Aproape că reușisem să plecăm în timp util la petrecerea dintre ani. Reușisem să împachetăm copilul, să luam toate cele necesare pentru party, ce să mai, totul părea a fi bine! Pe scări, îmi amintesc să îl întreb pe Răzvan dacă mi-a luat rochia în pachet, bineînțeles că nu o luase! Mă fericesc pentru intuiția de a fi întrebat. Se întoarce omul să îmi recupereze rochia, numai că...șoc...ușa nu a mai vrut să se deschidă! După sute de încercări, după mii de rugăciuni...nu și nu! Rochia mea a rămas sechestrată în spatele unei uși care s-a gândit să se blocheze exact în noaptea de Revelion.
Bineînțeles, a doua zi, am luat decizia de a forța un pic deschiderea mult dorită, mai cu frumosul, mai cu un picior ... După câteva bruscări, am eliberat intrarea!
Poate că dacă aș fi avut timp să scriu despre anul 2016 înainte de această întâmplare, aș fi povestit despre pierderi și câștiguri, despre fericiri și tristeți, despre dileme și neliniști, despre victorii și înfrângeri! Dar uite că, acum, pot încununa gândurile mele scrise cu o semnificație a întâmplării ce mi-a fost dată să o trăiesc!
Nu-s superstițioasă, dar îmi place să îmi traduc lumea în simboluri.

• Astfel, anul 2016 - cu tot ce a însemnat el, a rămas blocat după ușa care, efectiv, nu a dorit să se mai deschidă.
• Pentru a putea ajunge la ceea ce îmi doresc, este nevoie de timp, de răbdare, de niște decizii pe care să nu le iau pripit. 
• Uneori, trebuie să intervin mai brusc asupra lucrurilor, pentru ca acestea să se întâmple. Însă numai după ce am rumegat bine și aceasta este cea mai bună soluție găsită!
• Anul 2017 a început exploziv, cu un om puternic alături de mine, care mă ajută să ajung la ceea ce îmi este necesar, la ceea ce îmi doresc!

Ce a însemnat, totuși, 2016 pentru mine?

• Am traversat una dintre cele mai frumoase perioade alături de copilul meu. L-am văzut, efectiv, crescând, dezvoltându-se de la o zi la alta, achiziționând rapid o sumedenie de abilități. M-a uimit cu modul ei de a digera lumea aceasta mare și nebunească. Iubesc efectiv modul în care Isidora alege să își rezolve anumite probleme. Este inteligentă, este curioasă, este magnific de sociabilă, se joacă frumos, este expresivă, vorbește muuult și te cucerește, efectiv!
• Am revenit, în martie, la locul meu de muncă, ceea ce m-a bulversat și mă bulversează încă. Îmi este greu, teribil de greu, dar voi reuși să mă adaptez! Trebuie!
• Am botezat doi copii frumoși - pe Matei și Teodora!
• Mi-am dus la sfârșit cu bine anul II de facultate.
• Am avut revelații multe cu privire la oameni și evenimente. Am trăit o serie de renunțări, mi-am rezolvat unele frustrări, am căpătat altele noi. Renunțările m-au durut. Însă ar fi fost cea mai mare slăbiciune a mea să NU renunț. Am învățat că, uneori, trebuie să ai sânge rece atunci când faci niște alegeri - sângele rece trebuie să îl ai chiar față de tine, să nu ai nici cea mai mică urmă de milă pentru ceea ce urmează să trăiești. La capătul capătului, te așteaptă o eliberare de boleșnița în care te-ai complăcut până atunci. Și asta merită toate frământările. Cred că este ceea ce se numește a tăia răul din rădăcină! Iar atunci când desțelenești ceva din viața ta, doare, căci trebuie uneori să tai cu barda! Dar apoi...se face lumină! Lumină în locul putregaiului! 
• Am fost curajoasă! Am învățat să mă apreciez mai mult, să pun mai mult preț pe ceea ce simt eu, să nu mai fiu „plezirista” de serviciu, să fac orice pentru a face pe placul altora.
• Am reconfigurat trasee. Iar pentru asta sunt tare mândră! Acolo unde am dat de blocaje, am găsit cărări paralele. Acolo unde am realizat că targetul nu îmi este benefic, am privit în altă zare. Asta trebuie să fac în continuare și anul acesta!  

Pentru 2017 am proiecte mari, proiecte de reconfigurare majoră a vieții profesionale, mai ales! Doamne ajută-mă!

