Fetele care primeau educație în cadrul Azilului erau, la început, numai fete orfane, aflate sub îngrijirea medicului Carol Davila. Pentru că Azilul a fost de-a lungul timpului sub supravegherea domniței Elena Cuza, dar și a reginei Elisabeta, profesorii care au supravegheat la buna educare a fetelor au fost printre cei mai seamă ai timpului. Așa se face că printre marile personalități care au trecut pe la catedra Azilului se numără: Paraschiva Topârceanu (mama poetului George Topârceanu), Ioan Slavici.
Printre disciplinele predate se numără limba română, geografia, pedagogia, dar și desenul, contabilitatea, matematica, ştiinţele naturale fizică-chimie, croitoria, sericicultura, pictura, vioara, pianul, lucrul de mână, broderia, xilografia.

Se pare că fetele erau tare iscusite în croitorie și broderie, din moment ce erau recunoscute pentru frumusețea și delicatețea rochiilor pe care și le coseau singure.

Fetele cele mai talentate primeau burse de studiu în străinătate.

Era un obicei ca în serile în care se dădeau cine festive la Palat (Palatul Cotroceni), tinerele domnițe școlite în Azil să fie invitate. Se pare că multe dintre ele au fost astfel curtate de tineri domni de seamă, invitați la Palat.

Fetele care se măritau înainte de a părăsi Azilul aveau parte de o nuntă specială, chiar în capela Azilului, capelă care comunică cu clădirea Azilului la etajul 1, iar fetele pe acolo intrau, pentru ca apoi să coboare la Altar, unde le așteptau ursiții.

Nu este de mirare faptul că fetele erau alese de domni de vază spre a le fi soții, dată fiind educația aleasă pe care o primeau în timpul copilăriei și adolescenței lor.

Mai multe detalii puteți găsi aici.

Sursa foto aici

În seara aceasta am căutat niște fotografii mai vechi din curtea Azilului de Fete, poze pe care nu le-am găsit! În schimb, am găsit minunatele mele margarete, pe care le aranjam cu multă dragoste, margarete care îmi aduc mereu atâta voie bună!!! Cred că de prin 2006 sunt aceste fotografii!!! Friday flowers, deci:






PS. Fotografiile nu au o calitate de invidiat...aparatul nu era performant...

FRIDAY FLOWERS este ideea Anei: In fiecare zi de vineri, bloggerii posteaza pe blogul lor o fotografie proprie cu buchete sau doar o singura floare. Cu siguranta "este voie" sa scrii si ceva pe langa aceasta fotografie, insa nu obligatoriu.

Cu ceva seri în rumă am văzut alături de prieteni un film care, recunosc, m-a tulburat.
Pe Edith Piaf o știam doar din melodiile ei, fără să cunosc niciun detaliu despre viața ei. Despre modul cum a trecut de la mahala la marile scene ale New York-ului, de la anonimat la celebritate, de la agonie la extaz și...de la extaz la suferință cumplită. Să fi fost sănătatea șubredă de vină pentru agonia prematură a cântăreței, sa fi fost viața tumultuoasă sau să fi fost vorba doar de destin?
Dincolo de toate acestea, rămân bijuterii melodice, în limba mea iubită, limba franceză! Și mai rămâne ceva, dincolo de toate acestea: PASIUNEA nemărginită pentru muzică și pentru spectacol!

Recomand tuturor celor care sunt îndrăgostiți de muzică, de acordurile franțuzești, de Edith Piaf, să se înfrupte din atât de bine realizatul film, LA VIE EN ROSE.

Non, rien de rien,
non, je ne regrette rien!
Ni le bien qu'on m'a fait,
ni le mal;
tout ça m'est bien egal!



Non, rien de rien,
non, je ne regrette rien!
C'est payé,
balayé,
oublié.
Je me fous du passé!



Avec mes souvenirs
j'ai allumé le feu!
Mes chagrins, mes plaisirs,
je n'ai plus besoin d'eux!
Balayés les amours
avec leurs trémolos,
balayer pour toujours!
Je repars à zéro.



Non, rien de rien,
non, je ne regrette rien!
Ni le bien qu'on m'a fait,
ni le mal;
tout ça m'est bien egal!



Non, rien de rien,
non, je ne regrette rien!
Car ma vie,
car me joies
aujourd'hui
ça commence avec toi!

