Orice lucru are un sfârșit, așa cum orice sfârșit presupune un nou început. Asta ne învață ciclicitatea naturii. Ieri anii și-au predat ștefeta, iar noi, pământenii, am fost nostalgici ai lui 2009 și primitori ai lui 2010.
Alaltăieri am contabilizat bunele și relele lui 2009. Am adunat, am scăzut, am calculat valoarea adăugată.
Ieri ne-am făcut planuri. Speranțe. Proiecte. Pentru că 2010 este primul an din restul vieții noastre.
Pentru ca Mariana mi-a predat o leapșa care se potrivește în acest context, am să îmi rezolv tema cu această ocazie:
Cum a fost anul 2009?
Anul ce tocmai a trecut nu a adus schimbări majore în viața-mi. A fost un an al consolidărilor: am întărit relația cu mama mea, am maturizat relația pe care o am cu Răzvan, mi-am păstrat prietenii aproape, i-am adus mai aproape pe cei de care mă îndepărtasem, am adăugat unii noi, mi-am întărit rolul de educator pe care îl am la școală, m-am perfecționat pentru cel de-al doilea loc de muncă, am adăugat încă un an de studii, m-am îngrijit de acest blog.
Aș vrea să notez totuși câteva evenimente importante, care mi-au dat un plus de încredere în mine și de spiritualite: premiul pe care l-au câștigat elevii mei cu proiectul care promovează Drepturile Copilului (Salvați Copiii), la care se adaugă minunata experiență din tabăra de la Arbănași, pelerinajul la Mânăstirea Strungari - unde am reinventat o parte importantă a spiritualității mele. Un al moment important, a fost cel care în care mi-am deschis cutia amintirilor care mocneau și am "scuipat" tot răul din mine, am vorbit despre ce m-a rănit, despre oameni care m-au lovit fără milă, pe mine de atunci, adolescenta credulă și încrezătoare în orice om care îmi zâmbea mieros.
Ce aș fi putut face altfel? Aș fi putut să fiu mai echilibrată, să citesc mai mult, să mă rog, să fiu cu mult mai reflectivă, mai răbdătoare și mai organizată! Și, nu în ultimul rând, aș fi putut să slăbesc și să slăbesc, fără să cad pradă Corei celei gurmande și pofticioase.
Cum îmi doresc să fie anul 2010?
Evident, unul demn de numărul pe care îl poartă în coadă. Adică de nota 10! Pentru mine și toți ai mei îmi doresc să fim sănătoși în primul rând! Pentru că apoi, de restul avem noi grijă! Voi avea grijă să fiu mai reflectivă, să mă pun în acord cu mine însămi, să îmi echilibrez emoțiile - să mă folosesc de energia celor pozitive și să mi le asum pe cele negative. Anul acesta vreau să slăbesc vizibil. Și voi face tot ce îmi stă în putere să îmi ating targetul, chiar dacă va fi nevoie de medic sau psiholog pentru asta. Anul acesta vreau (și trebuie) să fiu verticală. Nu îmi doresc neapărat să fiu blândă, bună, darnică. Vreau să am reacția potrivită la momentul cuvenit. E mult de lucru în acest sens, dar am să lupt cu mine însămi pentru asta!
Iată și Wish List-ul pentru anul 2010:
- să fiu sănătaosă tun
- să slăbesc
- să fiu iubită
- să iau dizertația cu notă onorabilă
- să mă definitivez în învățământ cu o notă satisfăcătoare
- să îmi achiziționez laptop-ul mult dorit
- să găsesc toate metodele perin care să fiu chic, extravagantă
- să citesc, să citesc, să citesc...să am timp și energie să citesc
- să vină la mine toate lucrurile bune, toate oportunitățile de dezvoltare, avansare, prosper
- șă, la final, dorința cea mai mare: să fiu înțeleaptă!!!