Nici nu știu cui îi trecuse prin minte să așeze o oglindă atât de mare pe ușa holului din micuța, dar cocheta locuință de pe Cricovul Dulce. Era un spațiu pe care îl locuiam în ACEI ani în care eram atât de împlinită! Oglinda mi s-a întipărit în minte pentru că avea darul de a-mi aminti cine sunt, cum sunt, îmi disipa temerile pe care obișnuiam uneori să le las să îmi populeze gândurile. Îmi priveam în acea oglindă chipul nemulțumit și îngrijorat, apoi îmi scuturam ușor capul, amintindu-mi brusc: locuiești în orașul după care ai tânjit atâta vreme, ai un loc de muncă pe care îl adori și ... te ai pe tine, cu toate resursele tale interioare pe care le-au cultivat în întreaga ta istorie personală. Hai, alungă-ți tristețile și lasă-te să te bucuri de CEEA CE EȘTI!
Acum, nu mai am nicio oglindă suficient de mare cât să mă cuprindă în întregimea mea. Și mă întreb: îngrijorările care mă încorsetează...de ce nu mai dispar? Pentru că nu mai am unde să mă reflectez sau pentru că ceea ce ar fi reflectat s-a schimbat într-atât de mult încât...nu mă mai mulțumește? Lipsa oglinzii sau lipsa acelei CORA mă îngrijorează?

cterele lor hidoase!  Și că îi voi pune la îndemână toate instrumentele prin care să iubească arta, muzica de calitate, filmele bune,  prin care să se retragă în minunata lume a cărților pentru a-și construi un suflet frumos, cu care să strălucească pe oriunde ar trece!

Oare momentele acestea de dor incomensurabil de vremurile de altdată sunt imperios necesare în viața unui om? Or fi ele inerente? Câteodată, cu precădere în ultima vreme, mă sfâșie un dor năprasnic de ceea ce eram și de ceea ce trăiam în vremuri apuse! Și ce crezi? Mă doare chiar și acum, când le numesc APUSE! Mă apucă un soi de revoltă asupra timpului, despre care s-a tot zis, mai ales de poeți, că e ireversibil. Știam asta și, totuși, când îi descopăr ireversibilitatea pe propria mea piele, mă secătuiește un sentiment de durere.

Le numeam mai sus momente necesare și mă întrebam dacă fiecare dintre noi trebuie să le trăim. Adică oare fiecare dintre noi ne oprim din alergata vieții și ne întoarcem privirile interioare spre noi, cei de altădată sau mi se întâmplă doar mie? Mă întreb numai cât voi sta blocată aici, în tărâmul dorului de mine cea de odinioară! Poate că nu va trece niciodată! Sau poate până când voi fi motivată să re-privesc înainte! Sau poate chiar după ce voi încheia această postare și toate durerile vor fi fost verbalizate!

Oricum, sper să învât vreodată ce este resemnarea....

În urmă cu cinci ani, din mare nevoie de bani, am apelat la serviciile Băncii Cooperatiste Record Călăraşi. Pentru cei care nu ştiu cu ce se mănâncă, vă spun pe scurt: este un soi de struţo-cămilă bancară, de unde ţi se dau nişte bani din fondul social depus de cei care "cooperează". Pe larg, puteţi citi aici. 
  Aşadar, în septembrie 2009, iau un credit, din care mi se reţin sume multe şi mărunte, 470 lei comision de acordare şi altele, plus o sumă de bani ce reprezenta fondul meu social. Adică cu cât a contribuit mandea la fondul ăla din care iau şi ceilalţi bani cu împrumut. Bunnn!

Circul de astăzi a fost legat de suma aceea, de fondul social. Mi-am permis să fiu nelămurită cu privire la sume. Adică la banii mei. Şi mi-am permis să cer un extras de cont. Şi mi-am permis să am îndoieli cum că suma cu care am contribuit nu a fost doar 700 de lei, ci mai mult. Astăzi am fost să retrag acel fond social de la Banca Groazei. Ştiam că fondul e mai mare decât suma pe care am primit-o, motiv pentru care am cerut şi eu, atât de cuviincios cât am putut, nişte explicaţii!

Păi, ce credeţi? Eu, îndatorata, cea care are nevoie de ei, am avut tupeul  să ridic capul şi să întreb de ce anume primesc o anumită sumă de bani şi nu alta. Nu vă spun că doamna cu pricina a trântit uşile după dumneaei când s-a dus să caute nu ştiu ce dosar, că a ridicat tonul la mine, că am cerut să văd şi eu negru pe alb ce şi cum.
 Mi s-a transmis, printre dinţi, să înghit explicaţii, fără hârtii, că hârtiile trebuia să le fi ştiut eu deja pe dinafară, că doar am hârtiile acasă.

