Şcoala nr.93, Emil Racoviţă. Elevi îndrăgostiţi de mamele lor şi cadre didactice entuziaste. Idei frumoase şi pasiunea unor clipe frumoase în dar de...Ziua Mamei!
Ingredientele perfecte pentru reuşita unui eveniment închinat feminităţii şi maternităţii.

Alături de colegele mele Luminiţa şi Cristina, am reuşit să conturez un MĂRŢIŞOR viu oferit cu entuziasm de copiii dornici să îşi exprime sentimentele pentru mamele lor. Stâlpii întregului eveniment au fost Andreea şi Ramona, cu care am pregătit preţ de trei săptămâni întregul eveniment: ornamente, felicitări, flori, invitaţii, între programul, pregătit moment cu moment, prezentarea generală. Copii excepţionali, de nota 10, atât la propriu cât şi la figurat.


Pentru că una dintre credinţele mele este că vremea serbărilor tipic comuniste trebuie să treacă, am gândit împreună cu fetele momente deosebite, cu surprize , în care limitele dintre "scenă" si public au fost eliminate. Am dorit ca mamele, publicul nostru, să participe la programul nostru, să vină alături de noi şi să ne bucurăm împreună de aceste moemnte speciale:

1. Deschiderea programului a fost însoţită de un fond muzical primăvăratic, iar fetele au transmis gânduri cale mamelor prezente, dar şi doamnelor profesoare care au fost alături de noi la acest eveniment.


2. Primul moment importat al programului a fost închinat Maicii DOmnului, Florin Bratu vorbind despre exemplu acesteia pentru educarea unui copil. Au urmat cântece închinate Fecioarei Maria, interpretate de grupul vocal al şcolii.

3. Surprizele pentru mămici nu au întârziat să apară. Am pregătit trei tombole cu premii pentru mămici, însă acestea nu erau înmânate decât dacă acestea ne povesteau momente inedite din copilăria lor sau amintiri cu puii lor, încă de când i-au ţinut pentru prima oară în braţe. Emoţiile au năpădit repede sub formă de lacrimi atât copiii, cât şi mămicile, atmosfera creată fiind una caldă şi vibrantă.

4. "Teatru altfel". O piesă de teatru ar fi lipsit programul nostru de un anumit farmec, însă nici o piesă convenţională poate nu ar fi fost la fel de atractivă precum Treatrul Forum, pe care l-am ales pentru a ilustra aspecte din cotidianul relaţiei mamă-copil. Ceare deosebit acest tip de teatru... Finalul este stabilit pe loc, împreună cu publicul, unul dintre spectatori urcând pe scenă şi intrând în pielea unui personaj, cu rol decisiv în finalizarea punctului culminant al piesei. Pentru garantarea succesului, e nevoie de spectatori doritori să vină alături de actori, dar şi de actori spontani, care să dea replici potrivite. Deşi am avut emoţii că fetele se vor bloca în acele momente, Olga şi Rebeca s-au descurcat de minune, dând sare şi piper întrugului moment.

5. Pentru a personaliza cât mai mult programul, atât copiii, cât şi mămicile, au povestit despre boacănele lor, despre momente veselesau triste petrecute împreună. Aceste "destăinuiri" au acordat o mireasma personală aparte evenimentului nostru.

6. Nu am uitat nici de sensibilitatea câtecelor sau de frumuseţea versurilor. Ce-i drept, am evitat să ne folosim prea mult de ele, însă nu am uitat nici de valoarea lor. Astfel, grupul vocal al şcolii a interpretat piese frumoase dedicate Mamei, iar anumiţi elevi au recitat versuri de suflet pentru mama. UNul dintre elevi a compus el însuşi o poezie, pe care o redau mai jos:

MAMA
de Preda Alexandru-Cristian

O fiinţă iubitoare
O stea sclipitoare
Este mama cea iubită
De copil e îndrăgită

Ea ne dă viaţă
Noi să-i dăm speranţă
S-o îngrijim la nevoie
Şi să ştim ce n-avem voie

S-o iubim la bătrâneţe
La fel ca la tinereţe
Un chip dulce şi fericit
Trebuie îngrijit necontenit.

Ea ne îngrijeşte
Şi de boală ne fereşte
Şi noi trebuie s-o îngrijim
Şi cel mai mult să o iubim.