De mâine o iau de coadă! Facultatea! Da, mâine e 1 octombrie, iar facultatea îşi redeschide porţile pentru studenţi. Deşi nu voi fi la festivitate, nu pot să nu recunosc că mi-ar plăcea să fiu acolo, alături de colegi şi de profesori! Ca altădată...
Viaţa de studentă mi-a fost frumoasă! Liniştită, dulce, cu prietenii trainice, cu tinereţe trăită aproape de cote maxime! Acum, tot studentă mă numesc! Una licenţiată, dar masterandă! Numai că studenţia mea nu mai are aroma de altădată, vie, de altfel în amintirea mea!
Cu toate astea, legătura cu mediul academic se menţine! Şi asta se simte!
An universitar productiv urez tuturor studentilor! Mai ales boboceilor! (da, Marius, Nicu, la voi mă gândesc!)

PS. Zilele trecute am trecut prin furcile caudine străduindu-mă să intru în posesia diplomei mele de licenţă! Dar, acum o am şi-s tare mândră de ea!

Soarele zâmbeşte prietenos, rapoartele s-au terminat, alaiul de păsărele îşi începe simfonia. Plecăm acasă. E rost de o nouă zi! Astăzi va fi cald! Gândurile-mi vor intra într-o amorţeală dulce, de aceea, pe răcoarea matinală vă urez tuturor o zi colorată! Şi vă ofer în dar natura matinală imortalizată de ochiul fotografic.

Soarele e jucăuş şi mă provoacă la de-a v-aţi ascunselea după Teatrul Naţional


Bună dimineaţa, raze de soare!


Peisaj colorat cu floarea soarelui cea somnoroasă


Şi un semiprofil de Răzvan scăldat în răsărit!


Bună dimineaţa! Bună dimineaţa! Bună dimineaţa!

Anul trecut pe vremea asta cam încheiam socotelile cu facultatea. Mai aveam de dat examenul de licenţă. Dar terminasem sesiunea, avusesem ultimul curs (am să ţin minte toată viaţa acel ultim curs - Managementul Resurselor Umane, unde am lăsat deoparte frântura de materie pe care trebuia să ne-o mai predea domnul profesor, pentru că l-am invitat pe domnul profesor la un pahar de vorbă, schimburi de păreri la finalul facultăţii. Ne-am împărtăşit proiectele de viitor, ne-am luat La revedere!). Ce a rămas după un an? Aproape tot ce am studiat, prietenii, vise - care acum au început să se împlinească.
Pot să spun cu mâna pe inimă că anii studenţiei au fost cei mai frumoşi din viaţa mea. Am studiat ce îmi place, mi-am consolidat prietenii puternice, am trăit cu intensitate maximă atât bucuriile cât şi necazurile ce mi-au fost date să le întâmpin.
Cum am ajuns să fiu studentă la Pedagogie? POate o să vi se pară amuzant, dar aproape toată clasa a 12-a am ţinut-o sus şi tare că vreau să dau la Ştiinţe Politice. Am pregătit un ditamai dosarul...Culmea, am şi fost admisă! Numai că după Bac, unde am obţinut o medie care ştiam că îmi asigură un loc bun la orice facultate, mi-am schimbat planurile. Chiar cu o seară înainte să merg să îmi depun dosarul la FSPUB. Eram cu mama şi Răzvan pe bancă, îşi făceau ei planuri cum să ajungem la sediul facultăţii, ce troleu să luăm. Eu stăteam cu pe gânduri, după care le-am dat vestea: Eu nu mă mai duc la nicio Stiinţă Politică. Eu vreau la Pedagogie. Cred că mocnise dorinţa de a fi EDUCATOR în mine de o grămadă de vreme. Poate din clasa I când îmi imaginam că sunt învăţătoare, îmi făceam catalog, ascultam păpuşile, le puneam note şi le certam când nu învăţam. Renunţasem pe parcurs la visul meu pentru că ştiam că salariile sunt mici, iar eforturile unui cadru didactic sunt foarte mari şi prost răsplătite. Nmai că am avut atunci curajul să îmi iau inima în dinţi şi să spun: NU! Am gândit că orice ar fi, dacă practic cu plăcere, găsesc eu o soluţie să fac şi bani în plus. Şi aşa am mers numai la FPSE, am depus dosarul, am intrat...a doua pe lista...:)ceea ce mi-a asigurat în primul an salariul meu de studentă - Bursa (pe care, de altfel, am obţinut-o în fiecare an universitar - deh, am fost studioasă!).
Mi-a fost tare greu la început. Departe de mama, departe de casă, departe de Răzvan. Colegi noi, materie multă. Limbaj pe care cu greu l-am deprins (Îmi amintesc că stăteam cu Pedagogia domnului profesor Cucoş în braţe şi cu dicţionarul lângă mine...aşa de încifrat mi se părea limbajul). Am început să mă acomodez de abia prin al doilea semestru. Când a început să-mi placă la facultate. Am cunoscut-o pe Corina (căreia îi sunt datoare vândută pentru tot ce a făcut pentru mine în toată perioada asta!!!), m-am împrietenit cu Corina, Simona, Nina, Andreea - cel mai bine, dar şi cu alte colege.
Anul II de facultate cred că a fost cel mai fructuos. Şi pentru că anii studenţiei nu aduc cu ei numai cursuri, ci şi viaţă de cămin, cum să nu pot aminti de roşcata mea preferată, una dintre cele mai minunate persoane pe care le-am întâlnit, după care am plâns zile în şir după ce am părăsit căminul? Da, chiar ea, Ştefania, sora mea de suferinţă într-un cămin...pe care nici nu ştiu cum să-l descriu...
Mediul academic mi-a format un stil de învăţare sănătos, mi-a format un mod de lucru organizat, am învăţat să lucrez în echipă, să pun în valoare creativitatea mea, să dau frâu liber întregii energii ce stătea până atunci bine ascunsă în mine.
Toţi profesorii cu care m-am întâlnit în facultate sunt adevăraţi pedagogi, de la care am furat câte un pic de ştiinţă, un pic de meserie.
Mi-e dor de studenţie - deşi şi acum tot studentă mă numesc pentru că sunt la Master. Dar mi-e dor de acea studenţie: când singura mea preocupare era facultatea, când nu munceam, când aveam grijă numai de mine. A zburat un an..or să mai zboare muuuulţi de acum încolo, iar eu am să rămân cu acelaşi gust plăcut ai anilor de studenţie.
********************************************************************************

