Ieri, grevă spontană la RATB. Bucureștenii au fost tare supărați. Și enervați. Și obosiți, presupun. Pentru că au mers pe jos. Auzeam în spatele meu discuții cu nerv legate de "nesimțirea salariaților cu dooojdemilioane pe lună, care se răscoală că așa vor ei, idioții lumii!!!"
Pe mine m-a afectat și nu prea greva ratbistă, pentru că oricum merg la școală pe jos. Aș fi avut de mers până la ceainăria de la Cotroceni (unde, da, am fost din nou!), însă am mers la pas vioi, ceea ce mi-a făcut tare bine.
Îi înțeleg pe cei care au fost supărați ieri, pentru că e probabil frustrant să te trezești dimineața la ora obișnuită, să mergi în stație, să aștepți, să aștepți, să aștepți și să nu înțelegi de ce nu mai apare tramvelu. Bineînțeles că urmează să iei un taxi, însă deja ești în întârziere. Da, asta trebuie să fie tare frustrant. Măcar dacă anunțau și ei cu o zi înainte, să știe oamenii să se trezească mai devreme!
Și totuși...
Eu nu îi condamn mai deloc pe ratbiști. Din contră. I-aș lua drept model. Au avut curajul să pună deodată piciorul în prag, nemulțumiți de faptul că salariile lor vor scădea. Deși mie mi se par mari, în comparație cu venitul meu de profesor, nu mă avânt să îi judec, pentru că sunt convinsă că nu au un program de lucru lejer. Iar despre traficul bucureștean știm cu toții cât poate fi de stresant.
Ieri, șoferii RATB ne-au arătat cât sunt de importanți în viața noastră de zi cu zi. În urma a nici 24 de ore de grevă, ne-am dat cu toții seama cât de dependenți suntem de ei. Pentru că da, dependența din noi ne-a îndemnat să fim așa nervoși. E ca și cum cineva fură țigările unui fumător înrăit într-o zi de Paște, când magazinele sunt aproape toate închise.
Și nu pot să nu mă uit în grădina mea și să mă gândesc că poate ar trebui ca și noi, educatorii, să arătăm într-un mod asemănător, cât suntem de importanți pentru societatea asta. Noi lătrăm pe unde apucăm că murim de foame, plângem pe la posturile teve, ne jelim cunoscuților, îi blestemăm pe demmnitari să trăiască și ei cu noo milioane pe lună sau să își petreacă sărbătorile cu o sumă infimă de bani (exact ca a noastră). Amenințăm că nu trecem note în cataloage. Că nu încheiem medii. Că înghețăm anul. Că nu mai organizăm examene. Așa și? Lătrăm asta de cel puțin 8 ani încoace. Și ia uite ce s-au mai speriat ai noștri...
Ratbiștii ce au făcut? Cum au simțit că ceva nu le convine, au dat o lecție de ținut minte. Și au negociat la sânge drepturile lor salariale. Au arătat că fără ei e cam nasol prin bucurești și au reușit să obțină, în mare, cam ce au dorit. Pe când noi, profesorii, ce facem? Și în plus, ce rezolvăm???
Pe mine m-a afectat și nu prea greva ratbistă, pentru că oricum merg la școală pe jos. Aș fi avut de mers până la ceainăria de la Cotroceni (unde, da, am fost din nou!), însă am mers la pas vioi, ceea ce mi-a făcut tare bine.
Îi înțeleg pe cei care au fost supărați ieri, pentru că e probabil frustrant să te trezești dimineața la ora obișnuită, să mergi în stație, să aștepți, să aștepți, să aștepți și să nu înțelegi de ce nu mai apare tramvelu. Bineînțeles că urmează să iei un taxi, însă deja ești în întârziere. Da, asta trebuie să fie tare frustrant. Măcar dacă anunțau și ei cu o zi înainte, să știe oamenii să se trezească mai devreme!
Și totuși...
Eu nu îi condamn mai deloc pe ratbiști. Din contră. I-aș lua drept model. Au avut curajul să pună deodată piciorul în prag, nemulțumiți de faptul că salariile lor vor scădea. Deși mie mi se par mari, în comparație cu venitul meu de profesor, nu mă avânt să îi judec, pentru că sunt convinsă că nu au un program de lucru lejer. Iar despre traficul bucureștean știm cu toții cât poate fi de stresant.
Ieri, șoferii RATB ne-au arătat cât sunt de importanți în viața noastră de zi cu zi. În urma a nici 24 de ore de grevă, ne-am dat cu toții seama cât de dependenți suntem de ei. Pentru că da, dependența din noi ne-a îndemnat să fim așa nervoși. E ca și cum cineva fură țigările unui fumător înrăit într-o zi de Paște, când magazinele sunt aproape toate închise.
Și nu pot să nu mă uit în grădina mea și să mă gândesc că poate ar trebui ca și noi, educatorii, să arătăm într-un mod asemănător, cât suntem de importanți pentru societatea asta. Noi lătrăm pe unde apucăm că murim de foame, plângem pe la posturile teve, ne jelim cunoscuților, îi blestemăm pe demmnitari să trăiască și ei cu noo milioane pe lună sau să își petreacă sărbătorile cu o sumă infimă de bani (exact ca a noastră). Amenințăm că nu trecem note în cataloage. Că nu încheiem medii. Că înghețăm anul. Că nu mai organizăm examene. Așa și? Lătrăm asta de cel puțin 8 ani încoace. Și ia uite ce s-au mai speriat ai noștri...
Ratbiștii ce au făcut? Cum au simțit că ceva nu le convine, au dat o lecție de ținut minte. Și au negociat la sânge drepturile lor salariale. Au arătat că fără ei e cam nasol prin bucurești și au reușit să obțină, în mare, cam ce au dorit. Pe când noi, profesorii, ce facem? Și în plus, ce rezolvăm???