7. Doamna profesoară de Limba Română a profitat de faptul că mămicile au venit la şcoală şi nu le-a iertat, le-a "dat un test", dar nu numai lor, ci şi copiilor lor. A fost vorba de un test de cunoaştere, cu întrebări despre culoarea preferată a mamei şi a copilului, momentul ultimei bucurii trăite împreună sau a ultimei dojeniri. Perechea câştigătoare a primit o carte şi o cutie de bomboane, de care să se bucure împreună.
Un alt concurs pregătit de noi a fost oferirea unei flori desenate într'un minut şi crearea unui acrostih plecând de la fiecare literă din componenţa numelui mamei. Copiii au fost inventivi, iar rezultatele au bucurat toate mămicile!

8. Una dintre cele mai mari surprize pentru mămici a fost rularea unor imagini cu ele şi copiii lor, atunci când erau foarte mici, imagini însoţite de versuri şi sunete emoţionante. Copiii au scotocit prin cutia cu fotografii vechi fără ca mamele să ştie, astfel încât surpriza a fost una pe măsură.

9. La finalul evenimentului, mămicile au primit un mărţişor dulce din partea comitetului de părinţi al şcolii.

10. Colateral,elevii au pregătit şi un târg de mărţişoare, de unde colegii lor au putut procura felicitări şi flori origami pentru mămicile lor.

Concluzii
1. Pentru orice tip de activitate este nevoie de copiii deschişi la minte.
2. Pentru a valorifica prospeţimea ideilor lor, este nevoie de un profesor îndrăzneţ, care să iasă din algoritmul propriu şi să dea frâu liber imaginaţiei copiilor.









PS. La eveneniment am avut un invitat special, unul cum mai special nu se putea! Mama mea! La multi ani, mama!!!

În anii în care eram elevă de gimnaziu, datorită doamnei mele diriginte, care îl iubește pe Eminescu, nu trecea an în care să nu celebrăm ziua de 15 ianuarie, cu recitări sau cântece, cu sfesnice si lumanari, cu fotografii, cu elogii ale altor scriitori, cu scrisori ale Veronicăi! Toate mi-au imprimat în memorie un gust plăcut poetic al aniversării lui Eminescu.
Anul acesta, mi-am dorit să mă implic în celebrarea lui Eminescu alături de catedra de Limba și Literatura Romana.Pentru că am vrut să realizăm un moment inedit, dincolo de recitări și cântece,la care se așteapta toată lumea, am gândit un concurs între clase,la care au participat echipe reprezentante alcătuite din câte patru elevi. Fiecare clasă a purtat numele unei poezii eminesciene ("O, rămâi" sau "Sara pe deal") sau cu inspirație eminesciană ("Flacăra eminesciana")
Evenimentul a purtat numele "Eminescologii" și a debutat cu un moment plăcut în care Alex (6A) și Adrian 7A) au rostit cuvinte înălțătoare pentru un și mai înălțător poet al românilor. Roxana (7C) a prezentat apoi o creație proprie, versificată,în memoria lui Mihai Eminescu, care a uimit audienta prin originalitate și sensibilitate. Un cor alcătuit din elevi ai mai multor clase din școala noastră au cântat melodii pe versurile marelui poet.
A urmat apoi concursul, care a constat în trei probe. Întrebări fulger, recitarea unei poezii ale poetului, prezentarea în Power Point a unor momente din viața lui Mihai Eminescu sau detalii despre opera sa.

Întrebările fulger nu au pus mari probleme concurenților, însă finalul acestei prime probe a așezat oarecum decisiv clasamentul final.

La proba "recitărilor", toate clasele au desemnat reprezentanți care au prezentat în mod sensibil și emoționant versuri ale marelui poet.

Proba prezentărilor în Power Point a fost una în care concurenții au uimit juriul, prin modul elaborat în care au realizat slideurile,deși la școală nu urmează niciun curs de informatică.

La finalul ultimei probe, juriul a deliberat, câștigătorii Eminescologi fiind reprezentanții clasei a VII-a A. Pe locul secund s-a clasat echipa clasei a VI-a A, iar locul trei a fost câștigat de elevii clasei a V-a B.