Ceea ce am surprins în acest colaj este o mică parte din viaţa de student: prezentări de proiecte, lucrul în echipă, prietenii, marele Brad de Crăciun din holul facultăţii:)
*********************************************************************************
Vă promit că am să revin, la timpul potrivit, şi cu amintiri de la Balul de absolvire şi de la Festivitatea de Absolvire (dar vreau să o fac când se împlineşte fix un an de la aceste evenimente).

POFTA DE CITIT
Elena Ferrante...o scriitoare despre care se spune că este foarte discretă, căci se aude că nimeni nu a văzut-o niciodată, despre care nu se ştie dacă este bărbat sau femeie. Cu toate acestea, Elena Ferrante a fost co-scenarist la ecranizarea filmului (al cărui trailer îl găsiţi aici) inspirat din cartea sa alături de Mario Martone.
Şi, cum să nu fie Elena Ferrante femeie? Cine altcineva dacă nu o femeie ar fi scris cu atâta precizie despre sentimentele femeii părăsite, abandonate, batjocorite, mamei disperate rămase cu doi doi copii, singură, în bătaia vântului, după ce soţul ei a decis să îi părăsească pentru o adolescentă? Clar, Elena Ferrante este FEMEIE.
Olga, o femeie fericită, împlinită, cu doi copii frumoşi, cu un soţ iubitor, trăieşte drama vieţii ei când soţul o anunţă brusc că o va părăsi: "Intr-o după-amiază, imediat după prânz, soţul meu mă anunţă că intenţiona să mă părăsească". De aici începe războiul interior al femeii care se simte ameninţată cu singurătatea: "Vorbeam despre orice, încă ne mai plăcea să ne strângem în braţe; ştia să fie atât de amuzant încât mă făcea s râd cu lacrimi. Mi se părea imposibil să vrea să plece cu adevărat. Mai târziu, când mi-am dat seama că nu luase niciunul dintre obiectele care-i aparţineau şi că nici măcar nu trecuse prin camera copiilor să-şi ia rămas bun, am avut certitudinea că nu era nimic grav.{...} Trecu o săptămână, iar soţul meu nu numai că rămânea credincios deciziei pe care o luase, dar o mai şi repeta cu un soit de cruzime".
Şi, întrucât niciun bărbat nu-şi părăseşte familia până nu apare o altă femeie, aşa şi Mario... a plecat cu o altă femeie, o adolescentă, care era doar cu câţiva ani mai mare decât fiul lui cel mare. "Aveam nevoie să înţeleg! De ce ştersese cu atâta dezinvoltră cincisprezece ani de sentimente, de emoţii, de dragoste? Cât despre mario şi noua lui tovarăşă de viaţă, nu-mi imaginam decât un singur lucru: în ce fel şi de câte ori se...M-am trezit singură şi îngrozită de propria-mi disperare". "Nu mă gândeam decât la el, la cum fusese posibil să înceteze să mă iubească, la nevoia pe care o simţeam de a-mi răspunde şi el cu aceeaşi dragoste şi la faptul că nu mă putea părăsi în felul acela. Enumeram în minte toate lucrurile pe care mi le datora. Îl ajutasem să-şi pregătească examenele la facultate, îl însoţisem atunci când nu avusese curajul să se prezinte la probele orale, îl încurajasem de-a lungul străzilor dogoritoare, stătusem trează nopţi în şir ca să-l ajut să repete materiile abstracte pe care le studia. Pusesem aspiraţiile mele pe locul al doilea doar ca să le pot sprijini pe ale lui".
