POFTA DE CITIT
Elena Ferrante...o scriitoare despre care se spune că este foarte discretă, căci se aude că nimeni nu a văzut-o niciodată, despre care nu se ştie dacă este bărbat sau femeie. Cu toate acestea, Elena Ferrante a fost co-scenarist la ecranizarea filmului (al cărui trailer îl găsiţi aici) inspirat din cartea sa alături de Mario Martone.
Şi, cum să nu fie Elena Ferrante femeie? Cine altcineva dacă nu o femeie ar fi scris cu atâta precizie despre sentimentele femeii părăsite, abandonate, batjocorite, mamei disperate rămase cu doi doi copii, singură, în bătaia vântului, după ce soţul ei a decis să îi părăsească pentru o adolescentă? Clar, Elena Ferrante este FEMEIE.
Olga, o femeie fericită, împlinită, cu doi copii frumoşi, cu un soţ iubitor, trăieşte drama vieţii ei când soţul o anunţă brusc că o va părăsi: "Intr-o după-amiază, imediat după prânz, soţul meu mă anunţă că intenţiona să mă părăsească". De aici începe războiul interior al femeii care se simte ameninţată cu singurătatea: "Vorbeam despre orice, încă ne mai plăcea să ne strângem în braţe; ştia să fie atât de amuzant încât mă făcea s râd cu lacrimi. Mi se părea imposibil să vrea să plece cu adevărat. Mai târziu, când mi-am dat seama că nu luase niciunul dintre obiectele care-i aparţineau şi că nici măcar nu trecuse prin camera copiilor să-şi ia rămas bun, am avut certitudinea că nu era nimic grav.{...} Trecu o săptămână, iar soţul meu nu numai că rămânea credincios deciziei pe care o luase, dar o mai şi repeta cu un soit de cruzime".
Şi, întrucât niciun bărbat nu-şi părăseşte familia până nu apare o altă femeie, aşa şi Mario... a plecat cu o altă femeie, o adolescentă, care era doar cu câţiva ani mai mare decât fiul lui cel mare. "Aveam nevoie să înţeleg! De ce ştersese cu atâta dezinvoltră cincisprezece ani de sentimente, de emoţii, de dragoste? Cât despre mario şi noua lui tovarăşă de viaţă, nu-mi imaginam decât un singur lucru: în ce fel şi de câte ori se...M-am trezit singură şi îngrozită de propria-mi disperare". "Nu mă gândeam decât la el, la cum fusese posibil să înceteze să mă iubească, la nevoia pe care o simţeam de a-mi răspunde şi el cu aceeaşi dragoste şi la faptul că nu mă putea părăsi în felul acela. Enumeram în minte toate lucrurile pe care mi le datora. Îl ajutasem să-şi pregătească examenele la facultate, îl însoţisem atunci când nu avusese curajul să se prezinte la probele orale, îl încurajasem de-a lungul străzilor dogoritoare, stătusem trează nopţi în şir ca să-l ajut să repete materiile abstracte pe care le studia. Pusesem aspiraţiile mele pe locul al doilea doar ca să le pot sprijini pe ale lui".
Traseul disperării Olgăi ajunge la cote maxime în momentul în care îi vede pe cei doi pe stradă, ţinându-se de mână, ea purtând cerceii pe care Mario îi dăruise mai întâi ei, şi pe care i-a furat ulterior din caseta de bijuterii tocmai pentrzâu a-i dai amantei: "Îşi dădea aere de meschină cu bijuteriile mele, care trebuiau să ajungă mai apoi la fiica mea. Nemernica! De aceea crezuse că are tot dreptul să îmi ia locul, să joace rolul meu! Târfa nenorocită!"
