Mi s-a recomandat testul TORCH. O porcărie, zic, din moment ce sarcina e deja instalată. Rezultatele proaste la această analiză nu duc decât la întreruperea de sarcină. Poate unele femei au sufletul să facă asta. Noi decisesem că, în orice situaţie, voi duce sarcina până acolo unde o pot duce, indiferent de malformaţii, rezultate proaste etc.

Revenind la TORCH. Ce credeţi? A reieşit că aş fi fost infectată în ultimele trei luni cu virusul rubeola, ceea ce semnifică malformaţii 100% la bebe. Am mers uşor temătoare la medic cu rezultatele, sperând într-un posibil fals pozitiv de pe buzele doctoriţei. Păi, cum să vă spun că în acelaşi cabinet mai era şi altă doctoriţă, pe care a mea nu a potolit-o deloc. Se comporta ca şi cum ea era doctoriţa mea...şi îmi recomanda călduros să avortez, că niciun medic nu îşi va asuma o sarcină cu aşa risc...să merg să repet repede analizele, că sunt la limita legalităţii, că de atunci încolo e ilegal avortul...În zadar încercam să îi explic mirobolantei că am avut rubeolă în clasa a 10-a. Avea un zâmbet ironic în colţul gurii: "dar, ce? Aţi verificat serologic? Poate era rozeolă, sau rujeolă"...ce să mai încerc să explic că nu am avut nicio bubă pe mine, că nu am avut febră, nici răcită nu am fost... Tanti doctora îmi aducea toate argumentele că aş fi putut fin bolnavă, fără să ştiu! Pe bune? Deşteapta pământului, rozeola o fac doar copiii!!! Toate acestea mi le spunea mirobolanta, care, repet, nici nu era medicul meu. Cealaltă, a mea, tăcea cu o privire tâmpă în foile cu rezultatul.

La un moment dat, cu o vagă urmă de pesimism...întreb: "Dar nu poate fi un fals pozitiv acolo?" Primesc un răspuns la fel de vag...da, poate fi...Încercaţi să repetaţi testul. "Unde?", întreb. "Păi, la Cantacuzino", răspunde a mea, încercând să intre pe o pagină web care nu răspundea la nicio comandă a ei.

În fine, am ieşit devastată din cabinetul groazei. Cerul era căzut cu totul pe mine. Se luptau atâtea furii în mine...Bietul Răzvan încerca şi el să mă încurajeze. Am ales să nu vorbim despre asta cu nimeni. Am ales să nu spun nimănui, decât vag, că analizele au ieşit prost şi că urmează să le repet. Încercam să mă întremez şi să gândesc pozitiv, ştiind că trăirile negative nu fac bine pentru bebe. Am ales să mă rog. Mult! Şi nu a fost în zadar.

Nu vă mai povestesc cum minunatul Cantacuzino recomandat de mirobolantele doctoriţe nu făcea analizele astea de peste 5 ani (minunată recomanare!!!). Am ales Medlife. Am refăcut indicatorii pentru rubeola şi testul de aviditate! Aveam inima cât un purice şi sufletul umbrit de frici. Într-o seară, găsesc pe mail rezultatul analizelor. Nici azi nu pot realiza de unde au dobândit cei de la Medlife adresa mea de email. Ce mai contează? Rezultatele erau bune! Nu vă imaginaţi ce poftă am chiar şi acum să fac un mic scandal doamnelor doctoriţe! Să merg la ele cu copilul în dinţi şi să le arăt pe cine ar fi vrut ele, cu priviri diabolice, să omoare, din cauza unei lipse acute de experienţă!

Repet, pentru toate mămicile care fac TORCH: Ce se întâmplă dacă IGM-ul iese pozitiv în sarcină? Ce se întâmplă dacă iese pozitiv vreun indicator la TORCH? Dragele mele, fără semne evidente de boală, nu vă alarmaţi! Rezultatele pot ieşi fals pozitive! Refaceţi analizele! Eu am fost acolo! Am crezut, aiurea-n tramvai, că port în pântece un copil cu malformaţii! Am plâns, mi-am făcut mii de scenarii sumbre şi mii de procese de conştiinţă că voi pune pe umerii copilului meu greutatea unei boli! Din pricina unor doctoriţe dornice de spectaculos, care se plictiseau, probabil, în cabinetul lor, frustrate că nu fac parte din echipele medicale din spitale mari...se înţelege şi de ce, am umbrit fericirea sarcinii mele! Mă aşteptam să o pierd, mă aşteptam la ce-i mai rău! Aiurea! Natura şi-a urmat cursul firesc, fără să ia în seamă fataliăţile unor doctoriţe idioate!

Mesajul meu de acum, de la un an de la întâmplare? Ia priviţi, stimabilelor, pe cine îmi recomandaţi să ucid în pântecul meu!

De îndată ce am „citit” cele două teste de sarcină, aveam nevoie de un medic.

Ce fel de medic îmi doream?