Traseul disperării Olgăi ajunge la cote maxime în momentul în care îi vede pe cei doi pe stradă, ţinându-se de mână, ea purtând cerceii pe care Mario îi dăruise mai întâi ei, şi pe care i-a furat ulterior din caseta de bijuterii tocmai pentrzâu a-i dai amantei: "Îşi dădea aere de meschină cu bijuteriile mele, care trebuiau să ajungă mai apoi la fiica mea. Nemernica! De aceea crezuse că are tot dreptul să îmi ia locul, să joace rolul meu! Târfa nenorocită!"
După multe întrebări, revolte interioare, lacrimi, momente de dezlănţuiri nervoase, are loc un eveniment de maximă tensiune. Băieţelul se îmbolnăveşte, căţelul lui Mario, pe care de asemenea, l-a abandonat...moare. Iar Olga, din cauza intenselor trăiri interioare, nu reuşeşte să revină în realitate, deşi se luptă din greu. De abia după ce urâtul moment trece, în Olga se naşte sentimentul de scârbă faţă de Mario şi faţă de tot ce i s-a întâmplat. A încetat să se mai revolte şi a deschis ochii: trăise alături de un om care nu o meritase. "Nu i-am spus că vroiam să-l şterg cu totul din trupul meu, că vroiam să renunţ la toate acele trăsături care-i aparţineaului şi că în vitutea unei gândiri pozitive şi a unui fel de comproms, nu fusesem niciodată capabilă să văd asta. Îi ascundeam faptul că îmi doream să scap e vocea lui, de formulele lui verbale, de felul lui de ea fi, de felul în care percepea lumea. Vroiam să fiu eu însămi. Sau cel puţin vroiam să văd ce mai rămăsese din mine de îndată ce el nu mai avea să fie acolo".Copiii mergeau adesea la tatăl lor, începuseră să o placă pe Carla (amanta tatălui lor). Ba mai mult, începuseră să o placă mai mult decât pe mama lor. "Începând din acel moment, luară obiceiul să critice tot ceea ce făceam eu! În paralel, începură să o laude în gura mare pe Carla".Numai că, deşi copiii au fost doar arma prin care Mario credea că o mai poate ucide încă un pic pe Olga, uşor uşor şi-a dat seama că "Gianni mi-a devenit antipatic, iar Ilaria mă calcă pe nervi! Mă simt excelent când nu îi am prin preajmă. Relaţia mea cu Carla o să se rupă dacă mai continuăm să-i luăm atât de des. Carla e obosită, are examene de dat şi-n plus, nu are cum să se ocupe de ei, căci mama lor eşti tu".
Cred că acesta este momentul care m-a durut cel mai mult, pentru că sunt şi eu în locul lui Gianni şi al Ilariei. Şi eu m-am simţit părăsită, m-am simţit în plus în viaţa tatălui meu. L-am iertat pentru asta...dar amprentele rămân.
"Mă uitam atentă la el. Era adevărat: nu mai este nimic care să mă poată interesa la el. Nu mai era nici măcar o pătricică din trecutul meu. Era o simplă pată, precum amprenta lăsată de-o mână pe-un zid cu mulţi, mulţi ani în urma". Drumul Olgăi spre ea însăşi este descoperit alături de un alt personaj, despre care nu am să vă vorbesc, pentru că altfel nu v-aş deschide apetitul pentru lectură. Merită să descoperiţi omul din spatele regăsirii Olgăi, "cel care se preocupase discret să construiască o lume fiabilă în jurul meu".