Evenimentul aniversar este valoros atât din punct de vedere literar, cât și pedagogic.
În mod evident, copiilor trebuie să li se formeze gustul literar, le trebuie valorificată sensibilitatea. Este necesar să le stabilim reperele FRUMOSULUI și să îi încurajăm să le caute în emblemele românești.
Evenimentul a fost încărcat de valoare pedagogică prin natura probelor. Pentru că elevii au lucrat în echipe și au colaborat fructuos. Pentru că le-am dezvoltat spiritul de echipă. Pentru că i-am încurajat să studieze in grup. Pentru că și noi, cadrele didactice, am colaborat, pentru ca evenimentul să fie unul reușit. Și a fost.

Astăzi a avut loc examenul de titularizare în învăţământ, examen la care numărul candidaţilor înscrişi a depăşit cu mult numărul posturilor scoase la concurs. Titularizabile sau netitularizbile. Am ţinut pumnii strânşi prietenelor mele, care au participat şi ele la acest examen! Numai că, posturile de profesor în cabinetele de asistenţa psihopedagogică de anul acesta scoase la concurs au fost...tanananaaaaam...O. Da, citiţi bine! 0! Multimea vidă. Iar cele netitularizabile ... 5! Sper ca ele trei să se numere printre cele 5 norocoase.
Aproape că nu îmi vine să cred că anul trecut am reuşit să mă titularizez. Mai ales că povestea este una cu cântec.
Iniţial, vroiam să devin profesor de educaţie civică. Până când Corina mi-a deschis ochii şi am schimbat macazul. Consiliere psihopedagogică să fie. Am depus dosar, dar eram din ce în ce mai sigură ce şansele de reuşită sunt minime, mai ales că pe holurile inspectoratului stăteau oameni care se aflau la al 6-lea concurs! Ce şanse aş fi avut eu, care aveam minimă experienţă la catedră (v-am mai povestit de faptul că am fost educatoare), ca să nu mai vorbesc de experienţă într-un cabinet?
Dar, mi-am zis că trebuie să încep de undeva şirul lungilor încercări de titularizare. Am dat licenţa şi trebuia să mă gândesc serios ce voi face cu viaţa mea. Faptul că auzeam că este un examen greu, că sunt atâţia care nu reuşeau să obţină peste 7, că era un nmăr mare de suplinitori cu continuitate, toate acestea mă dezarmau.
Aşa că am plecat în căutarea unui loc de muncă. Am fost la nu ştiu câte interviuri, am fost acceptată la câteva, am avut de ales. Mă oprisem la Mediafax. Salariul convenabil, Corina acolo, Răzvan tot acolo, echipă tânără. Program lejer. Probabil că undeva, în subconştient, alesesem un job care mă lăsa să particip şi la examenul de titularizare. Uşor uşor, temerile îşi făcuseră un culcuş destul de solid, astfel încât ajunsesem să spun că nu îmi mai trebuie nicio titularizare...şi aşa salariul e mic. Numai că am avut o voce a conştiinţei chiar lângă mine - pe mama - care m-a tot împins de la spate, spunându-mi să nu renunţ la visul meu de a fi profesor, vis pe care îl acopeream cu diverse umbre. Am avut doar două săptămâni jumătate la dispoziţie să învăţ. De la Licenţă până la examenul de titularizare.
Mă cam săturasem de vraful de cărţi ce-mi înconjura sufrageria în perioada de pregătire pentru Licenţă - aceasta fiind o altă umbră peste visul meu: simţeam că mă sufoc de atâtea cărţi.
Dar, le-am strâs repede pentru cele de licenţă şi, hotărâtă, le-am întins pe cele de Consiliere. Mi-am planificat riguros un program de studiu, pe zile şi teme, încercam să îmi imaginez cum se întâmplă, în practică, o şedinţă de consiliere individuală, căutam proiecte de lecţii.
Toate acestea se întâmplau cam în acelaşi timp cu perioada de angajare la Mediafax.
Ajunsesem cu două zile înainte de examen, când am sunat-o pe mama şi i-a spus hotărât: nu mă mai duc la nicio titularizare. Oricum nu am şanse, de ce să mă mai complic, oricum voi fi obosită după Mediafax. Vă imaginaţi la capătul firului câtă dezamăgire am născut.
Nu apăs bine pe tasta care mi-a închis apelul, că mă snă Corina: "Draga mea, am vorbit cu şefa noastră, a zis să nu mai vii la serviciu până săptămâna viitoare, că s-a produs o încurcătură la Resurse Umane şi nu poţi încheia contract acum".
Cum să nu simt că acesta este un semn divin? Deci, clar, Dumnezeu îm pune la dispoziţie toate condiţiile favorabile să merg la examen. Şi am mers.
Senină, convinsă că voi mai reveni şi la anu'. Am întâlnit o doamnă care terminase şi un master în domeniu, care nu reuşise nici anul trecut să se titularizeze, desi obţinuse medie peste 7 (o doamnă despre care aveam să aflu în septembrie că fusesem consilier pe postul pe care l-am ocupat eu ulterior. Ce mică e lumea!). Ce şanse aş fi putut avea eu? Auzeam povestea unei alte doamne care anul trecut luase 8 - şi tot nu reuşise să se titularizeze - ce şanse aş fi putut avea eu?
Vin subiectele, tratez subiectele, în stilul meu, ghidată de cunoştinţele acumulate în facultate şi în perioada asta de pregătire. Mă ridic, la fel de senină, le-am spus "ne vedem şi la anu'" în gândul meu şi plec. Am revenit şi în Olteniţa, unde am invitat o colegă de facultate, am petrecut frumos, aproape că şi uitasem că mai aveam şi nişte rezultate de aflat. Nu am să uit niciodată cum un amic îmi zicea: "da, aşafac şi eu când aproape-s sigur că voi pica un examen: n-am nicio tragere de inmă să aflu rezultatul". Numai că...
9.20. A treia medie pe Bucureşti. Un post la şcoala pe care mi-am dorit-o. Am întrebat în stânga şi în dreapta şi aceasta a fost şcoala ce mi-a fost recomandată.
De când mi-am ridicat decizia şi până la 1 septembrie, cred că nu a fost zi în care să mă întreb cum va fi, cum mă vor primi colegii, dar, mai presus de toate, dacă voi reuşi să mă fac iubită de copii. Aveam nişte emoţii de nedescris şi o nerăbdare a marii întâlniri. Dar, acesta este deja subiectul unei alte postări.
Esenţa: nu trebuie să renunţi pentru nimic la visul tău, căci cu cât îţi doreşti mai mult ceva, cu atât şansele ca acesta să devină realitate este mai mare.

