Se afișează postările cu eticheta povestile dunarii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta povestile dunarii. Afișați toate postările
CORA
Am copilărit cu Dunărea! Pentru că Dunărea îmi fura bunicul în fiecare noapte de vară, pentru că acolo m-am plimbat prima dată cu vaporul, cu șalupa, cu barca! Pentru că Dunărea este spectaculoasă și pentru că eu o iubesc, am să îi dedic o serie de postări în care am să v-o arăt așa cum a surprins-o ochiul meu fotografic! Dar, până atunci, iată câteva poze vechi cu ea și alte două postări închinate ei!
Așadar, despre Dunăre am scris o legendă, preluată și reformulată din popor. O găsiți aici.
Într-o altă postare, am surprins Dunărea rece, glacială! Aici!
În următoarea serie de postări voi surprinde valurile Dunării, Dunărea în asfințit, Cadrilaterul, oamenii Dunării, ambarcațiuni pe Dunăre.
Așadar, despre Dunăre am scris o legendă, preluată și reformulată din popor. O găsiți aici.
Într-o altă postare, am surprins Dunărea rece, glacială! Aici!
În următoarea serie de postări voi surprinde valurile Dunării, Dunărea în asfințit, Cadrilaterul, oamenii Dunării, ambarcațiuni pe Dunăre.
CORA
Deși Dunărea a fost lângă mine dintotdeauna, iar mie mi-a plăcut să o vizitez periodic, nu am văzut-o niciodată iarna. Ieri, curiozitatea a venit tăvălug peste mine...Oare care este spectacolul Dunării iarna?



Totul împrejur este de un alb imaculat. Vântul bate mai rece decât în oricare alt ungher al orașului. Deasupra mândrei Dunări domnește ceața aburindă. Tăblița care anunță "finele" Olteniței șade singură în plapuma de zăpadă. Nu e gheață la mal. În schimb sunt bucăți de gheață care alunecă înspre aval. Unde se duc? Unde se duc toți fulgii aceștia de zăpadă care curg cernut ...ca-n povești?
Dunărea mi-a părut singură. Și atât de glacială...Deși sunt câteva ambarcațiuni care îi străpung rochia cu fiarele lor reci și necruțatoare, Dunărea e solitară...Are cu totul alt aer decât cel pe care vi-l prezentam aici...
Am reușit cu greu să păstrez pe cameră sunetul Dunării geruite. Mâinile își cereau dreptul la căldura buzunarelor. Am să împărtășesc în curând cu voi cele 30 de secunde...de Dunăre...
Dunărea mi-a părut singură. Și atât de glacială...Deși sunt câteva ambarcațiuni care îi străpung rochia cu fiarele lor reci și necruțatoare, Dunărea e solitară...Are cu totul alt aer decât cel pe care vi-l prezentam aici...
Am reușit cu greu să păstrez pe cameră sunetul Dunării geruite. Mâinile își cereau dreptul la căldura buzunarelor. Am să împărtășesc în curând cu voi cele 30 de secunde...de Dunăre...
CORA
La începutul lumii, în Univers nu exista decât lumină, iar văzduhul era un loc fericit. Aici vieţuiau în armonie craiul Soare, stăpânul Vieţii, al Căldurii şi al Luminii, domniţa cerului, Luna, o femeie rece, şi mii de steluţe frumoase şi gingaşe.
Craiul Soare era un tânăr chipeş şi voinic, după frumuseţea căruia tânjeau domnişoarele steluţe, dar mai ales domniţa Lună. Întrucât cea mai mândră şi voluptuoasă era cea din urmă, toate credeau că aceasta este sortită să-i fie soţie frumosului Soare.
Cât era ziua de lungă, steluţele citeau legendele Universului, cântau la harpă, coseau galaxii, se jucau de-a v-aţi ascunselea, numai Luna stătea mereu în preajma Craiului. Dar, vai, adesea atenţia acestuia era atrasă de o gingasă stea cu ochii de smarald, care avea un talent neasemuit de a-i bucura auzul cu cel mai magic cântec de harpă.
Într-una dintre luminoasele zile, avu loc un bal, dat în cinstea craiului. Acesta era momentul cel mai bun ca el să îşi aleagă logodnica. Invită astfel toate steluţele din Univers, dar nu putea lipsi nici domniţa Lună care tânjea din toată inima după iubirea Craiului. Şi-a ales cea mai frumoasă rochie, cusută cu fir de argint. Caleaşca ei, trasă de doi cai albi, bătută în mărgăritare, era toată poleită cu argint! Era de departe cea mai elegantă prezenţă a balului.