La ora 6 1\2 , bubuitul tobelor oştirii anunţa sosirea Domnitorului si a Doamnei escortaţi de ofițerii statului major princiar si de două eScadroane de lănceri, opriţi câteva minute pe bulevardul ce purta de aci înainte numele de Elena Doamna, Principele si Principesa fura primiţi sub un arc de triumf de către ministrii si prefectul poliţiei, apoi fură condusi de Presedmtele Consiliului de miniştri pe estrada cu doua fotoliuri princiare pregătite pentru ceremonie. Pavilionul eră decorat în culorile naţionale; stâlpii acoperiţi de verdeaţă si flori purtau' lungi stindarde tricolore ce fâlfâiau în adierea vântului. De cealaltă parte se afla un altar pregătit prin îngrijirea clerului Mitropoliei; ghirlande de flori si de frunze decorau modesta capelă; pe acest fond de verdeaţă se vedeau strălucind auritele cărţi bisericesti, vesmintele sfinte si frumoasa mitră a Mitropolitului pe care le purta cuviosul arhiereu Păr. Calist însărcinat să săvârsească serviciul divin în lipsa capului bisericii nationale ce era bolnav. Deasupra altarului era aşezat portretul Mitropolitului Filaret II, după dorinţa însăși a Doamnei Elena Cuza.

Înainte de a ţine slujba, părintele arhiereu Calist se adresă Principesei Domnitoare:

Măria Ta 1 Iniţiativa ce ati luat pentru crearea unui stabiliment de orfani sub înaltul patronagiu al Măriei Voastre este una din cele mai frumoase probe a simţămintelor de umanitate ce Vă caracterizează si a pătrunderii de poveţele evanghelice pe cari le practicaţi cu .atâta generozitate; căci Maiestatea
Voastră realizaţi prin aceasta chiar cuvintele Mântuitorului nostru care a zis: «Lăsaţi pruncii să vină la mine », Majestatea Voastră ce alt faceţi ? Decât îmbrăţișaţi pe acesti prunci fără asigurare si fără protecțiune!
' «Această frumoasa şi umană faptă meritând tuturor si frumoasa suvenire a vechilor
Doamne ilustre ale tării noastre, cari nu simtiau mai dulce si mai înaltă fericire decât a sacrifica cea mai mare parte din averile lor la niste fapte de a căror binefaceri se bucurau toţi de obste, si pe cari le vedem încă atât aici în România cât si în Moldova existând chiar si până în zilele noastre, precum posteritatea va vedea si se va bucură si de binefacerile acestui stabiliment cu numele de «Elena Doamna ». Cât pentru noi, Măria Ta, care ca păstor din datorie trebuie să ne bucurăm de orice faptă și caritabilă, n-avem decât a ne ruga pe Cel Înalt să vă dăruiască viață lungă si fericită ca să puteţi realiza frumoasele simţăminte inspirate de religiune, prin niste aseme¬nea fapte filantropice, cari să deştepte zelul, şi în alte inimi, de a Vă imita.
După ceremonia religioasă s'au pus : cutie de aramă o medalie comemorativă bătută cu acea ocazie, câte o piesă din monetele timpului si actul de fondatiune al cărui conţinut era:
«Astăzi, Duminică la 29 ale lu'nei Iulie, anul 1862, în zilele Măriei Sale Alexandru Ion I Cuza Domnitorul Principatelor Unite, si ale Măriei Sale Doamnei Elena s'a pus piatra 'fundamentală a institutului copiilor găsiţi de sub patronajul Măriei Sale Doamna numit' Asyl Elena Doamna, fiind ministru presedinte al Consiliului Niculae Creţulescu, al Afacerilor străine si de Stat Prin¬cipele Alexandru Cantacuzino, al' Cultelor si Instrucţiunei Publice Nicolae Racovitză si inspector general al Serviciului sanitar Doctor Carbl Davila »,
Au mai semnat în acest act Par. arhiereu Calist, directorul Administraţiei sanitare, si cei mai bă¬trâni dintre arhimanaritii administratori ai mânăstirii Cotroceni.
Cutia fu pecetluită cu plumb si înmânată Doamnei Elena Cuza, care însoţită de Domnitor se coborî în santier; acolo Principesa Domnitoare primi din mâinile meşterului arhitect un sort lucrat pe pânză fină de ţărancele dela Cotroceni si-1 încinse la brâu, simbol al operei binefăcătoare căreia i se dedică; apoi introduse cutia în piatra pregătită si o cimenta cu o mistrie de argint.

[...]

Această dare de seamă a Ceremoniei publicată in Moniorul Oficial reprezintă nu numai bucuria particulară a domniței întemeetoare, ci a unul popor întreg care simțiâ împlinindu-se prin aceasta cele mai frumoase instituții de calitate.