După multe întrebări, revolte interioare, lacrimi, momente de dezlănţuiri nervoase, are loc un eveniment de maximă tensiune. Băieţelul se îmbolnăveşte, căţelul lui Mario, pe care de asemenea, l-a abandonat...moare. Iar Olga, din cauza intenselor trăiri interioare, nu reuşeşte să revină în realitate, deşi se luptă din greu. De abia după ce urâtul moment trece, în Olga se naşte sentimentul de scârbă faţă de Mario şi faţă de tot ce i s-a întâmplat. A încetat să se mai revolte şi a deschis ochii: trăise alături de un om care nu o meritase. "Nu i-am spus că vroiam să-l şterg cu totul din trupul meu, că vroiam să renunţ la toate acele trăsături care-i aparţineaului şi că în vitutea unei gândiri pozitive şi a unui fel de comproms, nu fusesem niciodată capabilă să văd asta. Îi ascundeam faptul că îmi doream să scap e vocea lui, de formulele lui verbale, de felul lui de ea fi, de felul în care percepea lumea. Vroiam să fiu eu însămi. Sau cel puţin vroiam să văd ce mai rămăsese din mine de îndată ce el nu mai avea să fie acolo".Copiii mergeau adesea la tatăl lor, începuseră să o placă pe Carla (amanta tatălui lor). Ba mai mult, începuseră să o placă mai mult decât pe mama lor. "Începând din acel moment, luară obiceiul să critice tot ceea ce făceam eu! În paralel, începură să o laude în gura mare pe Carla".Numai că, deşi copiii au fost doar arma prin care Mario credea că o mai poate ucide încă un pic pe Olga, uşor uşor şi-a dat seama că "Gianni mi-a devenit antipatic, iar Ilaria mă calcă pe nervi! Mă simt excelent când nu îi am prin preajmă. Relaţia mea cu Carla o să se rupă dacă mai continuăm să-i luăm atât de des. Carla e obosită, are examene de dat şi-n plus, nu are cum să se ocupe de ei, căci mama lor eşti tu".
Cred că acesta este momentul care m-a durut cel mai mult, pentru că sunt şi eu în locul lui Gianni şi al Ilariei. Şi eu m-am simţit părăsită, m-am simţit în plus în viaţa tatălui meu. L-am iertat pentru asta...dar amprentele rămân.
"Mă uitam atentă la el. Era adevărat: nu mai este nimic care să mă poată interesa la el. Nu mai era nici măcar o pătricică din trecutul meu. Era o simplă pată, precum amprenta lăsată de-o mână pe-un zid cu mulţi, mulţi ani în urma". Drumul Olgăi spre ea însăşi este descoperit alături de un alt personaj, despre care nu am să vă vorbesc, pentru că altfel nu v-aş deschide apetitul pentru lectură. Merită să descoperiţi omul din spatele regăsirii Olgăi, "cel care se preocupase discret să construiască o lume fiabilă în jurul meu".
De ce m-a fascinat "Zilele regăsirii mele"?
Am făcut în ultimii ani o pasiune pentru poveştile femeilor înşelate. Nu mă întrebaţi de ce. Poate că duc o viaţă lipsită de griji în acest sens, dar mă gândesc că există pe lume femei care suferă din cauza celor pe care îi iubesc.
Olga este una dintre ele. M-a surprins cum a avut forţa să se ridice, să de redescopere, să se regăsească. Deşi soţul ei şi Carla, adolescenta care nu a fost în stare să îşi găsească un bărbat al ei, au fost foarte aproape să distrugă tot ceea ce era mai frumos în Olga, aceasta a avut puterea să ridice capul şi să iasă învingătoare.
Elena Ferrante...o scriitoare despre care se spune că este foarte discretă, căci se aude că nimeni nu a văzut-o niciodată, despre care nu se ştie dacă este bărbat sau femeie. Cu toate acestea, Elena Ferrante a fost co-scenarist la ecranizarea filmului (al cărui trailer îl găsiţi aici) inspirat din cartea sa alături de Mario Martone.
