Ante-scriptum:
1. Ne aflăm în anul Domnului 2014, la 24 de ani distanță de apusul epocii comuniste oficiale în România.
2. S-au spus despre acea epocă o sumedenie de lucruri urâte, cum că ar fi fost cea mai tristă, neagră, sumbră perioadă din istoria românilor.
După 24 de ani...
- jurnaliștii și formatorii de opinie români sugerează oamenilor de rând să își fileze profesorii, medicii, poate și familia, vecinul și cățelul pentru a-i da la televizor, pentru a-i suspune oprobiului public, pentru a fi loviți cu pietre în piața publică pentru că ar fi greșit flagrant, din te miri de motive.
- odată cu aparția telefoanelor ultra-performante cu camere de capturat imagini și mișcări, fiecare individ cu capsa pusă se simte Dumnezeul propriului univers, consideră că tot ce îl înconjoară îl atacă și simte nevoia să se apere filmând și fotografiind orice semnal de abuz ce consideră că i se face.
- am început să ne temem de partenerii noștri de lucru, de șefii noștri, care ne pot urmări pe te miri ce camere ascunse prin te miri ce colț al biroului, ne măsurăm vorbele în timpul întâlnirilor, ne dedublăm, de teama că X sau Y ne poate filma și ne e teamă de propria umbră și propriile gânduri exprimate.
- Securitatea de altădată s-a transformat în Securitatea neo-comunistă, luând o formă benevolă, nimeni nu ne mai obligă să ne săpăm partenerii de lucru și totuși...românii o fac de bună-voie, în folos propriu.
Cum sunt românii astăzi?
- prizonieri în propriile griji, închiși la birou, alergând după salarii care, oricâte cifre ar conține, par de neajuns, greu de mulțumit, nervoși, anxioși, suspicioși, lipsiți de timp pentru lucrurile frumoase, grăbiți, neatenți la nevoile celor pe care îi iubim, ni se pare că suntem nedreptățiți la orice pas uneori, alteori devenim imuni la abuzuri evidente, când devenim inerți și uităm (sau poate nu mai avem energie) să luăm atitudine.
Românii nu îmi plac. Societatea democratică (neo-comunistă, cum îmi place să îi spun) ne-a transformat în niște nefericiți!!!
1. Ne aflăm în anul Domnului 2014, la 24 de ani distanță de apusul epocii comuniste oficiale în România.
2. S-au spus despre acea epocă o sumedenie de lucruri urâte, cum că ar fi fost cea mai tristă, neagră, sumbră perioadă din istoria românilor.
După 24 de ani...
- jurnaliștii și formatorii de opinie români sugerează oamenilor de rând să își fileze profesorii, medicii, poate și familia, vecinul și cățelul pentru a-i da la televizor, pentru a-i suspune oprobiului public, pentru a fi loviți cu pietre în piața publică pentru că ar fi greșit flagrant, din te miri de motive.
- odată cu aparția telefoanelor ultra-performante cu camere de capturat imagini și mișcări, fiecare individ cu capsa pusă se simte Dumnezeul propriului univers, consideră că tot ce îl înconjoară îl atacă și simte nevoia să se apere filmând și fotografiind orice semnal de abuz ce consideră că i se face.
- am început să ne temem de partenerii noștri de lucru, de șefii noștri, care ne pot urmări pe te miri ce camere ascunse prin te miri ce colț al biroului, ne măsurăm vorbele în timpul întâlnirilor, ne dedublăm, de teama că X sau Y ne poate filma și ne e teamă de propria umbră și propriile gânduri exprimate.
- Securitatea de altădată s-a transformat în Securitatea neo-comunistă, luând o formă benevolă, nimeni nu ne mai obligă să ne săpăm partenerii de lucru și totuși...românii o fac de bună-voie, în folos propriu.
Cum sunt românii astăzi?
- prizonieri în propriile griji, închiși la birou, alergând după salarii care, oricâte cifre ar conține, par de neajuns, greu de mulțumit, nervoși, anxioși, suspicioși, lipsiți de timp pentru lucrurile frumoase, grăbiți, neatenți la nevoile celor pe care îi iubim, ni se pare că suntem nedreptățiți la orice pas uneori, alteori devenim imuni la abuzuri evidente, când devenim inerți și uităm (sau poate nu mai avem energie) să luăm atitudine.
Românii nu îmi plac. Societatea democratică (neo-comunistă, cum îmi place să îi spun) ne-a transformat în niște nefericiți!!!