PS: Nici la Mediafax nu am renunţat. Şi aşa s-a rezolvat şi temerea mea legată de supravieţuirea financiară.

Ieri mama a avut examenul de licenţă. Ieri s-au terminat probele la oral la Română la Bac! Şi urmează încă alte 5 probe. Săptămânile acestea este rost de mari emoţii. Simt în aer aromă de stres, umiditatea aerului creşte datorită palmelor transpirate, iar rugăciunile se înteţesc.

Emoţii vs stres
Este normal să ai emoţii. Pentru că oameni suntem şi pentru că ne-am transforma în animale dacă nu am avea aceste reacţii afective faţă de evenimentele ce ne stau în faţă. Numai că trebuie să avem un instrument mental de ţinut în frâu emoţiile, pentru a nu le lăsa să se transforme în stres - inteligenţa emoţională.
Este deja ştiut faptul că emoţiile intense au efecte negative asupra puterii de concentrare, asupra atenţie, implicit asupra randamentului. Deci, ce fac emoţiile prea mari? Scad nota! Şi se produce exact efectul nedorit: ne este teamă să nu luăm note mici, avem amotii, nu mai putem da randament şi vom lua note mici.
În consecinţă, e bine să cerem ajutor atunci când simţim că nu ne putm manageria emoţiile! Sau să încercăm singurei să ne punem ordine în lumea interioară cu întrebări raţionale de tipul: de ce îmi este teamă? Care este cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla? Care sunt cele mai bune lucruri care mi se pot întâmpla? Cum pot să mă ajut? Cine mă mai poate ajuta? Cum aş putea să ies din această situaţie?