Numai că ochii Craciului au rămas aţintiţi asupra farmecului simplu al steluţei Dunărea, steluţa lui care-i făcea zilele fericite prin cântecul harpei ei.
Toţi invitaţii aşteptau nerăbdători începerea primului vals, căci prima cu care alegea Craiul să danseze avea să-i fie mireasă. Când gongul anunţă începerea valsului, toată suflarea a amorţit. Luna deja desenase un zâmbet diafan în colţul buzelor când văzu că Soarele se apropie de ea. Dar mare îi fu dezamăgirea când văzu că mâna Craiului se îndreaptă spre Dunăre, invitând-o la magicul vals.
Dunărea simţea cum îi sare inima din piept de bucurie, s-a alăturat Soarelui şi i-a jurat iubire eternă.
Domniţa Lună a fugit de îndată înspre frumoasa-i caleaşcă, dar a început să simtă cum strălucirea-i păleşte şi cum un val rece o transformă într-o fiinţă dură.
Cei doi logodnici i-au propus Lunei să le fie nună, iar Luceafărului să le fie nun. Luna a acceptat îndată, după care începu să urzească un plan prin care să se răzbune. A chemat în ajutor duhurile rele, care au sfătuit-o să o ademenească într-o capcană pe inocenta Dunăre. Zis şi făcut. În ajunul nunţii, Luna i-a cerut Soarelui să-i încredinţeze viitoare soţie, pentru a o găti de nuntă, cu straiele cele mai frumoase.
Numai că, sărmana Dunăre, a fost dusă pe marginea văzduhului, de unde luna a azvârlit-o fără milă pe pământ, în nişte munţi acoperiţi de o pădure neagră şi înspăimântatoare. Iar Dunărea se izbi atât de tare de pământ, încât s-a transformat într-un ochi de apă.
La scurt timp, pe pământ trecură zânele bune, care au văzut ochişorul de apă, în care au vrut să se uite pentru a-şi oglindi chipurile. Dar, îndată Dunărea începu să vorbească, le povesti toate cele ce i s-au întâmplat şi să le rugă să o ajute să îşi mai vadă măcar o dată iubitul. Zânele de îndată au făcut o vrajă, iar ochişorul de apă începu să curgă. Luna, care urmărea tot ce se întâmpla, se sperie şi porunci copacilor să se aplece, pentru ca Soarele, care o căuta disperat pe Dunăre, să nu o vadă. Numai că zânele bune porunceau izvoarelor să curgă înspre Dunăre, pentru ca aceasta să capete forţă să alunece. Luna începu să arunce cu pietre immense înspre Dunăre, pentru a o opri, dar pietrele rămâneau în loc şi se prefăceau în munţi. Alte şi alte izvoare veneau în ajutorul Dunării, astfel încât şi-a luat un avânt de neimaginat şi s-a aruncat în mare. De acolo a strigat la Crai, şi-a urlat iubirea şi a blestemat Luna.
Dându-şi seama că Luna este de vină pentru toată această tragedie, Soarele şi-a întors faţa de la aceasta şi a început să alerge departe departe, unde să nu mai poată fi ajuns nicicând de Lună. Odată cu plecarea Craiului Luminii, a luat naştere întunericul, a cărui Crăiasă este Luna. Şi de atunci, nici până astăzi, Luna nu a reuşit să prindă Soarele, însă Soarele se oglindeşte zilnic în Dunăre, el străluncind în fiecare picătură a acesteia.
(am scris această povestioară având această sursă şi ascultând această piesă de teatru - teatru radiofonic, pe care îl ador, cum am mai scris şi aici - şi pentru că astăzi am fost să vizitez domnişoara Dunăre, să mă las vrăjită de povestea de iubire dintre ea şi Craiul Soare, să-mi las ochii orbiţi de strălucirea fiecărui picur luminos care stă mărturiei a Iubirii Veşnice)
Craiul Soare era un tânăr chipeş şi voinic, după frumuseţea căruia tânjeau domnişoarele steluţe, dar mai ales domniţa Lună. Întrucât cea mai mândră şi voluptuoasă era cea din urmă, toate credeau că aceasta este sortită să-i fie soţie frumosului Soare.
Cât era ziua de lungă, steluţele citeau legendele Universului, cântau la harpă, coseau galaxii, se jucau de-a v-aţi ascunselea, numai Luna stătea mereu în preajma Craiului. Dar, vai, adesea atenţia acestuia era atrasă de o gingasă stea cu ochii de smarald, care avea un talent neasemuit de a-i bucura auzul cu cel mai magic cântec de harpă.
