Cineva înțelept mi-a spus cândva cã, dacã un bãiat vrea o fatã, o va avea, orice ar fi.




Femeile au frumosul obicei al despicării firului în patru. Mai ales atunci când se întâlnesc. Împreună, sunt cele mai fine analizatoare ale comportamentului masculin. Și, de cele mai multe ori, "descoperă" anumite puncte complicate, alambicate, acolo unde nu sunt. Comportamentul bărbaților este, cu regularitate, simplu, fără ascunzișuri, fără regizări. Femeile, însă, se încăpățânează să găsească explicații, invalide de cele mai multe ori, pentru comportamentului unui bărbat.
Filmul He's just not that into you, izbește prostul obicei al femeilor de toți pereții, le ridiculizează orice căutare complicată de sensuri, pentru ca, în final, să le compătimească și să le bată încurajator pe umăr, spunându-le că, în fond, nu e nimic rău în a nu-ți pierde speranța.
Dacă ar fi văzut și înțeles de majoritatea femeilor, le-ar face să înțeleagă că nu e cazul să își piardă timpul cu fieștecine. Filmul explică comportamentul simplu al bărbatului, cu semnalele evidente ale lor, pe care femeile se încăpățânează la nesfârșit să le interpreteze...greșit...
Am extras din film acele replici delicioase, dar usturătoare, care poate fac bine, deși, mai întâi, fac rău (pe interesantul principiu băsescit ca să ne fie bine, mai întâi trebuie să ne fie rău).

1. Suntem încurajate, chiar programate sã credem cã,dacã un tip se poartã ca un nemernic, te place.
- Asta e problema, te place prea mult.
- Ești prea drãguțã și prea bunã.
- Nu știe ce sã facã.
- Evident cã te place.
- Sunt sigurã cã a pierdut numãrul tãu de telefon.
- Nu te invitã în oraș pentru cã e intimidate de succesul tãu profesional.
- Nu te invitã în oraș pentru cã e speriat de maturitatea ta emoționalã.
- Crede-mã, sigur tocmai a terminat o relație serioasã.
- Crede-mã, el nu a mai avut nicio relație serioasã.
- Sigur a uitat numãrul colibei tale. Sau l-a mâncat un leu.
- Fetelor, sunteți incredibile. De ce ne spunem una alteia toate astea? Poate pentru cã ne e prea teamã și e prea greu sã spunem singurul adevãr, aflat chiar sub nasul nostru? Pur și simplu, NU te vrea.

2. - Dacã un tip nu te sunã, înseamnã cã nu vrea.
- Serios?
- Da.
- Întotdeauna?
- Da, întotdeauna. Știu cum e sã dai o țeapã, da? Am dat și eu, fac asta foarte des. Crede-mã, dacã un tip te trateazã de parcã n-ar da nici doi bani pe tine, înseamnã cã, într-adevãr, nu dã nici doi bani pe tine.

3. Îmi fãcusem iluzii, le spuneam tuturor cã el va fi soțul meu. Chiar și dentistului. În orice caz, toate prietenele mã încurajau sã continui relațiile cu acești...ticãloși, îmi spuneau cã știu ele cazuri în care cineva s-a cuplat cu un ticãlos exact ca al meu și pânã la urmã s-a mãritat cu el și au trãit fericiți. Dar asta e o excepție, iar noi nu suntem excepția, ci suntem regula.

4. Dacã un tip îți dã numãrul lui de telefon în loc sã ți-l cearã pe al tãu, nu îl interesezi. Ba mi l-a cerut, dar apoi mi-a dat...Dacã un tip vrea sã te vadã, crede-mã, te va vedea. Am sunat o fatã de 55 de ori pânã când mi-a rãspuns.

