Am străbătut în ultima vreme căi nebănuite: cele care m-au apropiat de unii și cele care m-au îndepărtat de alții.
Sentimentul confortabil al realizării faptului că unii oameni mă plac, că vor să le fiu aproape, că agreează momentele petrecute împreună, ma face să mă simt bine și încrezătoare în mine însămi.
Sentimentul că alți oameni mă țin la distanță, că nu mai caută compania mea, ma face să mă simt respinsă, nesigură pe ultimii pași petrecuți împreună alături de întrebarea: unde am călcat strâmb, care vorbă nu a fost la locul ei?
Dat fiind că nu le poți avea pe toate deodată, pesemne că OMUL are un număr limitat de locuri libere care apropie și un număr necesar și impus de locuri de respingere, astfel încât balansul încântării și deziluziei să fie echilibrat.
Mă bucur și sufăr deopotrivă. Pentru că sunt fericită și pentru că îmi e dor.

Pentru că sunt apropiată și sunt respinsă.

Urmează...în mod ironic, pe cale de consecință, să apropii (pe cei care mă apropie) și să resping (cu îndârjire pe cei care mă resping). Just?