În fine, după vreo oră de contre, mi s-a bagat sub nas un dosăroi, cu o chitanţă, de unde cică aş fi plătit eu o sumă de bani. Nu am prea înţeles eu ce e cu foaia aia, cert e că am plecat nelămurită de acolo, un extras de cont nu mi s-a acordat, plus că am fost ameninţată că voi plăti nu ştiu ce sumă pentru acel extras de cont.

Trebuie să ştiţi că am mai avut parte de nişte ironii că am avut tupeul să le fac plângere la Protecţia Consumatorului pentru că am primit o somaţie de la ei, lăsată în cutia poştală, care avea CNP-ul meu şi alte date cu caracter confidenţial. Mi s-a spus că sunt SINGURA care face probleme acolo. Păi, bineînţeles, la ce atitudine am observat eu că au românii, pot fi înfierată în piaţa publică pentru că susţin că am nişte drepturi! Nu mi-ar fi ruşine? Eu nu ştiu că Românica noastră este despre capul plecat ghiocel? Nesimţită sunt că nu sunt conştientă că un client este un rob, iar ce de dincolo de ghişeu sunt zei, care au dreptul să se comporte cum vor cu el...

Să-mi fie cu iertare, eu cred că EI au nevoie de mine ca să existe! Eu le-am făcut lor un serviciu că i-am ales pe ei şi nu pe alţii şi aş fi meritat puţin respect astăzi! Chiar dacă nu aş fi avut dreptate!

Degetele ei descriu o lume curată, unde dorinţa de cunoaştere, curiozitatea şi gingăşia sunt la ele acasă! Degetele ei te pot mângăia duios înainte să adoarmă sau te pot explora cu putere, lovindu-ţi uneori ochii, pentru că vrea să te cunoască, să te simtă, să înţeleagă ce e cu tine în viaţa ei!

Atingerile degetelor ei sunt proaspete, miros a bomboane şi sunt moi! Sunt cele mai moi atingeri care mi-au dezmierdat vreodată chipul.

Degetele ei mă explorau, până de curând în cele mai ascunse cotloane ale mele. Cum aş putea uita cu ce zarvă înotau în toiul nopţii, de punea pe fugă somnul meu cel de noapte?

Degetele ei prind în palmă, cu speranţă, cu încredere şi cu multă iubire degetele noastre! Uneori, nu poate adormi dacă mâna mea nu stă strânsă în pumnul ei! E duios să adorm aşa! Încleştată cu atâta iubire de degetele ei! Acolo este siguranţa ei, de acea mână întinsă în pătuţul ei depinde încrederea ei în această lue nebună în care am decis să o nasc!

Degetele tale voi ţese lucruri frumoase! Degetele tale vor izbăvi curajoase!


Degetele tale, Isidora, vor cuceri Universul!

Aşa de mult ce m-a emoţionat mesajul pe care l-am primit de la o DOAMNĂ care poartă acelaşi nume cu mine, încât am decis să îl postez! 

"Chiar dacă scriu mai tarziu, eu port acest nume aprox de acum 50 de ani.
Nu e nici Corina, nici Coralia sau alta derivatie de la Cora Persefona, ci doar Cora.

Numele nu l-a inventat Fenimore Cooper, ci el chiar apare in Legendele Olimpului-Zeii ca perte din Odiseea lui Homer si nu in forma de Kore (care de fapt denumesc simbolic acele statuete închinate lui Persefone şi Demetra), ci în forma de Kora care in fapt o numeste direct pe fiica lui Zeus si a Demetrei. Numele Persefona i s-a atribuit in momentul căsătoriei ei cu Hades. De fapt Hades a rapit-o, dar pentru a nu face război cu Zeus şi Demetra a acceptat ca din toamnă până în primăvară Kora să stea cu el, iar celelalte 6 luni să stea în Olimp de unde trebuia să supravegheze recoltele

Lumea confunda pe Hades si Persefona ca fiind zeii infernului când de fapt vechi greci le atribuiau tot tărâmul vietii de apoi pe care noi acum uzual le impartim in 3 iadul, purgatoriul si raiul. Persefona de fapt împârtea judecata şi domolea excesele lui Hades care avea un caracter mai sumbru si, hai sa-i spunem, mai impetuos.