5. - Eu credeam cã mie nu mi-a dat nimeni papucii.Dar, gândindu-ne bine,ne-am dat seama cã pe amândouã ne-au pãrãsit toți tipii cu care am fost cuplate. Absolut toți. O fac atât de abil, atât de șmecher, încât crezi cã a fost ideea ta. Da, dupã care îți spui "A fost ideea mea, dar, stai puțin, de ce sunt singurã?" "De ce sunt nefericitã?" "De ce m-am îngrãșat 20 de kile?" Tipii știu sã ne pãcãleascã.
- Chiar cã știu. Știu exact cum sã ne ia.
- - Da, ne spun minciuni frumoase. "Nu vreau sã stau în calea ta". Sau... "Tu ești perfectã, eu trebuie sã mã schimb". Sau... "Mã gândesc numai la fericirea ta". Sau "Nu te merit".
- Asta e preferata mea. Știi care-mi place mie cel mai mult? "Cât îl invidiez pe cel care se va cãsãtori cu tine!". Pãi, trebuia sã fii tu. Eu așa credeam. Așa cã trebuie sã știi. Cum auzi așa ceva, fugi la magazine și ia-ți niște calmante și înghețatã, pentru cã ți-a dat papucii.

6. Primul meu soț era un tip banal. L-am gãsit în pat cu secretara când m-am întors de la cumpãrãturi. S-a purtat atât de banal încât mi s-a fãcut milã de el. Cel de-al doilea soț al meua fost ceva mai creativ. Mã înșela cu sora mea, dar m-a fãcut sã cred cã sunt nebunã pentru cã îl bãnuiesc de așa ceva. Așa cã era un joc al minții, o adevãratã intrigã. Dar ultimul meu soț a fost cel mai tare. Era un adevãrat maestru în acoperirea urmelor. I-am înregistrat convorbirile telefonice, i-am interceptat cardurile de credit, am pus pe cineva sã-l urmãreascã și tot n-am gãsit nicio dovadã. Nu mai știam ce sã fac. Pânã la urmã, am aflat cã îi cumpãrase o casã amantei lui. Dar adevãrata maestrã, trebuie sã spun, sunt eu. Am avut trei soți, nenumãrați iubiți și încã nu m-am oprit.

7. - Mie nu poți sã-mi ascunzi nimic. Cunosc simptomele iubirii, iar tu ești îndrãgostit.
- Sã fim serioși!
- E extraordinar! Nu te poți concentra, da? Tresari de câte ori sunã telefonul, îți verifici e-mail-ul de zeci de ori pe zi, ai vrea sã compui melodii...Simți nevoia sã-i rostești numele în orice conversație din toaleta bãrbaților. Așa e de când lumea și ți se întâmplã și ție, prietene.

8. Poate cã finalul fericit e acesta. Dupã ce ai așteptat atât sã sune telefonul, ai rãmas de atâtea ori cu inima frântã, ai fãcut atâtea prostii și ai interpretat greșit semnalele, simțind atâta durere și rușine, niciodatã, totuși, nu ți-ai pierdut speranța.

Recomand filmul tuturor acelor fete, femei, care încă așteaptă apelul ce nu va venit niciodată, în loc să caute bărbatul potrivit! Și îl recomand și celorlalte femei, care consideră că au dat lovitura cu vreun bărbat, pentru că, în fond, filmul "dezgolește" comportamentul masculin, din mult mai multe puncte de vedere.



Din echipa actorilor care au animat cum nu se poate mai bine situațiile atât de des întâlnite dintre femei și bărbați, fac parte Drew Barrymore, Ben Affleck, Ginnifer Goodwin, Jennifer Aniston, Bradley Cooper.

Mai multe detalii despre film găsiți aici.

Mai multe situații despre cum femeile se păcălesc singure, găsiți aici.

Singurul material realist scris se găsește aici.

"Eu când vreau să fluier, fluier" este filmul care poate fi cu ușurință catalogat ca fiind unul slab. Mai ales de cei care nu îl privesc cu ochi avizat, profesionist. Unghiul din care l-am văzut eu este cel de psihopedagog. Din punctul meu de vedere, filmul atacă una dintre cele mai stringente probleme ale societăți românești - exodul forței de muncă în țările occidentale și consecințele acestuia pentru copiii noștri.
Din acest punct de vedere, filmul redă dureros de real acest spin din coasta societății noastre.

