunea și echilibrul emoțional al iubitului meu, am reușit să obțin prin propriile forțe locul de muncă în care mă simt confortabil, în pielea mea, în care știu că sunt minunată și unde sunt apreciată pentru ceea ce sunt și ceea ce fac. Mereu cu entuziasm și dedicație pentru meseria mea.
Acestea sunt ele, femeile din mine, care așteaptă să își împlinească și paharul maternității, maternitate pe care promit că am să o împletesc cu femeia - iubită (fără a o călca în picioare în vreun fel!).
 |
| preluata de aici |
Pe Eminescu l-am resimțit ca MARE POET în urma contactului cu entuziasmul profesorilor mei, de la doamna dirigintă la profesorii de Limba Română.
În copilărie, mă fascinau ATÂT DE FRAGEDĂ și alte poezii de dragoste. Nu am resimțit până ieri gustul poeziilor cu iz filosofic. Cu toate că le-am studiat în liceu. Dar mintea mea de acum, de pildă, digeră altfel GLOSSA:
Vreme trece,
vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate; Ce e rau si ce e bine Tu te-ntreaba si socoate; Nu spera si nu ai teama, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamna, de te cheama, Tu ramâi la toate rece.
Multe trec
pe dinainte,
In auz ne suna multe, Cine tine toate minte Si ar sta sa le asculte?... Tu asaza-te deoparte, Regasindu-te pe tine, Când cu zgomote desarte Vreme trece, vreme vine.
Nici încline
a ei limba
Recea cumpana-a gândirii Inspre clipa ce se schimba Purtând masca fericirii, Ce din moartea ei se naste Si o clipa tine poate; Pentru cine o cunoaste Toate-s vechi si noua toate.
Privitor
ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui: Joace unul si pe patru, Totusi tu ghici-vei chipu-i, Si de plânge, de se cearta, Tu în colt petreci în tine Si-ntelegi din a lor arta Ce e rau si ce e bine.
Viitorul
si trecutul
Sunt a filei doua fete, Vede-n capat începutul Cine stie sa le-nvete; Tot ce-a fost ori o sa fie In prezent le-avem pe toate, Dar de-a lor zadarnicie Te întreaba si socoate. |
 |
Caci acelorasi
mijloace
Se supun câte exista, Si de mii de ani încoace Lumea-i vesela si trista; Alte masti, aceeasi piesa, Alte guri, aceeasi gama, Amagit atât de-adese Nu spera si nu ai teama.
Nu spera
când vezi miseii
La izbânda facând punte, Te-or întrece nataraii, De ai fi cu stea în frunte; Teama n-ai, cata-vor iarasi Intre dânsii sa se plece, Nu te prinde lor tovaras: Ce e val, ca valul trece.
Cu un cântec
de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje; Ca sa schimbe-actorii-n scena, Te momeste în vârteje; Tu pe-alaturi te strecoara, Nu baga nici chiar de seama, Din cararea ta afara De te-ndeamna, de te cheama.
De te-ating,
sa feri în laturi,
De hulesc, sa taci din gura; Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Daca stii a lor masura; Zica toti ce vor sa zica, Treaca-n lume cine-o trece; Ca sa nu-ndragesti nimica, Tu ramâi la toate rece.
Tu ramâi
la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama: Ce e val, ca valul trece, Nu spera si nu ai teama; Te întreaba si socoate Ce e rau si ce e bine; Toate-s vechi si noua toate: Vreme trece, vreme vine.
(1883,
decembrie) (preluată de aici)
|
Educaţia unui copil - fie că vine de la părinţi ori de la societate, prin şcoală, presupune, dincolo de o atenţie sporită, afecţiune, transmitere de informaţii, formare de atitudini, o riguroasă investiţie.
Încă de când se naşte, în copil se investesc bani şi speranţe. De la scutece la laptele praf, de la vise legate de viitorul lui strălucit - părinţii investesc. Copilul creşte, părintele investeşte. Din ce în ce mai mult. Şi cu atât mai mult părintele evaluează progresul copilului spre speranţele lui. Şi, bineînţeles, dacă copilul se îndreaptă într-acelaşi punct, părinţii se declară mulţumiţi şi mândri. Mândri de progenitura lor.