Şi, cum să nu fie Elena Ferrante femeie? Cine altcineva dacă nu o femeie ar fi scris cu atâta precizie despre sentimentele femeii părăsite, abandonate, batjocorite, mamei disperate rămase cu doi doi copii, singură, în bătaia vântului, după ce soţul ei a decis să îi părăsească pentru o adolescentă? Clar, Elena Ferrante este FEMEIE.
Olga, o femeie fericită, împlinită, cu doi copii frumoşi, cu un soţ iubitor, trăieşte drama vieţii ei când soţul o anunţă brusc că o va părăsi: "Intr-o după-amiază, imediat după prânz, soţul meu mă anunţă că intenţiona să mă părăsească". De aici începe războiul interior al femeii care se simte ameninţată cu singurătatea: "Vorbeam despre orice, încă ne mai plăcea să ne strângem în braţe; ştia să fie atât de amuzant încât mă făcea s râd cu lacrimi. Mi se părea imposibil să vrea să plece cu adevărat. Mai târziu, când mi-am dat seama că nu luase niciunul dintre obiectele care-i aparţineau şi că nici măcar nu trecuse prin camera copiilor să-şi ia rămas bun, am avut certitudinea că nu era nimic grav.{...} Trecu o săptămână, iar soţul meu nu numai că rămânea credincios deciziei pe care o luase, dar o mai şi repeta cu un soit de cruzime".
Şi, întrucât niciun bărbat nu-şi părăseşte familia până nu apare o altă femeie, aşa şi Mario... a plecat cu o altă femeie, o adolescentă, care era doar cu câţiva ani mai mare decât fiul lui cel mare. "Aveam nevoie să înţeleg! De ce ştersese cu atâta dezinvoltră cincisprezece ani de sentimente, de emoţii, de dragoste? Cât despre mario şi noua lui tovarăşă de viaţă, nu-mi imaginam decât un singur lucru: în ce fel şi de câte ori se...M-am trezit singură şi îngrozită de propria-mi disperare". "Nu mă gândeam decât la el, la cum fusese posibil să înceteze să mă iubească, la nevoia pe care o simţeam de a-mi răspunde şi el cu aceeaşi dragoste şi la faptul că nu mă putea părăsi în felul acela. Enumeram în minte toate lucrurile pe care mi le datora. Îl ajutasem să-şi pregătească examenele la facultate, îl însoţisem atunci când nu avusese curajul să se prezinte la probele orale, îl încurajasem de-a lungul străzilor dogoritoare, stătusem trează nopţi în şir ca să-l ajut să repete materiile abstracte pe care le studia. Pusesem aspiraţiile mele pe locul al doilea doar ca să le pot sprijini pe ale lui".
Traseul disperării Olgăi ajunge la cote maxime în momentul în care îi vede pe cei doi pe stradă, ţinându-se de mână, ea purtând cerceii pe care Mario îi dăruise mai întâi ei, şi pe care i-a furat ulterior din caseta de bijuterii tocmai pentrzâu a-i dai amantei: "Îşi dădea aere de meschină cu bijuteriile mele, care trebuiau să ajungă mai apoi la fiica mea. Nemernica! De aceea crezuse că are tot dreptul să îmi ia locul, să joace rolul meu! Târfa nenorocită!"