************

Pe scurt, filmul se centrează pe povestea unui adolescent de 18 ani, provenit dintr-o familie distorsionată, cu un tată bolnav și o mamă plecată în Italia, un adolescent care cade în plasa delincvenței juvenile, ajungând astfel într-un centru de corecție (închisoare). În responsabilitatea lui rămâne fratele lui mai mic, pentru care își dorește o adolescență diferită de cea a sa. Numai că mama lor, recent întoarsă din străinătate, își dorește să repete istoria, dorind să își ia copilul cu ea, așa cum făcuse și cu Silviu, pe care , atunci când își găsea un iubit, îl făcea pachet și îl trimitea în România.

Silviu vrea cu tot dinadinsul să îl salveze pe fratele lui de dezamăgirea transmformată în dramă la care el însuși a fost supus prin iresponsabilitatea unei mame descrisă ca fiind egoistă.

Ideea mamei de a-l lua pe fratele lui Silviu cu ea naște în el un conflict pe care, cu stângăcia de a-și controla eficient furtuna interioară, o rezolvă așa cum crede el mai bine. Fluierând. :) Fluieratul fiind simbloul rebeliunii adolescentine a lui Silviu.

******

Acțiunea filmului este centrată pe furtuna interioară a lui Silviu. Imaginile sunt statice. Cuvintele sunt puține. Și, de cele mai multe ori, izbitoare. Despre detalii cinematografice tehnice puteți citi aici, într-un comentariu al lui Pitbull, care a realizat o cronică care, pentru mine a fost edificatoare.

*******

În urma vizionării acestui film am constatat că nu știu să văd un film. Că nu pot aprecia valoarea lui, pentru că nu am grila de apreciere corectă. Aș putea să spun că am plecat un pic dezamăgită de la cinema, mai ales de final. Final care am înțeles că este unul foarte bine ales. Poate că tocmai d-asta am și fost intrigată de el. Citind apoi opinii specializate, am ajuns la concluzia că problema e la mine, deci ar fi cazul să mă opresc de la comentarii răutacioase.


******

Ceea ce m-a izbit a fost cruzimea cu care regizorul a transpus în peliculă viața din detenție. Muzică de calitate josnică, limbaj colorat, vulgar (mă întreb încă cum vor traduce în engleză anumite expresii tipic românești, fără a distorsiona expresivitatea lor), comportamente de mahala, violența în floare.
Am auzit persoane care se întreabă dacă chiar era cazul să arătăm tuturor hibele românești și dacă chiar era nevoie să ne facem pe noi no de râs. Subiectul rămâne de comentat, părerea mea fiind că un film bun nu se poate complace în compromisul acoperirii realității. De altfel, ceea ce adaugă valoare acesui film este tocmai gradul ridicat de congruență cu realitatea.

******

În mod evident, juriul Festivalului de la Berlin a știut ce și, mai ales, de ce premiază "Eu când vreau să fluier, fluier".

******

Această postare a fost în mod intenționat amânată, pentru a scrie numai ceea ce a rămas în memorie, după ce a intervenit uitarea. Sunt aspecte pe care nu le-am comentat, cum ar fi așa zisa iubire dintre Silviu și Ana, despre care am tot auzit vorbindi-se (în ceea ce mă privește, nu aceasta este punctul central al filmului - decât poate pentru a evidenția modul în care un tânăr mai percepe astăzi o relație). Așadar, dacă aveți și alte puncte de comentat, aștept schimbul de impresii.

sursa foto aici

De la Fecstivalul de la Berlin incoace, îmi doresc să văd filmul "Eu când vreau să fluier, fluier". Din două mari motive. Pentru că vreau să văd ce apreciază străinii la români şi pentru că îmi place titlul. Modul de viaţă nonconformist, plin de sunet şi culoare.

Recunosc că am ceva temeri legate de aşteptările prea mari şi o posibilă deziluzie, însă nu dau înapoi! Am făcut invitaţie la film aproape tuturor cunoscuţilor! Înm cele din urmă, Flory nu m-a trădat! Mă întreb însă, ei de ce nu sunt curioşi? Ştiu ei ceva mai multe decât mine?

Oricum, şi singură de era să mă duc, tot mă duceam. Pentru că eu când vreau să mă duc la film, mă duc!

PS: Am să revin cu impresii!