Dumnezeu
Înainte de fiecare examen naţional, la Biserica unde merg eu se fac slujbe cu rugăciuni speciale pentru elevi. Iniţial, când eram puţin mai păgână decât sunt acum, îmi ziceam: "Ce poate face Dumnezeu unui om care nu a învăţat? Că nu îl poate pocni cu rezultatele în cap! Şi nici nu îi poate scrie rezultatele pe foaie!" Ceea ce cred totuşi şi acum. Numai că atunci nu vedeam utilitatea slujbei. Acum înţeleg. Elevii au nevoie să ştie că pot fi ajutaţi de Dumnezeu, dar numai dacă aduc şi ei un plus de cunoştinţe acumulate prin învăţare. Până la urmă, Dumnezeu nu îi poate ajuta pe cei leneşi (deşi uneori aceştia sunt băftoşi).
Tocmai pentru managerierea emoţiilor este bine să te rogi. Dumnezeu chiar ajută la curăţarea lumii interioare de furtunile emoţionale prin simplul fapt că avem încredere. Căci, în fond, despre asta este vorba: nu avem încredere în noi. Ne simţim neputincioşi în faţa multitudinii de cunoştinţe pe care le-am avut de acumulat. Recomand cu căldură următoarea rugăciune:
PAULA SELING__RIDICA-VOI OCHII
Asculta mai multe audio Muzica

Doamne ajută!

Pentru că astăzi a fost zi liberă şi pentru că elevii mei m-au întrebat luni - la ultima oră de Civică de pe anul ăsta - de ce e liber de Ziua Educatorului, iar de Ziua Copilului nu, le-am propus să sărbatorim împreună această zi. Iniţial le-am propus să mergem la Palatul Parlamentului, numai că nu îşi luaseră toţi carnetele de elev, aşa că...am mers în Orăşelul Copiilor!
Fraţi bloggeri, chiar nu cred că pot exprima cât de bine ne-am simţit împreună, cât de frumos ne-am pretrecut timpul. Vă vine să credeţi că m-au convins să mă urc în maşinuţe tamponate? Eu, care nu m-am mai urcat într-o maşinuţă d-asta de când m-am lovit când aveam 5 ani, pentru că mă lovisem la năsuc:). Am lăsat toate temerile deoparte şi hop, am sărit la o cursă "tamponată"! Vă imaginaţi că s-au răzbunat pe mine pentru toate bătăile de cap pe care le-au avut din cauza puterilor în stat:)). Am scăpat totuşi nevătămată, după care am mers să îşi încerce băieţii forţa de fotbalişti. Poate ştiţi aparatele acelea în care lovesc cu piciorul într-o minge de fotbal şi este contabilizată puterea şutului! Apoi...să vedeţi şi să nu credeţi, am mers la mountagne russe!!! Unde am şi urcat!!! (Cine mă cunoaşte, ştie că nu m-aş urca nici în banelele paraşute). Dar au fost atât de irezistibili, încât nu i-am putut refuza. Şi m-am urcat în trenuleţul magic! Aş fi ţipat, vă imaginaţi, dar trebuia să încurajez o fată care se urcase lângă mine şi care era tare speriată! Am coborât de acolo cu un vertij nemaipomenit! Dar a fost fain! Dacă ar fi să mai fac încă o dată "sportul ăsta extrem", nu aş refuza!
Am mers apoi să ne hrănim, după care am invadat un teren de fotbal, unde băieţii mei au încins o partidă de fotbal, iar fetele mele una de badminton.
Concluziile mele:
- dacă nu ar fi fost această ieşire, aş fi fost mai puţin bogată din toate punctele de vedere: spiritual, "copilăreşte", pedagogic.
- i-am descoperit pe copii altfel decât în bănci, cu emoţiile lor, cu entuziasmul lor, cu pasiunile lor, chiar şi cu minusurile lor.
- sper că am reuşit să mă las şi eu descoperită altfel decât la catedră!
- promit că la anu' facem un repeat!

PS. De îndată ce voi face rost de poze, am să vi le arăt!