De ce m-a fascinat "Zilele regăsirii mele"?
Am făcut în ultimii ani o pasiune pentru poveştile femeilor înşelate. Nu mă întrebaţi de ce. Poate că duc o viaţă lipsită de griji în acest sens, dar mă gândesc că există pe lume femei care suferă din cauza celor pe care îi iubesc.
Olga este una dintre ele. M-a surprins cum a avut forţa să se ridice, să de redescopere, să se regăsească. Deşi soţul ei şi Carla, adolescenta care nu a fost în stare să îşi găsească un bărbat al ei, au fost foarte aproape să distrugă tot ceea ce era mai frumos în Olga, aceasta a avut puterea să ridice capul şi să iasă învingătoare.

Nici nu s-a facut bine 1 Martie, ca am si inceput sa tanjesc dupa primavara. Nu-mi pot explica fenomenul,dar o astept cu nerabdare. Iar in seara asta, crezand ca pot forta mana naturii, am luat-o usor inspre parc, am stat pe banca (exact ca-n vremurile calde), am barfit, am ras cu pofta, tare tare, cat am putut de tare, oricum nu ma auzea nimeni (in afara de partenerii de banca). Si mi-am zis asa: Stimata Natura, observati ca mi-e dor de primavara? Faceti ceva in sensul asta, va rog, sa simt raze de soare gadilandu-mi nasul, caci s-a saturat sarmanul sa tot inghete!!!
Nu va imaginati ca am stat mai mult de 15 minute, ca a inceput sa dardaim, sa ni se cutremure dintii...asa ca am luat-o usor spre masina si ne-am vazut de ale noastre. Dar a fost buna experienta. Poate imi e de folos asteptarea, poate se indura cineva si de mine!
P.S. Ma straduiesc de ceva zile sa postez ceva ce pe Olteniteanul nu am putut, in legatura cu un subiect ce ma macina de ceva ani, pe care l-am dat uitarii la un moment dat, dar care a renascut odata cu stirea cu pricina. Adolescenta din mine cere dreptul la replica. Pregatiti-va, e timpul sa i-l acord!!!
P.P.S. L-am redescoperit pe domnul profesor Cucos, altfel decat in facultate, mai reflectiv, mai necanonic, mai poet, mai filosof, mai spiritual. Sper sa am ragazul s arevin cu un post despre ceea ce m-a fascinat!

Dintr-un instinct de turma, propriu, in fond, omului, mi-am creat un blog. Motivul? Pentru ca simt cateodata ca am in minte un Ceva ce as spune tuturor, Ceva care ma roade si pe care simt ca trebuie sa-l fac "public", cunoscut, cu speranta ca va ajunge candva, asemenea teoriei haosului, sa transforme lucrurile, sa creeze furtuna!