Kora Persefona avea un rol destul de complex în Grecia antică: era o femeie creativă, inteligentă, chiar puţin rebelă, o femeie care nu s-a lăsat subjugată nici de tată, nici de soţ (trebuia să fie ca să-i facă faţă şi lui Hades şi mamei ei şi lui Zeus) care se ocupa de tot ce ţine de ciclul natural moarte-creaţie-viaţă, începând de la germinarea din toamnă în pământ, la răsărirea lor, creşterea lor, similar urmărirea vieţii umane, împărţirea judecăţii în trecerea în nefiinţă şi se considera fără echivoc că decizia ei finală era dreaptă şi nepărtinitoare.

Nu era o zeiţă fatidică, rea, distrugătoare de genul lui Ares, Hera sau chiar Hades, ci o zeiţă care proteja acest ciclu, deci inclusiv natura, deci în fapt viaţa, unde iminenta moarte nu inseamnă sfârşitul şi distrugerea totală, ci un nou început
Adevărul este că era mai respectată şi iubită în acelasi timp decât Hera sau Afrodita la un loc.

Privind vechimea numelui, nu mai ştiu exact, dar cred că în Cartea Morţilor, oricum la egipteni “foarte” antici, era un pasaj unde apărea Ko-Ra cu traducerea de “fata sau fetele zeului Ra” făcute cu pământence, care trebuiau să protejeze acelaşi ciclu al naturii.

Numele Corina a apărut ulterior, in momentul preluării zeităţilor de către romani de la greci, ca alint romanic la acest nume.

In momentul aparitiei creştinismului, această zeitate a fost desfiinţată, iar rolul femeii a fost minimizat la maxim, lăsându-i-se doar ce era evident concepţia şi naşterea unei noi vieţi.

De unde ştiu. Pentru că pe vremea mea nu era internet sau atâtea filme, ci erau biblioteci cu bibliotecare foarte informate unde puteai găsi documentat în detaliu tot ce te interesa.
Iar în al doilea rând tată pasionat de istorie şi mamă profesoară de limba şi literatura română."

Bineînţeles că aş fi mers în fiecare zi la medic, să mai văd muguraşul: ce face, cât a mai crescut, cum îi bate inimioara?
Deşi se zice că o graviduţă nu ar trebui să traverseze anxietăţi, e imposibil ca ele să nu apară! Sau, cel puţin, la mine, una, au fost! Din plin! Mai ales în primele patru luni de sarcină, pe lângă minunatele probleme ivite cu sistemul sanitar!
Una dintre veşnicele mele temeri era să nu pierd sarcina! Dacă se opreşte inimioara din ritmul ei frumos, iar eu nu voi şti? Tocmai d-asta aş fi mers zilnic la medic! Să fiu eu sigură că totul e bine!
Dar cu lucrul acesta era uşor imposibil, mi-am găsit un alt semn prin care detectam dacă bebe e încă acolo: greţurile!

Da, nu vă uitaţi miraţi în ecran! Pentru mine, greţurile erau semnul că sarcina merge strună!

Bineînţeles că mă simţeam jalnic! Bineînţeles că mă simţeam fără puteri, că nu aş fi mâncat nimic. Chiar şi acum, la un an de când traversam perioada greţurilor, îmi revin acele senzaţii de sfârşeală (pentru că nu prea puteam să mănânc mare lucru). Ardeiul verde mi-a fost cel mai mare tartor! Şi toţi cei care se gândeau să gătească în jurul meu! Deşi iubeam lavanda, începuse şi ea să mă chinuiască!

Îmi amintesc de un episod rupt din filmele horror, când ai mei găteau la bucătărie! Afară se pornise o furtună rece, de toamnă târzie! Mirosul de mâncare se furişa pe lângă tocul uşii, iar eu mi-aş fi aruncat toate măruntaiele, mi-aş fi vârât capul sub pernă, să nu mai simt nimic! Cum să fac? îmi spuneam disperată. Deschid fereastra! Larg! Şi mă vâr sub pătură, să nu simt aerul rece decât prin nările îmbâcsite de miros de prăjeală! E cald sub pătură, e bine cu aerul rece şi proaspăt mângâindu-mi, ce-i drept, cam brutal chipul! Îmi e bine! Adorm! Brusc, se deschide uşa! Răzvan vroia să verifice ce fac! Se sperie de draperiile ce stăteau să rupă galeria şi de frigul ce inundase camera! S-a înfipt fix în fereastră, pe care a închis-o cu cruzime, spre disperarea mea! Mirosul de mâncare mi-a furat starea de bine! Am terminat prin a vârî, din nou, capul în vasul toaletei! Ce imagine emblematică pentru începutul de sarcină!