Într-una dintre luminoasele zile, avu loc un bal, dat în cinstea craiului. Acesta era momentul cel mai bun ca el să îşi aleagă logodnica. Invită astfel toate steluţele din Univers, dar nu putea lipsi nici domniţa Lună care tânjea din toată inima după iubirea Craiului. Şi-a ales cea mai frumoasă rochie, cusută cu fir de argint. Caleaşca ei, trasă de doi cai albi, bătută în mărgăritare, era toată poleită cu argint! Era de departe cea mai elegantă prezenţă a balului.
Numai că ochii Craciului au rămas aţintiţi asupra farmecului simplu al steluţei Dunărea, steluţa lui care-i făcea zilele fericite prin cântecul harpei ei.
Toţi invitaţii aşteptau nerăbdători începerea primului vals, căci prima cu care alegea Craiul să danseze avea să-i fie mireasă. Când gongul anunţă începerea valsului, toată suflarea a amorţit. Luna deja desenase un zâmbet diafan în colţul buzelor când văzu că Soarele se apropie de ea. Dar mare îi fu dezamăgirea când văzu că mâna Craiului se îndreaptă spre Dunăre, invitând-o la magicul vals.
Dunărea simţea cum îi sare inima din piept de bucurie, s-a alăturat Soarelui şi i-a jurat iubire eternă.
Domniţa Lună a fugit de îndată înspre frumoasa-i caleaşcă, dar a început să simtă cum strălucirea-i păleşte şi cum un val rece o transformă într-o fiinţă dură.
Cei doi logodnici i-au propus Lunei să le fie nună, iar Luceafărului să le fie nun. Luna a acceptat îndată, după care începu să urzească un plan prin care să se răzbune. A chemat în ajutor duhurile rele, care au sfătuit-o să o ademenească într-o capcană pe inocenta Dunăre. Zis şi făcut. În ajunul nunţii, Luna i-a cerut Soarelui să-i încredinţeze viitoare soţie, pentru a o găti de nuntă, cu straiele cele mai frumoase.
Numai că, sărmana Dunăre, a fost dusă pe marginea văzduhului, de unde luna a azvârlit-o fără milă pe pământ, în nişte munţi acoperiţi de o pădure neagră şi înspăimântatoare. Iar Dunărea se izbi atât de tare de pământ, încât s-a transformat într-un ochi de apă.
La scurt timp, pe pământ trecură zânele bune, care au văzut ochişorul de apă, în care au vrut să se uite pentru a-şi oglindi chipurile. Dar, îndată Dunărea începu să vorbească, le povesti toate cele ce i s-au întâmplat şi să le rugă să o ajute să îşi mai vadă măcar o dată iubitul. Zânele de îndată au făcut o vrajă, iar ochişorul de apă începu să curgă. Luna, care urmărea tot ce se întâmpla, se sperie şi porunci copacilor să se aplece, pentru ca Soarele, care o căuta disperat pe Dunăre, să nu o vadă. Numai că zânele bune porunceau izvoarelor să curgă înspre Dunăre, pentru ca aceasta să capete forţă să alunece. Luna începu să arunce cu pietre immense înspre Dunăre, pentru a o opri, dar pietrele rămâneau în loc şi se prefăceau în munţi. Alte şi alte izvoare veneau în ajutorul Dunării, astfel încât şi-a luat un avânt de neimaginat şi s-a aruncat în mare. De acolo a strigat la Crai, şi-a urlat iubirea şi a blestemat Luna.
Dându-şi seama că Luna este de vină pentru toată această tragedie, Soarele şi-a întors faţa de la aceasta şi a început să alerge departe departe, unde să nu mai poată fi ajuns nicicând de Lună. Odată cu plecarea Craiului Luminii, a luat naştere întunericul, a cărui Crăiasă este Luna. Şi de atunci, nici până astăzi, Luna nu a reuşit să prindă Soarele, însă Soarele se oglindeşte zilnic în Dunăre, el străluncind în fiecare picătură a acesteia.
(am scris această povestioară având această sursă şi ascultând această piesă de teatru - teatru radiofonic, pe care îl ador, cum am mai scris şi aici - şi pentru că astăzi am fost să vizitez domnişoara Dunăre, să mă las vrăjită de povestea de iubire dintre ea şi Craiul Soare, să-mi las ochii orbiţi de strălucirea fiecărui picur luminos care stă mărturiei a Iubirii Veşnice)