După multe întrebări, revolte interioare, lacrimi, momente de dezlănţuiri nervoase, are loc un eveniment de maximă tensiune. Băieţelul se îmbolnăveşte, căţelul lui Mario, pe care de asemenea, l-a abandonat...moare. Iar Olga, din cauza intenselor trăiri interioare, nu reuşeşte să revină în realitate, deşi se luptă din greu. De abia după ce urâtul moment trece, în Olga se naşte sentimentul de scârbă faţă de Mario şi faţă de tot ce i s-a întâmplat. A încetat să se mai revolte şi a deschis ochii: trăise alături de un om care nu o meritase. "Nu i-am spus că vroiam să-l şterg cu totul din trupul meu, că vroiam să renunţ la toate acele trăsături care-i aparţineaului şi că în vitutea unei gândiri pozitive şi a unui fel de comproms, nu fusesem niciodată capabilă să văd asta. Îi ascundeam faptul că îmi doream să scap e vocea lui, de formulele lui verbale, de felul lui de ea fi, de felul în care percepea lumea. Vroiam să fiu eu însămi. Sau cel puţin vroiam să văd ce mai rămăsese din mine de îndată ce el nu mai avea să fie acolo".Copiii mergeau adesea la tatăl lor, începuseră să o placă pe Carla (amanta tatălui lor). Ba mai mult, începuseră să o placă mai mult decât pe mama lor. "Începând din acel moment, luară obiceiul să critice tot ceea ce făceam eu! În paralel, începură să o laude în gura mare pe Carla".Numai că, deşi copiii au fost doar arma prin care Mario credea că o mai poate ucide încă un pic pe Olga, uşor uşor şi-a dat seama că "Gianni mi-a devenit antipatic, iar Ilaria mă calcă pe nervi! Mă simt excelent când nu îi am prin preajmă. Relaţia mea cu Carla o să se rupă dacă mai continuăm să-i luăm atât de des. Carla e obosită, are examene de dat şi-n plus, nu are cum să se ocupe de ei, căci mama lor eşti tu".
Cred că acesta este momentul care m-a durut cel mai mult, pentru că sunt şi eu în locul lui Gianni şi al Ilariei. Şi eu m-am simţit părăsită, m-am simţit în plus în viaţa tatălui meu. L-am iertat pentru asta...dar amprentele rămân.
"Mă uitam atentă la el. Era adevărat: nu mai este nimic care să mă poată interesa la el. Nu mai era nici măcar o pătricică din trecutul meu. Era o simplă pată, precum amprenta lăsată de-o mână pe-un zid cu mulţi, mulţi ani în urma". Drumul Olgăi spre ea însăşi este descoperit alături de un alt personaj, despre care nu am să vă vorbesc, pentru că altfel nu v-aş deschide apetitul pentru lectură. Merită să descoperiţi omul din spatele regăsirii Olgăi, "cel care se preocupase discret să construiască o lume fiabilă în jurul meu".
De ce m-a fascinat "Zilele regăsirii mele"?
Am făcut în ultimii ani o pasiune pentru poveştile femeilor înşelate. Nu mă întrebaţi de ce. Poate că duc o viaţă lipsită de griji în acest sens, dar mă gândesc că există pe lume femei care suferă din cauza celor pe care îi iubesc.
Olga este una dintre ele. M-a surprins cum a avut forţa să se ridice, să de redescopere, să se regăsească. Deşi soţul ei şi Carla, adolescenta care nu a fost în stare să îşi găsească un bărbat al ei, au fost foarte aproape să distrugă tot ceea ce era mai frumos în Olga, aceasta a avut puterea să ridice capul şi să iasă învingătoare.
Frumoasa poveste si des intalnita si in viata!...
Oare,..care a fost pretul platit pentru noul ei echilibru?...
Cati ani din viata a dat Olga?...
Mario este fericit??!...
Cred ca trebuie sa citesc cartea, ca sa primesc un raspuns la aceste intrebari( si altele)...
Ti-as raspunde cu mare drag, dar am sa las cartea sa o faca. Daca vrei sa citesti, sa stii ca a aparut in colectia Cotidianul.
Daca ar fi sa ma iau dupa cartzile citite, dupa filmele vazute si dupa multele poveshti de viatza auzite( unele chiar foarte aproape), cred ca exista un echilibru intre femei si barbatzi la capitolul suferintza indurata la parasire.
Asha simt.
Nu prea este asa. Barbatii inseala mult mai des decat femeile , asta este in natura lor! femeile isi regasesc echilibrul in munca sau in cresterea copiilor iar barbatii daca sunt inselati, si-l regasesc intr-o alta femeie, repede si fara remuscari.contraziceti-ma!