Da, asemenea unor alcoolici notorii, aşa îmi petreceam dimineţile! Poate că sună urât! Dar, pentru mine, suna bine! Era semnul că bebe creşte, că e încă acolo!

Cea mai cu cântec rundă de vărsături mi-am petrecut-o la metrou, la Unirii! Mergeam la un laborator de analize! Pe la Tineretului, simt cum mă apucă o căldură pe şira spinării! Aşa mă anunţa că urmează să dau la boboci şi că a cazul să scot punga din geantă (da, aveam cel puţin două pungi goale în geantă!). Am zis repede o rugaciune, să mă ţină un pic, măcar până cobor din metrou! Şi m-a ţinut! Ce bine că există coloanele acelea mari, la Unirii 2, că ai pe unde să te ascunzi cu punga la gură! Nu, nu-s aurolac! Sunt doar gravidă!

O treabă care mi s-a întipărit pe ecranul minţii: privirea de om scandalizat a lui Răzvan, care se uita acuzator la mine, de parcă îl fac de ruşine, de parcă aş fi putut să mă abţin şi nu am făcut-o. Da, e umilitor ce ni se întâmplă! Dar, mai presus de asta, dragul meu, eu sunt cea care duce toate grelele unei sarcini, ai putea totuşi să fii mai empatic?

Năbădăioasele greţuri au trecut la fix patru luni! Ce bine! Auzisem că există femei care au greţurile asta toată sarcina! Bine că nu mi s-a întâmplat! Dar am auzit că există şi femei care nu au greţuri deloc! Nu ar fi putut să mi se întâmple şi mie? Nu, aţi putea să îmi răspundeţi! De unde ai mai fi ştiut că sarcina merge bine?


***
Înainte de sarcină, citisem cartea unui psihanalist, care inducea ideea că greţurile şi vărsăturile în sarcină ar fi semnul faptului că gravida nu îşi doreşte copilul, motiv pentru care vrea să îl dea afară...pe gură! Eu mi-am dorit copilul, de aceea am rămas surprinsă când am avut primele simptome! Am început apoi să mă gândesc mai bine, să mă analizez, să descopăr dacă nu cumva în adâncul meu, aveam temeri legate de apariţia unui bebe. Da, le aveam: nu avem o casă a noastră, poate nu suntem încă suficient de responsabili pentru un copil! Hei, dar asta nu acoperă nicicum dorinţa de a fi mamă! Da, aveam multe temeri, mi le-am găsit, le-am conştientizat, dar greţurile nu au trecut! Nu, nu îi dau dreptate lui Stekel! Decât poate în cazurile severe! Aici nu e vorba decât de HCG! Şi sper că atât! :)

Isidora se cuibărise de 6 săptămâni în pântecul meu, trecuseră aproape două săptămâni de când testul de sarcină îmi confirmase existenţa ivirii unui nou suflet în sufletul meu! Dar, ca prima întâlnire cu sufleţica...nu a  fost nimica :)! Da, confirmarea sarcinii este pasul cel mai emoţionant al începutului de sarcină. Am urcat pe masa de consult cu o iuţime de nedescris. Isidora era prea mică pentru a fi vizibilă! Hai la ecograf! Hopa ţopa pe masa de la ecograf! Cred că niciodată de atunci încolo nu am mai urcat cu atâta repeziciune şi uşurinţă pe acea masă!
Am acceptat fără comentarii treaba aia intravaginală! Soţul era deja instalat comod în scaun, privind cu nerabdare ecranul pe care urma să apară mogâldeaţa! Avea să fie prima întâlnire dintre noi şi ea! "Nici dacă ar fi intrat un avion pe uşă şi ar fi ieşit pe fereastră, nu aş fi luat ochii din ecranul ăla!"
 Simţeam cum mii de lacrimi vesele şi fierbinţi îmi inundă ochii şi sufletul! Da, uite, se deschide imaginea dinlăuntrul meu! Uite un muguraş, cum stă acolo cuminte, în cuibul din corpul meu! Hei, are doar trei milimetri, numai şase săptămâni, iar inima îi bate în ritm cadenţat! În toată acea camera obscură, inimioara sufleţelului se aude cu putere! Da, ea e acolo! Minunea ce avea să se petreacă cu noi două în următoarele 8 luni a fost confirmată!

***

Nicio altă ecografie nu a fost mai emoţionantă, deşi fiecare dintre ele a fost însoţită de nerăbdare!