Ştire, mare ştire:

Dinastia Tudorilor”, serialul cu trei Premii Emmy şi trei nominalizări la Globul de Aur, poate fi urmărit de astăzi, de la ora 20.00, la Pro Cinema.

Reinterpretare a poveştii sângerosului Henric al VIII-lea într-o variantă sexy, glossy şi colorată, serialul „Dinastia Tudorilor” i-a înfuriat pe britanici, însă a cucerit mapamondul.

Ce contează că, în realitate, Henric al VIII-lea era un tiran deloc atrăgător, care şi-a trimis la moarte soţiile? Publicul a apreciat mai mult varianta propusă de Michael Hirst, în care Henric este readus la viaţă de Jonathan Rhys Meyers .

Devenit rege al Angliei la 18 ani, tânărul Henric al VIII-lea se confruntă cu dorinţa presantă de a avea un moştenitor, cu pasiunea arzătoare pentru Anne Boleyn (interpretată de Natalie Dormer) şi cu ambiţiile celorlalţi monarhi de pe conti nent.

„Dinastia Tudorilor” rescrie istoria într-o manieră inteligentă, condimentată cu multe picanterii, episoade violente, aventuri extraconjugale, jocuri de culise şi multe femei frumoase.

20.00 - PRO CINEMA

Sursa www.evz.ro

Coincidenţă sau nu, vă invit pe cei care nu au văzut încă minunatul serial să se aşeze confortabil în faţa teveului azi la ora 20.00, pe Pro Cinema!!!

În vacanța de iarnă, am început să urmăresc serialul The Tudors. M-a fermecat, de-a dreptul. Mă uitam la vreo 2-3 episoade pe noapte, ceea ce înseamnă cam 3 ore, fiecare episod având aproximativ 50 de minute. Înspre final, am început să răresc vizionarea, ca să mai trag de timp...să lungesc plăcerea urmăririi. Iar aseară l-am dat gata!
Dar, a meritat! Povestea este minunată - reală, căci, da, Henry VIII a fost cât se poate de real. Ascensiunea lor, puterea lui, iubitele lui, comploturile din preajma lui, toate ațintesc atenția.
Ca să nu mai vorbesc de toaletele domnițelor de la curte, de bijuteriile lor, de frumusețea anumitor actori....Christian Rhys Meyers și Henry Cavill nu sunt deloc de neglijat :D
Sunt, de asemenea, anumite detalii care impresioneaza. Cred ca mi s-a întipărit deja în memoria auditivă focul din șeminurile regale, păsările cântând în grădinile Palatului.
În urma celor 3 sezoane urmărite, am rămas cu unele dileme, cu unele mirări, pe care le sintetizez așa:
- Regele Henry VIII a rămas în istorie ca imagine a tiraniei. Însă istoria nu vorbește de sforarii care îl manipulau, folosindu-se de dorința lui de a fi adorat de popor. În urma vizionării filmului, impresia mea a fost că Henry VIII a fost mai mult manipulat decât convins...
- O femeie poate schimba destinul unui popor. Este vorba despre frumoasa Anne Boleyn, adeptă a protestantismului, care prin frumusețea ei a reușit să îl manipuleze pe Henry să renunțe la convingerile lui umaniste.
- Trebuie să fi fost teribil de greu să comunici la distanța în acea vreme. Am rămas de-a dreptul surprinsă de metodele prin care anunțau pericolele la granița sau de faptul că o victorie a propriilor trupe era aflată la curte la câteva zile după ce avusese loc. Chiar mă simt fericită că trăiesc în această epocă în care comunicarea este atât de facilă. Și chiar înțeleg de ce a luat amploare această industrie de diseminare a informației.

Am mai scris despre film și pe 100Ro, materialul fiind mai puțin personal, tonul fiind cât se poate de obiectiv. Cititi aici!











Sursa foto www.imdb.com

Cu ceva seri în rumă am văzut alături de prieteni un film care, recunosc, m-a tulburat.
Pe Edith Piaf o știam doar din melodiile ei, fără să cunosc niciun detaliu despre viața ei. Despre modul cum a trecut de la mahala la marile scene ale New York-ului, de la anonimat la celebritate, de la agonie la extaz și...de la extaz la suferință cumplită. Să fi fost sănătatea șubredă de vină pentru agonia prematură a cântăreței, sa fi fost viața tumultuoasă sau să fi fost vorba doar de destin?
Dincolo de toate acestea, rămân bijuterii melodice, în limba mea iubită, limba franceză! Și mai rămâne ceva, dincolo de toate acestea: PASIUNEA nemărginită pentru muzică și pentru spectacol!