Copilul ajunge la şcoală. O altă investiţie. De data aceasta a statului. Statul investeşte în infrastructură educaţională şi resursa umană - de la cadre didactice la instalator - având ca scop educarea, formarea copilului. Aşadar, preia în custodie, cu sfert de normă, copilul. Are şi statul, prin şcoală, un scop care stă frumos scris în Legea Educaţiei. Cu cât copilul se comportă aşa cum toată lumea se aşteaptă, cu atât oamenii şi statul sunt mai fericiţi. Părinţii investesc în continuare: bani pentru pregătiri suplimentare, speranţe din ce în ce mai mari. Copiii învaţă bine, citesc, merg la olimpiade, la concursuri, sunt încununaţi cu lauri. Părinţii, profesorii, până şi instalatorul le recunosc meritele şi sunt mândri de ei. STOP!
În tot demersul proiectat să fie perfect, apar probleme în paradis. Copilul nu vrea să se îndrepte în acelaşi sens cu speranţele părinţilor. Copilul nu poate - ba din cauză unor probleme fiziologice, ba din cauza unei dezvoltări mai încete, ba din cauza unor resurse intelectuale mai mici - sau poate copilul nu vrea - pentru că este independent sau chiar îndărătnic.
În câţiva ani de experienţă de lucru cu acest tip de copiii care nu se pliază pe dorinţele părinţilor şi pe dezirabilitatea profesorilor, am constatat că în aceşti copiii nici nu se prea investeşte. În primul rând, părinţii sunt dezamăgiţi, copilul NU ESTE CUMINTE, copilul NU ESTE ASCULTĂTOR, MERITĂ DE LA MOŞUL O NUIELUŞĂ. În al doilea rând, în urma evaluărilor, copilul nu se încadrează nici la şcoală în rândurilor celor buni. Părinţii sunt o dată în plus dezamăgiţi şi se comportă ca atare: îl cicălesc, îi vorbesc răstit, îl dojenesc pentru orice pas greşit. Copilul resimte dezamăgirea părinţilor, îşi traduce în minţişoara lui că NU ESTE UN COPIL BUN şi tapiţează palatul sufletului cu frustrări, pe care nu le va putea rezolva, comportamentul lui poate deveni cu atât mai indezirabil. Se îndepărtează de părinţi, se îndepărtează de ei înşişi.
Pentru că nu este copil de excelenţă, nu se investeşte prea mult în el. Nu ai să îl găseşti nici la cercul de dans, nici la cel de artă. Nu ai să îl găseşti nici la pregătirile suplimentare, pentru că nu e copil de olimpiadă. Nu ai să îi găseşti numele nici pe pereţii şcolii, pentru că nu aduce diplome.Nu ai să îl găseşti nici în centrul familiei acasă.
Ai să îl găseşti totuşi în discuţiile din cancelarie sau în discuţiile din familie: nu ştiu ce să mă mai fac cu el. Nu mă ascultă. Nu face nimic toată ziua. Face numai rele.
Pentru că da, copilul face ce poate ca să ne atragă atenţia. Ştie din start, asumat, că NU E COPIL BUN (aude asta mereu de la noi) şi face ce se pricepe pentru a atrage atenţia. Acea atenţie pe care noi o îndreptăm cu precădere înspre copilul mai bun este cerşită prin toate mijloacele de copilul pe care îl etichetăm ca fiind rău.
Eugenismul venit de la spartani se aplică cu succes şi în familiile şi şcolile româneşti. Copiii puternici, inteligenţi, sănătoşi sunt cei care PROMIT. Sunt cei în care investim cel mai mult. Ceilalţi se "aruncă" în groapa ruşinii. Nu îi mai aruncăm precum spartanii în groapa de gunoi, însă îi învelim în cuvinte urâte, în cuvinte repezite, în etichitări pe care şi le asumă, în vorbe grele, într-o critică continuă, critică grea.
Poate că este un proces normal al speciei umane să îşi selecteze membrii cei mai puternici.
Însă, atâta timp cât copiii de tot felul încă există, ar trebui să lăsăm deoparte mândria şi ruşinea. Să luăm la purtător responsabilitatea. Şi să INVESTIM în copiii noştri, bani şi speranţe.
Vedeţi culmea investiţiei în copii?
Într-un "copil bun" investeşti mai mult, considerând că are şanse mai mari. Tu crezi despre tine că eşti un părinte sau profesor bun.
Într-un "copil slab" investeşti mai puţin. Chiar şi tu crezi atunci despre tine că eşti un părinte sau profesor slab. Copilul slab se întăreşte. Cu investiţie. El are nevoie de cea mai mare investiţie. Cu cât este mai slab, tu cu atât mai mult trebuie să investeşti în el: bani şi speranţe. Cu atât îl vezi avansând, cu atât mai mult te consideri un părinte sau profesor bun.