Sursa: Lucia Borș - Azilul Elena Doamna

Eu și Ceaiul Verde avem o relație specială!
Ne tot facem curte unul altuia de ceva vreme, scântei de atracție au existat dintotdeauna. Pentru că el a vrut dintotdeauna să stea frumos în cana mea transparentă, pe care o iubesc atât de mult, iar eu l-am dorit dintotdeauna acolo. Numai că, de fiecare dată, el se încăpățâna să își lase un gust amar în cana mea, ceea ce îl făcea atât de inabordabil! Pentru că și eu mă aventuram să îl cumpăr numai pe cel de la o anumită companie producătoare de ceai.
Săptămâna aceasta am decis să încep consumul de ceai verde și să îl aduc în cana mea transparentă, cu toate riscurile gustului amar. Beneficiile lui sunt cu mult mai importante, gândeam. Iar el, Ceaiul Verde, s-a gândit să mă surprindă într-un mod plăcut și să îmi demonstreze că poate fi și...abordabil. Așadar, mi-a ieșit în cale cu o altă cutie, de la altă companie.
Și astfel, eu și Ceaiul Verde am început o bună relație de colaborare pentru îndeplinirea scopului suprem: victoria în lupta cu kilogramele în plus.

Ceaiul Verde este bine văzut de specialiști, care spun într-un site dedicat lui, care sunt unele dintre indicațiile terapeutice ale lui:

* Tratamente de slăbire
* Intarzie îmbătrânirea prematură a tenului
* Reduce formarea tartrului dentar şi stopează apariţia cariei dentare, datorită fluorurilor şi taninurilor conţinute
* Obezitate, greutate în exces
* Oboseala intelectuală sau fizică
* Reţinerea apei în organism

Acum voi vedea eu dacă Ceaiul Verde este un bun partener de luptă sau dacă mă va lăsa la greu...

Sursa foto aici

"Pentru cel ce sue coasta Cotrocenilor, pe drumul îngust ce serpuește timid sub umbra zidurilor domnesti, orizontul se închide nu prea departe de palat, de o mare clădire lucrată în bună parte în cărămidă roşie. Profilându-si deasupra cochetelor vile ale noului cartier, silueta corectă de vechiu local de scoală, Azilul Elena
Doamna, cu Ateneul Elisabeta, par a fi prins în zidurile lor eleganța gestului de stăpânitor, larg în dărnicie, dar hotărît în înfăptuire, al celor două domniţe ce-au ocrotit ridicarea lor. Drumul îngust, îndată ce-a scăpat de protecţia zidurilor domnesti, se opreste sovăitor în faţa unei scări pietruite în pământ, care duce pe dealul de pe care timp de mai bine de 300 de ani, Mănăstirea Cotroceni, adăpostitoare de domni refugiaţi, a stăpânit împrejurimile îm¬pădurite, înainte de a pătrunde pe portiţa de lemn în curtea interioară a Azilului Elena, azi împărţit în două scoli deosebite: Şcoala Normală Elena Doamna și Azilul Elena Doamna, ca scoală profesională, nu poţi sa nu te opresti din drum în faţa frumosului mormânt al soţilor Davila, asezat la intrare, pe o porţiune din locul fostei grădini şi care în vremuri mai îndepărtate servise drept loc de popas taberii lui Tudor Vladimirescu".

Sursa: Lucia Borș - Azilul Elena Doamna

Prima zi de studenție - deschiderea Anului Universitar, în Aula Magna a Facultății de Drept. Dincolo de toate prezentările marilor profesori și discursurile acestora, am avut o mare surpriză.
Facultatea de Psihologie și Științele Educației nu avea în acea perioadă un sediu suficient de mare, ci doar un etaj din Clădirea Politehnicii din Leu. Numai că, exact cu un an înainte, avusese loc punerea pietrei de temelie a noului sediu din Panduri. Parcă îmi și amintesc cuvintele decanului: "sediu care se află în apropierea Cotrocenilor. Este și o Biserică părăsită acolo". Am privit și o filmare a evenimentului, unde am văzut...Biserica ce mă înspăimântase pe mine cu ceva ani în urmă. Aha, așadar, este posibil să petrec și eu ceva ani din tinerețea mea pe locurile adolescenței mamei mele.
De asemenea, un alt anunț care m-a șocat, dar în cel mai plăcut mod cu putință, a fost faptul că locurile în care vor avea loc cursurile vor varia, de la Leu, la Facultatea de Matematică, la Universitatea Nicolae Titulescu, la...Facultatea de Chimie, PANDURI.
Așadar...chiar aveam să învăț în aceeași clădire în care învățase și mama, în care au învățat și orfanele de la Elena Cuza.
În anul I nu am avut cursuri mai deloc în locația din Panduri, însă în anul II și III, mai toate cursurile au avut loc aici.
Vă putetți imagina încântarea mamei, care îmi spune și acum...Mamă, când mi-aș fi imaginat eu vreodată că te vor purta pașii pe acolo unde m-au purtat pe mine în adolescență...