Recomand tuturor celor care sunt îndrăgostiți de muzică, de acordurile franțuzești, de Edith Piaf, să se înfrupte din atât de bine realizatul film, LA VIE EN ROSE.

Veronika s-a hotărât să moară. Pentru că lumea în care trăieşte este ipocrită, este nepăsătoare. Pentru că bărbaţii dezamăgesc. Pentru că...





Iar aici puteţi urmări trailerul:

Astăzi am avut un chef nebun să văd un film de vară, girly şi uşor digerabil. Am ales "Bride Wars", cu atât mai mult cu cât despre acest subiect se tot vorbeşte în viaţa mea. :)
Deşi este un film superficial, relaxant pentru că nu-ţi pune neuronii mult la încercare, sunt unele scene care-s pline de adevăr şi care chiar îţi ating corzi sensibile. Concluzia filmului este formulată chiar de organizatoarea nunţii/lor: "It was quite a wedding and as I stood there watching I realized something I'd forgotten a long time ago. Sometimes in life there really are bonds formed that can never be broken. Sometimes you really can find that one person who will stand by you no matter what. Maybe you will find it in a spouse and celebrate it with your dream wedding. But there's also the chance that the one person you can count on for a lifetime, the one person who knows you sometimes better than you know yourself is the same person who's been standing beside you all along".

Comentarii?

POFTA DE CITIT

" Aud adesea spunandu-se: nu mai citesc "Pe aripile vantului", caci am vazut filmul de trei ori. Nimic nu mi se pare mai gresit decat atat. Am spus-o intotdeauna: filmul nu va putea egala cartea.
Acestea fiind spuse, va recomand sa cititi romanul "Mizerabilii", scris de Victor Hugo, chiar daca ati vazut...desenele animate.
Societatea umana, urmarita de-a lungul timpului, a stat intotdeauna sub semnul diferentierilor materiale. De aceea, subiectul romanului "Mizerabilii" mi se pare mai actual decat niciodata. Victor Hugo nu a surprins numai episoade tragice caracteristice epocii sale, ci episoade proprii societatii, indiferent daca se intampla in secolul XIII sau in secolul XX. Intotdeauna va exista o Fantine care isi va vinde parul sau isi va smulge dintii pentru a putea asigura un trai mai bun copilului ei. Intotdeauna va fi un Thenardier care va trai pe spinarea altora. Din nici o societate nu va lipsi un Javert orbit de dreptate. Din orice societate va face parte un Jean Valjean, un suflet fara egal, un sprijin pentru toti cei nedreptatiti. Dragostea adevarata nu va intampina niciodata greutati, caci de fiecare data va lupta cate un Marius si cate o Cosette pentru a o pastra pura, fragila, si, in acelasi timp, imbatabila.
Despre actualitatea romanului vorbeste chiar Victor Hugo:
"Atata vreme cat va exista, din pricina legilor si moravurilor, un blestem social, care creeaza un chip artificial, in plina civilizatie, adevarate iaduri, agravand cu o fatalitate omeneasca destinul, care e de esenta divina; atata vreme cat cele trei probleme ale secolului: injosirea omului prin exploatare, decaderea femeii prin foame, atrofierea copilului prin puterea intunericului nu vor fi rezolvate; atata vreme cat in anumite paturi sociale constrangerile sociale vor fi cu putinta; cu alte cuvinte, si intr-un sens mai larg, atata vreme cat pe pamant vor dainui ignoranta si mizeria "cartile de felul celei de fata nu vor fi zadarnice." Asadar, daca veti citi romanul, veti invata ce inseamna VIATA!"