Nu te contrazic, Anonimule!Ba chiar sustin ceea ce spui.Barbatii inseala chiar daca nu au intentia sa rupa relatia oficiala pe care o au cu o femeie, dar tot inseala considerand ca femeia este suficient de slaba sa inghita situatia.Mai rar vezi un barbat suferind ca a fost inselat si care sa aleaga sa-si creasca copiii.Rar de tot!
Pentru Paul: As vrea sa stii ca blogul meu este citit si de oameni care stau in Oltenita si care nu au un cont Google sau de orice alt fel care sa le permita sa fie mai "transparenti", dar eu ma bucur ca imi scriu. Oricum, chiar daca au fi dat numele, pentru ceilalti tot necunoscuti ar fi fost...
Pentru toti: Nu stiu care inseala mai mult sau de ce o fac...dar am sa strig cu disperare: atata timp cat intr-o familie exista un copil, fiecare parinte are responsabilitatea de a ramane alaturi de el, dincolo de orice moft de a fi gasit iubirea in alta parte. Se pare ca in ziua de azi se poarta prea rar responsabilitatea unui copil...iar consecintele se vad in societatea tot mai destramata care se intrevede. Sa nu uitam, totusi, ca FAMILIA este celula fundamentala a unei societati!
Dupa felul in care gandim, si tu si eu, vom parea de moda veche.In ziua de azi, cand scara valorilor are trepte numai pentru coborare, vom parea de-a dreptul caraghiosi sa mai credem ca familia mai are atata importanta in societate pe cat ni se pare noua firesc sa aiba.Multor parinti li se pare normal sa puna pe primul plan fericirea lor, sa spuna ca trebuie sa-si traiasca viata pentru ca deh!...copiii cresc oricum, eventual cu aer.Si te rog sa ma crezi, cunosc destule cazuri!Asta este o dovada de egoism pentru ca si viata si fericirea lor trebuie sa fie copiii carora le-au dat viata .Si cu riscul de a-l supara din nou pe Paul, mult mai multi barbati decat femei considera ca daca isi parasesc jumatatea , este firesc sa-si paraseasca si copiii la a caror crestere nu mai participa nici macar din punct de vedere material.Mare pacat cand se ajunge la situatii de genul acesta!
Si totusi se intampla,din ce in ce mai des!
Asa cred si eu incertitudini, as putea da exemple in sustinerea acestui echilibru
Timpul nu permite a scrie aceste lucruri, ma inclin in fata femeilor cat si a barbatilor ce reusesc sa se ridice in urma unor astfel de trairi nedorite, atat femeia cat si barbatul sunt supusi pacatului, am trecut prin viata, am intalnit "n" cazuri in care si femeia a descoperit( sau a crezut ca descopera) iubirea in alta parte. Nu-mi place sa raspund anonimilor pentru ca acest mod de a sustine ganduri, idei, fapte si trairi despre viata, ascunde o unda de lasitate, de lipsa de curaj in a sustine ceea ce afirmi. O fac totusi, pentru ca viata mi-a confirmat lucrurile pe care le afirm iar deocamdata, nu cunosc ca cineva sa fi cuantificat aceasta problema.
Imi cer scuze pentru cele sterse, inteleg ce spui, am o fetita si o sotie la care tin, nu ne intelegem dar acest lucru nu inseamna ca nu ne respectam reciproc, nu am venit in blogosfera sa-mi caut iubite si nici sa fac pe grozavul, am venit sa-mi umplu acel timp in care ma simt singur.
Imi cer scuze pentru cei jigniti, nu ma obliga nimeni sa comentez unde nu-mi convine.
Cu respect,
Paul
Paul, nu cred ca trebuia sa te simti vizat de ceva anume. Nu judec pe nimeni, doar ca tot ceea ce am spus am spus-o prin prisma experientei mele de copil parasit de tata...iar experienta asta nu e tocmai dulce!