CORA
Nici nu știu cui îi trecuse prin minte să așeze o oglindă atât de mare pe ușa holului din micuța, dar cocheta locuință de pe Cricovul Dulce. Era un spațiu pe care îl locuiam în ACEI ani în care eram atât de împlinită! Oglinda mi s-a întipărit în minte pentru că avea darul de a-mi aminti cine sunt, cum sunt, îmi disipa temerile pe care obișnuiam uneori să le las să îmi populeze gândurile. Îmi priveam în acea oglindă chipul nemulțumit și îngrijorat, apoi îmi scuturam ușor capul, amintindu-mi brusc: locuiești în orașul după care ai tânjit atâta vreme, ai un loc de muncă pe care îl adori și ... te ai pe tine, cu toate resursele tale interioare pe care le-au cultivat în întreaga ta istorie personală. Hai, alungă-ți tristețile și lasă-te să te bucuri de CEEA CE EȘTI!
Acum, nu mai am nicio oglindă suficient de mare cât să mă cuprindă în întregimea mea. Și mă întreb: îngrijorările care mă încorsetează...de ce nu mai dispar? Pentru că nu mai am unde să mă reflectez sau pentru că ceea ce ar fi reflectat s-a schimbat într-atât de mult încât...nu mă mai mulțumește? Lipsa oglinzii sau lipsa acelei CORA mă îngrijorează?