Nota1: Acest material l-am publicat în clasa a XI-a, într-un ziar la care am muncit mult şi pentru care am dedicat multă energie şi timp.
Nota 2: Acest material mi-a fost plagiat fără niciun fel de scrupule câţiva ani mai târziu.
Nota 3: Acum nu mi se pare deloc genial ce am scris acolo, astăzi aş prezenta cu totul altfel cartea. Dar trebuie să acord dreptul la exprimare şi adolescentei din mine, nu?
Nota4: Azi am văzut filmul "Mizerabilii", film pe care l-am pierdut acum 6 ani, când se difuza pe TVR1, iar eu l-am întâlnit prima oară pe Răzvan şi m-a "corupt" să mai rămânem de vorbă - aşa am pierdut difuzarea. Dar şi-a luat revanşa şi primul cadou de Crăciun a fost "Mizerabilii" de Victor Hugo.

Sau Creaţionsimul ştiinţific

În istoria omenirii au luat naştere două paradigme care explică originea vieţii. Până în secolul XIX, creaţionismul convingea oamenii asupra faptului că lumea are un Creator. Numai că naturalistul Drawin a adus în discuţie ecuaţia TIMP + ÎNTÂMPLARE + SELECŢIE NATURALĂ, care a devenit rapid o alternativă a creaţionismului. În cartea "Originea speciilor - prezervarea raselor favorizate în bătălia pentru viaţă", el explică cum singura lege care guvernează Universul este cea a junglei, în care doar cei puternici rezistă. Iar selecţia naturală după acest principiu a fost pentru lumea ştiinţifică înlocuitorul perfect pentru Creator. De atunci şi până în zilele noastre sunt raţionalişti care spun că cei care cred în Creaţionism sunt naivi. Numai că, în lumea ştiinţifică, a început un război la nivelul paradigmelor, odată cu apariţia cărţii "Evoluţia - o teorie în criză". Sunt cercetători care au început să îşi pună întrebări, să se îndoiască...de evoluţionism şi care au pornit în căutarea de noi răspunsuri.
Filmul "Originea Vieţii", creat în urma unei conferinţe în care specialiştii în domeniul ştiinţelor naturale s-au întâlnit şi au expus rezultatele cercetărilor întreprinse pe această temă, arată întregii omeniri cum a fost demontată o teorie, care, în istorie, a născut mulţi atei.
Cercetătorul Behe povesteşte cum credea că tărie în Darwin şi teroia lui, până când a parcurs argumentele din cartea "Evoluţia - o teorie în criză". În epoca darwinistă, nu se ştia mai nimic despre celulă, compoziţie, funcţii etc. Singurul lucru cert era că este unitatea de bază a oricărui organism. Acest lucru explică de ce teoria evoluţionistă a avut acel succes. Numai că, între timp, au fost efectuate o sumedenie de cercetări care pic cu pic demolează teoria lui Darwin. Au fost descoperite sistemele complexe ireductibile, care sunt adevărate maşini moleculare. Complexitatea integrală a acestor sisteme îndică prezenţa unui Creator Inteligent. Cercetătorul Kenyon a încercat să demonteze teoria sistemelor reductibile în cartea "Evoluţia chimică", prin care explica cum a luat naştere prima celulă vie. Numai că, în timpul unui curs de la Universitatea unde este profesor, un student i-a pus o întrebare simplă, care l-a întors la 180 de grade: cum putea lua naştere Viaţa din materie, în absenţa informaţiei din ADN - care logic, nu era format în acel moment. Kenyon şi-a demontat singur propria teorie şi, alături de alţi cercetători au formulat conceptul de DESIGN INTELIGENT AL VIEŢII. Această proiectare a priori Vieţii nu putea să fie pusă la punct până la cel mai mic detaliu decât de un Creator, a cărui calitate de bază este Inteligenţa.
O replică a unui cercetător mi-a plăcut enorm, pentru că a verbalizat extact ce gândesc şi eu de foarte multă vreme: "Ştiinţa ar trebui să fie o căutare a adevărului despre lume" - fără să fie în contradicţie cu Credinţa în Dumnezeu(nota mea.
Filmul explică aceste lucruri mult mai în detaliu. Efectele audio-vizuale sunt magnifice. Evenimentele din viaţa celulară sunt ilustrate într-un mod atât de artistic, încât, la finalul filmului, am gândit: Dumnezeule, eşti atât de puternic, ne-ai creat ca pe un sistem perfect, Slavă Ţie!