Se presupune că astăzi este ziua mea. Pentru că sunt profesor, pentru că am nişte copii de care mă ocup, pentru că îi iubesc şi pentru că poate şi ei mă iubesc!
Dar...sunt eu educator? Cine îmi acordă mie privilegiul să fiu educator? Ce înseamnă să fii educator? Citeam de curând, într-o minunată carte a domnului profesor Cucoş, o "definire" excepţională a relaţiei educaţionale: "Dascălul trebuie să depăşească statutul de simplu funcţionar al informaţiei/informării elevilor săi. Dascălul trebuie să ajute elevul să se apropie de cunoaştere, să-l determine să se descopere în urma unei întâlniri spiritule, autentice, cu o rezonanţă afectivă". Unde este provocarea? De ce mi-am pus toate acele întrebări de la început? "A preda înseamnă a pătrunde în intimitatea celuilalt. Înseamnă a anula obişnuinţe, ticuri, moduri de a fi, a distruge stabilitatea, a doborî obstacole şi a ridica altceva în schimb. Atunci când educi pe cineva, încerci să-l formezi, să-i conturezi personalitatea, să-i impui un BINE care este al tău. Învăţarea presupune anularea unui EU pentru a determina un TU sau mai exact, un sine deschis, perfectibil, în sensul dorit de tine [...]. Oare este potrivit cu ceea ce ar fi putut face el îţi pui această întrebare? A aduce cu forţa pe altul la opinia ta înseamnă o anexare forţată a persoanei, un atentat la libertatea ei. Este drept să facă aşa ceva?".
Deci, cine sunt eu să "formez", sa "determin", să EDUC?
Poate că va mai trece mult timp până ce îmi voi contura propria-mi personalitate pedagogică. Până atunci, nu-mi rămâne decât să merg la ÎNTÂLNIREA cu elevii, aşa cum sunt eu, ca o carte deschisă, ca un model pe care ei îl pot urma. Pentru că, evident, nu le pot impune să fie ca mine. Şi revin la un pasaj pe care îl ador din cartea de care v-am vorbit ("Educaţia. Iubire. Edificare. Desăvârşire"): "Să educi înseamnă să ajuţi pe altul să ajungă mai sus decât ai putut tu urca, să faci din altul ceea ce tu nu eşti".
Aşadar, educatorul din mine îşi promite lui însuşi şi elevilor: am să stau în slujba educaţiei, a copiilor, a tinerei generaţii aşa cum voi şti eu mai bine, voi aduce tot ce am pozitiv, creativ, minunat în mine, pentru voi!

Dacă vi s-a părut cumva că mă vedeţi luni la TVR, da, să ştiţi că eu eram! Am vorbit despre programele încărcate şi efectul lor asupra elevilor. Şi, nici bine nu am apărut, că am şi câştigat un fan, care m-a abordat pe Mess. Lolloscan este din Italia şi zău, habar nu am cum a ajuns să mă vadă şi să facă rost de ID-ul meu de Mess. Tot el a reuşit să facă un colaj cu replici de-ale mele. Iată ce a ieşit:

Să nu râdeţi de mine! Probabil că nu eram în cea mai bună formă. De abia acum realizez câte alte lucruri ar mai fi fost de spus...

Dacă vă aruncaţi privirea în partea dreaptă, o să daţi de "Decăderea Leului". Este o compunere pe care au realizat-o trei elevi de la clasa a VI-a C, într-un exerciţiu de creativitate. În grupe de câte trei elevi, au avut de creat o poveste după o imagine dată (m-am folosit de imaginile din testul aperceptiei la copii). Am promis că cea mai ingenioasă poveste va fi publicată pe blogul meu. Şi nu aş vrea să fie ca o altă postare, care la un moment dat va dispărea de pe pagina de început. Aşa că o voi lasă acolo, ca un "gadget".
Imaginea de care s-au folosit pentr a da frâu liber imaginaţiei punea în prim plan un leu trist, pe un tron imens, cu fălcile în palmă şi un şoricel ghiduşel jumătate ieşit dintr-o gaură în perete! Povestea mi se pare una genială (mai ales pentru vârtsa lor!), dar şi suficient de ingenioasă cât să fie selectată pentru a fi publicată!
Felicitări autorilor, care au demonstrat că nu-s preocupaţi numai de jocuri pe calculator, ci şi de lucruri tare serioase, cum ar fi politica monetară ;).

PS: Pentru că foicica pe care mi-au dat-o era semnată scurt: Vîju, Cucui, Paraschiv şi pentru că, spre ruşinea mea, nu ştiu cum îi cheamă pe toti, prenumele unuia dintre copii lipseşte, Dar promit că mă voi documenta şi îl voi posta!