E aproape imposibil să laşi să treacă anul fără să te cuprindă o emoţie puternică şi o teamă cumplită că timpul trece, că tu treci, că toate trec.
Ceea ce rămâne, ceea ce a rămas cu rădăcini adânci în ceea ce sunt eu - sunt amintirile.
M-am surprins dăunăzi, pe când reveneam de la maşina lăsată în parcarea amenajată de ceva vreme (culmea e că nici nu îmi mai amintesc de când), că mă uitam cu ochii minţii la locul de joacă din spatele blocului, la cele două perechi de leagăne în care ne făţâiam cât era ziua de vacanţă de lungă şi la masa de ping-pong sub care fugeam de soarele prea puternic al după-amiezelor de vacanţă. Când au dispărut toate? Când a apărut acolo "stivuitorul de automobile"? Cine mi-a furat leagănele verzi, cu vopsea cojită? Culmea, sunt mai prezente în mintea mea mai prezente decât este parcarea de astăzi! Nu recunosc nimic, mi se pare că realitatea de astăzi este o minciună şi numai amintirile mele sunt adevărul.
Ca să nu mai zic de strada bunicilor, scăldată în colb, care era luuuuuuungă şi laaaată, şi băteam acolo mingea până la plictis. Când a devenit atât de strâmtă? Şi asfaltată? Şi unde e mirosul de gutuie aromată? Şi curtea doamnei Stănciulescu, oarecum răvăşită, dar poetică, în care domnea o casă veche, cu miros de vopseluri, cu multe tablouri de abia pictate, cu marele război de ţesut de la fereastra din camera de zi? Unde sunt toate acele cărţi de matematică la care mă uitam nedumerită? Unde este tanti Ionica, care avea grijă de mine, cu poveştile ei despre fratele cu nasul rupt şi cu puţinii bani din pensie ascunşi sub preş? Unde i-a dispărut deodată toată mobila veche, din 1850, cu mirosul ei de VECHI, care mă fascina şi speria în acelaşi timp?
Dar unde este bunicul meu, mult iubitul meu bunic? Când a plecat fără să se mai joace cu mine încă un pic...sau măcar să mă certe că iar am scris urât pe caietul de clasă?
Unde mi-s toate?
Când voi pierde toate acestea, dezrădăcinată voi fi...
Ceea ce rămâne, ceea ce a rămas cu rădăcini adânci în ceea ce sunt eu - sunt amintirile.
M-am surprins dăunăzi, pe când reveneam de la maşina lăsată în parcarea amenajată de ceva vreme (culmea e că nici nu îmi mai amintesc de când), că mă uitam cu ochii minţii la locul de joacă din spatele blocului, la cele două perechi de leagăne în care ne făţâiam cât era ziua de vacanţă de lungă şi la masa de ping-pong sub care fugeam de soarele prea puternic al după-amiezelor de vacanţă. Când au dispărut toate? Când a apărut acolo "stivuitorul de automobile"? Cine mi-a furat leagănele verzi, cu vopsea cojită? Culmea, sunt mai prezente în mintea mea mai prezente decât este parcarea de astăzi! Nu recunosc nimic, mi se pare că realitatea de astăzi este o minciună şi numai amintirile mele sunt adevărul.
Ca să nu mai zic de strada bunicilor, scăldată în colb, care era luuuuuuungă şi laaaată, şi băteam acolo mingea până la plictis. Când a devenit atât de strâmtă? Şi asfaltată? Şi unde e mirosul de gutuie aromată? Şi curtea doamnei Stănciulescu, oarecum răvăşită, dar poetică, în care domnea o casă veche, cu miros de vopseluri, cu multe tablouri de abia pictate, cu marele război de ţesut de la fereastra din camera de zi? Unde sunt toate acele cărţi de matematică la care mă uitam nedumerită? Unde este tanti Ionica, care avea grijă de mine, cu poveştile ei despre fratele cu nasul rupt şi cu puţinii bani din pensie ascunşi sub preş? Unde i-a dispărut deodată toată mobila veche, din 1850, cu mirosul ei de VECHI, care mă fascina şi speria în acelaşi timp?
Dar unde este bunicul meu, mult iubitul meu bunic? Când a plecat fără să se mai joace cu mine încă un pic...sau măcar să mă certe că iar am scris urât pe caietul de clasă?
Unde mi-s toate?
Când voi pierde toate acestea, dezrădăcinată voi fi...