POFTA DE CITIT
Elena Ferrante...o scriitoare despre care se spune că este foarte discretă, căci se aude că nimeni nu a văzut-o niciodată, despre care nu se ştie dacă este bărbat sau femeie. Cu toate acestea, Elena Ferrante a fost co-scenarist la ecranizarea filmului (al cărui trailer îl găsiţi aici) inspirat din cartea sa alături de Mario Martone.
Şi, cum să nu fie Elena Ferrante femeie? Cine altcineva dacă nu o femeie ar fi scris cu atâta precizie despre sentimentele femeii părăsite, abandonate, batjocorite, mamei disperate rămase cu doi doi copii, singură, în bătaia vântului, după ce soţul ei a decis să îi părăsească pentru o adolescentă? Clar, Elena Ferrante este FEMEIE.
Olga, o femeie fericită, împlinită, cu doi copii frumoşi, cu un soţ iubitor, trăieşte drama vieţii ei când soţul o anunţă brusc că o va părăsi: "Intr-o după-amiază, imediat după prânz, soţul meu mă anunţă că intenţiona să mă părăsească". De aici începe războiul interior al femeii care se simte ameninţată cu singurătatea: "Vorbeam despre orice, încă ne mai plăcea să ne strângem în braţe; ştia să fie atât de amuzant încât mă făcea s râd cu lacrimi. Mi se părea imposibil să vrea să plece cu adevărat. Mai târziu, când mi-am dat seama că nu luase niciunul dintre obiectele care-i aparţineau şi că nici măcar nu trecuse prin camera copiilor să-şi ia rămas bun, am avut certitudinea că nu era nimic grav.{...} Trecu o săptămână, iar soţul meu nu numai că rămânea credincios deciziei pe care o luase, dar o mai şi repeta cu un soit de cruzime".
Şi, întrucât niciun bărbat nu-şi părăseşte familia până nu apare o altă femeie, aşa şi Mario... a plecat cu o altă femeie, o adolescentă, care era doar cu câţiva ani mai mare decât fiul lui cel mare. "Aveam nevoie să înţeleg! De ce ştersese cu atâta dezinvoltră cincisprezece ani de sentimente, de emoţii, de dragoste? Cât despre mario şi noua lui tovarăşă de viaţă, nu-mi imaginam decât un singur lucru: în ce fel şi de câte ori se...M-am trezit singură şi îngrozită de propria-mi disperare". "Nu mă gândeam decât la el, la cum fusese posibil să înceteze să mă iubească, la nevoia pe care o simţeam de a-mi răspunde şi el cu aceeaşi dragoste şi la faptul că nu mă putea părăsi în felul acela. Enumeram în minte toate lucrurile pe care mi le datora. Îl ajutasem să-şi pregătească examenele la facultate, îl însoţisem atunci când nu avusese curajul să se prezinte la probele orale, îl încurajasem de-a lungul străzilor dogoritoare, stătusem trează nopţi în şir ca să-l ajut să repete materiile abstracte pe care le studia. Pusesem aspiraţiile mele pe locul al doilea doar ca să le pot sprijini pe ale lui".
Traseul disperării Olgăi ajunge la cote maxime în momentul în care îi vede pe cei doi pe stradă, ţinându-se de mână, ea purtând cerceii pe care Mario îi dăruise mai întâi ei, şi pe care i-a furat ulterior din caseta de bijuterii tocmai pentrzâu a-i dai amantei: "Îşi dădea aere de meschină cu bijuteriile mele, care trebuiau să ajungă mai apoi la fiica mea. Nemernica! De aceea crezuse că are tot dreptul să îmi ia locul, să joace rolul meu! Târfa nenorocită!"
După multe întrebări, revolte interioare, lacrimi, momente de dezlănţuiri nervoase, are loc un eveniment de maximă tensiune. Băieţelul se îmbolnăveşte, căţelul lui Mario, pe care de asemenea, l-a abandonat...moare. Iar Olga, din cauza intenselor trăiri interioare, nu reuşeşte să revină în realitate, deşi se luptă din greu. De abia după ce urâtul moment trece, în Olga se naşte sentimentul de scârbă faţă de Mario şi faţă de tot ce i s-a întâmplat. A încetat să se mai revolte şi a deschis ochii: trăise alături de un om care nu o meritase. "Nu i-am spus că vroiam să-l şterg cu totul din trupul meu, că vroiam să renunţ la toate acele trăsături care-i aparţineaului şi că în vitutea unei gândiri pozitive şi a unui fel de comproms, nu fusesem niciodată capabilă să văd asta. Îi ascundeam faptul că îmi doream să scap e vocea lui, de formulele lui verbale, de felul lui de ea fi, de felul în care percepea lumea. Vroiam să fiu eu însămi. Sau cel puţin vroiam să văd ce mai rămăsese din mine de îndată ce el nu mai avea să fie acolo".Copiii mergeau adesea la tatăl lor, începuseră să o placă pe Carla (amanta tatălui lor). Ba mai mult, începuseră să o placă mai mult decât pe mama lor. "Începând din acel moment, luară obiceiul să critice tot ceea ce făceam eu! În paralel, începură să o laude în gura mare pe Carla".Numai că, deşi copiii au fost doar arma prin care Mario credea că o mai poate ucide încă un pic pe Olga, uşor uşor şi-a dat seama că "Gianni mi-a devenit antipatic, iar Ilaria mă calcă pe nervi! Mă simt excelent când nu îi am prin preajmă. Relaţia mea cu Carla o să se rupă dacă mai continuăm să-i luăm atât de des. Carla e obosită, are examene de dat şi-n plus, nu are cum să se ocupe de ei, căci mama lor eşti tu".
Cred că acesta este momentul care m-a durut cel mai mult, pentru că sunt şi eu în locul lui Gianni şi al Ilariei. Şi eu m-am simţit părăsită, m-am simţit în plus în viaţa tatălui meu. L-am iertat pentru asta...dar amprentele rămân.
"Mă uitam atentă la el. Era adevărat: nu mai este nimic care să mă poată interesa la el. Nu mai era nici măcar o pătricică din trecutul meu. Era o simplă pată, precum amprenta lăsată de-o mână pe-un zid cu mulţi, mulţi ani în urma". Drumul Olgăi spre ea însăşi este descoperit alături de un alt personaj, despre care nu am să vă vorbesc, pentru că altfel nu v-aş deschide apetitul pentru lectură. Merită să descoperiţi omul din spatele regăsirii Olgăi, "cel care se preocupase discret să construiască o lume fiabilă în jurul meu".