Primul meu contact cu locurile pline de istorie ale adolescenței mamei mele a avut loc atunci când eram în vacanța din clasa a IX-a spre a X-a, când am mers prin acele locuri despre care mama îmi vorbea cu atâta încântare și mândrie.
Am urcat dealul înspre Panduri, pe lângă Academia Militară, am cotit înspre dreapta și am dat cu ochii de o clădire gri, cu două etaje, luuuungă, cu o curte relativ mare. Am trecut printr-un soi de minitunel, mama a descoperit și o fântână arteziană care domnea și pe timpul adolescenței ei acolo.
Mi se părea oarecum ciudată experiența. Adolescenta - eu se plimba pe aceleasi alei pe care se plimba în urmă cu aproximativ 20 de ani în urmă adolescenta - mamă. ȘI au început povestiri: uite, pe aici mă plimbam cu colegele în pauză, pe aici mergeam la chioșcul din colț, pe aici era cabinetul directoarei, la acea fereastră era clasa mea, iar în acea clădire era Internatul unde am stat 4 ani.
Mama purta o nostalgie greu de exprimat, însă eu treceam printr-o sumedenie de stări, dat fiind că eram absolut consternată de iarba din curte, care era cât clădirea, de faptul că totul părea atât de neîngrijit și de ... părăsit.
La un moment dat, și-a adus aminte de terenul de sport, unde își dădeau duhul la probele de rezistență, de statuia Anei Davila, după care se mai ascundeau o tură de teren pentru a-și trage sufletul.
Am ocolit un pic vechea clădire...și...panică...erau ierburi de trei ori mai înalte decât noi, prin care cred că ea era în stare să treacă, numai să ajungă la locul cu pricina.
La un moment dat, mi-am ridicat ochii ceva mai sus de ierburile acelea și deodată m-a trăznit un fior în tot corpul și ochii mi s-au umplut de lacrimi de mirare: turla unei biserici îngălbenite de vreme, cu mici ferestre ruginite și cu geamurile sparte, pe care ieșeau duhuri uitate în timp, se înălța dintre toate buruielile alea și parcă își striga dreptul la VIAȚĂ DUHOVNICEASCĂ. Am tras-o de mânecă să plecăm, iar ea...parcă tot s-ar fi dus înspre locul acela.

Am întrebat consternată ce era cu biserica aceea atât de părăsită acolo: ehee, mamă, de câte ori nu am intrat noi în biserica aia...era părăsită și pe vremea mea...mai trăgeam un fum acolo (Doamne, iartă-le) sau ne schimbam pe furiș, căci nu aveam voie să plecăm fără uniforme din Liceu (iar ele găseau în acel locaș locul potrivit în care să schimbe uniforma fadă de licean cu rochițele colorate și vaporoase de oraș :D ).

În cele din urmă, s-a înduplecat și am plecat înapoi.

De unde atâta interes pentru un azil, pentru o clădire, pentru niște locuri?
Din pasiunea mamei mele pentru toate acestea. Din mândria ei de a-și fi trăit întreaga adolescență pe acele locuri încărcate de istorie, în acele clădiri care au adăpostit zeci, poate sute de destine ale fetelor orfane, dar cu o educație aleasă.

Povestirile mamei încep cu mândria de a fi intrat la un astfel de liceu, despre care îmi spune că era unul dintre cele mai prestigioase: Liceul Pedagogic București. Adăugăm fala de a fi licean de București, departe de viața monotonă a Olteniței, dincolo de stilul de viață provincial de aici. Nu am să îi pot exprima niciodată lumina mândriei acesteia pe care o poartă în ochi ori de câte ori îmi povestește despre anii ei de liceu. Liceu pe care nu îl consideră nicidecum cimitir al tinereții ei, ci ca pe un prilej de creștere personală! Uneori mă întreb cum ar fi fost mama dacă nu ar fi trecut prin experiența Liceului Pedagogic...
Sunt convinsă că viața la Liceul Pedagogic nu a fost deloc ușoară. Internat, departe de casă, dezrădăcinarea, bilete de voie, 10-le numai pentru Dumnezeu, 9 numai pentru profesor, de la 8 în jos pentru elev, veșnica și mereu obligatoria bentiță, directoare de neîncumetat...
Profesori i-au fost unii dintre cei mai buni specialiști în domeniu, despre care îmi vorbește cu atâta mândrie. Și cu bucuria întâlnirii cu ei.
Povestește mama mea, că pasiunea ei pentru acele locuri a născut din povestirile profesoarei de istorie, care cunoștea detalii savuroase și pline de culoare despre azil, despre fete, despre profesori.
Mă voi folosi de aceste detalii povestite și repovestite pentru episoadele următoare!