Deodată, am hotărât să merg la Biserică. Impropriu spus. Aveam 18 ani și decisesem să merg, în fiecare duminică, la slujba Sfintei Liturghii.

La câțiva ani depărtare de participarea mea la slujbe alături de bunica mea, de unde îmi rămăseseră întipărite în minte numai câteva linii melodice și practici de rânduială (de pildă, pe unde trebuie să o apuci când ești în Biserică astfel încât să nu scandalizezi tot poporul prezent), a merge duminica dimineață la slujbă, însemna mai mult decât o simplă prezență. Aveam nevoie să înțeleg ce se întâmplă acolo. De ce una și nu alta, cum și ce fel s-au întâmplat diverse evenimente.

Fapte istorice rețineam și înțelegeam ușor.

Dar ce să mă fac cu înțelegerea dogmelor, pe care nu vroiam doar să le știu! Vroiam să le înțeleg!

Cu un teolog în devenire lângă mine (astăzi preot), mi-am putut arăta toate nedumeririle.

Cea mai grea? Dogma Sfintei Treimi! Cum adică Trei Persoane și O Ființă? Cum adică Nedespărțită? Cum adică Care de la Tatăl purcede?

Uitându-mă în urmă, conștientizez că acele întrebări și răspunsurile ulterioare au fost esențiale în creșterea mea duhovnicească. Departe de mine ideea de a vă face să credeți că acum mă aflu pe vreo culme. Însă sunt oarecum deasupra nivelului solului :).

Cu răbdare, cu lentoare, cu exemple multe, am reușit să ÎNȚELEG! Am reușit să înțeleg, atât cât poate înțelege mintea unui om de rând, cu rezerva unui strop de minune de necuprins umanului. Am reușit să înțeleg numai după ce mi-am închis supapa rațiunii științifice și am deschis ochii sufletului rațional (adică acel suflet care, pe lângă simțire, deține un filtru rațional, care îl ajută să se păstreze bine înrădăcinat).

Exemplele cărămizii (alcătuită din pământ, apă și foc)- minunea Sfântului Spiridon al Trimitundei, și cel al copacului îmi erau greu de înțeles. Și de asemuit lui Dumnezeu. Însă, prin întrebările pe care le puneam și prin răspunsurile primite, mă apropiam pas cu pas de marea dezvăluire.

De abia când mi-a picat în mână o carte de dogmatică și am cercetat dilematica, am găsit un exemplu care mi-a luminat deodată mintea. Așa cum psihologii afirmă că OMUL are trei însușiri - rațiunea, voința și sentimentele - și totuși, el tot UNUL este, așa spun și teologii, că Dumnezeu are trei Persoane - Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Sfântul Duh, fiecare cu menirea Sa, însă tot UNUL este, o singură FIINȚĂ.
Pentru o înțelegere vizuală, cea mai grăitoare icoană pe care am văzut-o vreodată este cea 3 in 1, de la Peștera Sfântului Dimitrie Basarabov, din Bulgaria:






Aș extrapola ușor exemplul, pentru a-l face mai simplu de înțeles, pentru alții cu aceleași dileme ale mele.
Eu, de pildă, sunt SOȚIE, sunt PROFESOR și sunt BLOGGERIȚĂ. Deși mă arăt oamenilor în trei ipostaze diferite, eu tot una sunt. Am aceeași personalitate, pe care mi-o mulez în funcție de menirea pe care o am în fiecare dintre cele trei ipostaze.

Iar povestea cu Născut, nu Făcut, Care de la Tatăl purcede, însă de o VEȘNICIE cu El...eh, aici a fost mai greu. Însă exemplul lumânării care se aprinde de la altă lumânare, fără să îi știrbească acesteia în vreun fel lumina și fără să existe vreo diferență de calitate de luminii (căci am putea spune că dacă una preia lumina de la cealaltă, o sărăcește pe aceasta sau ea însăși este mai săracă în lumină - ceea ce este perfect incorect), m-a făcut să înțeleg, ușurel și cât de cât, pe mine, cea care nu se ruga suficient și nici nu credea, până în acel moment, ci, din contră, se îndoia și vroia să înțeleagă cu mintea, să vadă cu ochii ei și să simtă cu mâna ei.

"Fiecare om Îl poate cunoaste pe Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieții. (pr. Dumitru Stăniloaie)

Și totuși, acum, după 7 ani, mi se pare că acele dileme nu le-am avut niciodată. Și am acceptat cu ușurință un strop de magic, de minune în credința mea. Căci altfel nu ar mai CREDINȚĂ. Ar fi totul atât de evident, încât OMUL nu ar fi supus niciunei îndoieli, care, odată depășite, l-ar urca duhovnicește cu încă o treaptă.