De ce m-a fascinat "Zilele regăsirii mele"?
Am făcut în ultimii ani o pasiune pentru poveştile femeilor înşelate. Nu mă întrebaţi de ce. Poate că duc o viaţă lipsită de griji în acest sens, dar mă gândesc că există pe lume femei care suferă din cauza celor pe care îi iubesc.
Olga este una dintre ele. M-a surprins cum a avut forţa să se ridice, să de redescopere, să se regăsească. Deşi soţul ei şi Carla, adolescenta care nu a fost în stare să îşi găsească un bărbat al ei, au fost foarte aproape să distrugă tot ceea ce era mai frumos în Olga, aceasta a avut puterea să ridice capul şi să iasă învingătoare.

Da! Am reuşit să văd filmul Ducesa, alături de buna mea prietenă, Otilia şi de iubitul meu. Nu comedie, nu de groază, nu thriller...poveste de viaţă şi atât. Despre cât de fericită este viaţa femeilor care ar trebui să fie fericite (prin statut social, financiar). Despre iubire, dăruită după putinţa şi percepţiile fiecăruia. Despre cum se împlinesc dorinţe ascunse. Despre maternitate. Despre Le menage a trois. Despre supunerea femeii. Despre concepţii demult apuse. Despre povestea Annei Karenina cu alt sfârşit. O Anna mai puţin rebelă, dar nu foarte puţin. Poate doar mai înţeleaptă! Pentru cei ce au nevoie de mai mult, va recomand trailerul:



Bineînţeles, nu am ratat şansa să admir toalete, bijuterii, somptuozitatea...