Zi caldă de toamnă târzie. Mă întorceam de la şcoală cu mult iubitul meu 32, lume multă, ca întotdeauna. Şi, după cum e bafta mea, nimeresc lângă un pui de om însoşit de mama lui şi o prietena de-ale ei. Frumuşel foc puştiul şi..răsfăţat pe măsură. Aşa cum se pare că se cuvine, oamenii le-au făcut loc să şadă pe scaun. Chiar pe două. Bineînţeles, el pe unul, mama pe altul. Porneşte tramvaiul! Hâr Hâr Hâr! Nici nu ajunge la prima staţie, că s-a şi răzgândit copilul nostru: "Vleau să stau cu tine!". Se ridică mama, se aşează în locul indicat de copil (ferice de părinţii care ascultă de copii!). Hop! Băiatul îi sare în braţe şi începe şi se foieşte de colo colo. Ba pe spate! Ba în faţă! Ba se ridică! ba se aşează! "Nu mai vreau! Du-te la locul tău". Mama, surâzând nervos, îşi reia locul. Nici una, nici două, până la următoarea staţie, se plictiseşte copilaşul! Şi o ia la alrgata prin tramvai. Mama după el! Până la următoarea staţie, a reuşit să-l potolească! L-a aşezat în braţe, unde, bineînţeles, a reîncercat să se foiască. Mama încearcă să îl potolească: îi va cumpăra marea cu sarea, jucăria nu ştiu care... iar el a început să zbiere:
- "Eu sunt şeful, eu sunt şeful!"
- "Da, mami, tu eşti!"...zâmbind cârcotaş către amica ei.

IDEI
Nu am poate niciun drept să judec modul de a face educaţie al unor părinţi. În fond, este copilul lor, familia lor, alegerea lor. În schimb, formarea profesională şi ocupaţia pe care o am nu mă lasă să fiu imună la cele ce văd. Singura atitudine pe care o pot lua este aici, pe blog, sau în şcoală, când mă întâlnesc cu fel de fel de cazuri. Da, cunosc copii care au fost crescuţi cu ideea "Eu sunt şeful" bine implementată, încă din copilărie. Ajunşi la pubertate, adolescenţă, încep să prezinte forme de inadaptare şcolară şi socială, pentru că ştim cu toţii că putem fi şefi acasă, dar în viaţă, acest statut se câştiga nu numai prin răsfăţ. Este, într-adevăr, haios să vezi un puişor de om că este vioi, alintat..dar toate au o limită.
Cred cu tărie că un copil trebuie tratat ca un copil, nu ca şeful casei, cel care conduce după bunul lui plac. Copilul trebuie învăţat regulile jocului vieţii. Trebuie să înveţe să accepte norme şi valori extrinseci, căci viaţa nu ne cocoloşeşte deloc. Or, imaginaţi-vă copilul crescut în puf dând piept cu greutăţile vieţii.
Nu de puţine ori am auzit părinţi spunând: "Nu ştiu ce să-i mai fac!" Şi mai grav, de faţă cu copilul spune asta! Nimic mai greşit de atât. Copilul nu trebuie să simtă slăbiciunea părinţilor. O va lua ca pe o victorie. Oricât de greu ar fi, cu ajutor, soluţia trebuie găsită: în mod raţional, fără nervi, fără violenţă.
Pe de altă parte, este imperios necesar ca un copil să aibă modele, să le urmeze, să fie ghidat de o persoană matură, să ştie că e cineva este "boss" acasă, acesta fiind adultul. Toate acestea pentru sănătatea sa socială ulterioară, la "ieşirea" din microsocietatea familială şi la intrarea în societatea adevărată!

Iubesc copiii, îi ador! Le ador zâmbetul, pofta de viaţă, neliniştea, lipsa de griji, ghiduşiile! Sunt adevărate cărţi, pe care dacă ştii unde să le deschizi şi cum să le citeşti, înveţi lecţii de viaţă adevărate.
De când am aflat că voi fi profesor, au început neliniştile: ce voi face dacă nu voi şti să mă fac plăcută? Ce mă fac dacă nu mă vor iubi?
Şi totuşi, de curând...am primit aceste desene:








Am nişte copii minunaţi, nu-i aşa? Şi e clar că temerile mele sunt nefondate...Şi eu îi iubesc!