În primul rând, nu mă vedeam pe aceeași lungime de undă decât cu o femeie. Apoi, aș fi vrut ca această femeie să fie în primul rând empatică, gândind că dacă rezonează cu mine, se va simți motivată să își pună la bătaie toată priceperea pentru ca bebe să se nască sănătos! merg pe premisa că nu există medici incompetenți, ci medici dezinteresați! Consider că meseria lor este una care ține atât de ei, dar și de Dumnezeu: poți merge la un medic excelent și tocmai la tine Dumnezeu să nu vrea să facă lucrurile să funcționeze! Bun. Așadar, un medic empatic.

Am întrebat și-n stânga, și-n dreapta, lumea își dădea cu presupusul, cu recomandările, până la urmă am ales un cabinet în apropierea casei, gândindu-mă că mă voi îngreuna înspre sfârșitul sarcinii și nu voi mai putea să alerg prin tot Bucureștiul ca să ajung la un control.

Povestea sarcinii mele numără cinci medici, deși îmi planificasem să am un singur medic - dinainte de naștere până după ea.

Primul medic 
Primul medic la care am mers a fost cel care mi-a recoltat analizele dinainte de sarcină. Din motive de stres profesional, probabil, al medicului sau al asistentei, mai degrabă, el nu a mai apucat nici să citească rezultatul analizei, pentru că ... nu aveam programare, deși solicitasem una, iar asistenta mi-a spus că nu e necesară o programare pentru citirea analizelor. În cele din urmă, s-a dovedit că era utilă, după ore bune de așteptare pe holul spitalului. Am ales să spun două vorbe de dulce asistentei și să plec! Analizele și tratamentul au fost citite și recomandate de medicul cu care, în cele din urmă am născut...Dar nu înainte de a mai avea peripeții...

Al doilea medic

După ce am efectuat cele două teste, am dat peste o doctoriță tânără, entuziastă - îmi părea, cu recomandări destul de bune, îmi plăcea. Mi-a confirmat sarcina, mi-a înlăturat temerile legate de ciprofloxacină (dacă sarcina este prea mică, antibioticul nu ar lăsa să se formeze embrionul - deci nu s-ar forma sarcina. Luasem antibioticul cam în a doua săptămână de sarcină! Scriu toate acestea pentru graviduțele care caută cu disperare răspunsuri pe net - eu nu le-am găsit și mi-am făcut griji degeaba!).

Primii pași care trebuiau urmați erau analizele! Din nefericire, rezultatul analizelor, interpretarea lui și atitudinea, mai ales atitudinea doctoriței, m-au făcut să decid să nu mai calc în veci prin cabinetul ei!

Al treilea medic

Cel de-al treilea medic din povestea sarcinii mele este o doamnă despre care se poate spune că are experienţă. Odată plecată de la prima doctoriţă, pe care am considerat-o lipsită de experienţă, am zis că o doctoriţă mai în vârstă îmi va fi de mai mult ajutor. Nu! Experienţa vine la pachet cu unsoarea cu toate alifiile, cu o încredere prea mare în sine, cu o atitudine de superioritate incontestabilă. De la acest medic mi-au auzit urechile câte în lună şi în stele, însă am considerat că ar fi vorbe normale...Însă, în momentul în care m-a speriat cu faptul că aş putea face pre-eclampsie, descriindu-mi foarte plastic cum e posibil să fac crize asemănătoare cu cele de epilepsie, şi, cu toate acestea, nu mi-a dat un amărât de concediu medical (aveam nevoie de vreo 20 de zile până la intrarea în pre-natal), am decis că baba e excroacă şi nu am ma călcat prin cabinetul ei. Asta după ce, bineînţeles, mi-a spus că dacă vreau concediu medical de la medicul de medicina muncii, să fac bine să îii dau CEVA...Presupun că aşa ceva vroia şi dumneaei, deşi plăteam o grămadă de bani consultaţia, şi nu am primit niciodată chitanţă...că nah, vorba aceea, "nu aveţi nevoie de chitanţă, nu?". Nu mai punem la socoteală că mi-a sugerat că mi-a spus să ţin dietă drastică şi nu mi-a dat niciun gram de vitamine...Pas zic, doamna doctor!

Ultimul medic

Aşadar, la doamna doctor cu care am născut, am ajuns din marea nevoie de concediu medical. Fusesem deja diagnosticată cu aritmie cardiacă, aveam nişte dureri aprinse de muşchi abdominali, aşa că îmi era din ce în ce mai greu să mă deplasez la serviciu. M-am dus pentru un concediu medical, deci, şi am ajuns să o îndrăgesc! Mi-a acordat atâta încredere, nu m-a jignit pentru kilogramele ce le-am luat în plus, nu m-a făcut să mă simt prost, mi-a evaluat cu atenţie întreaga stare de sănătate. Deşi se presupunea că ar fi trebuit să nasc în Olteniţa, am trecut peste toate prejudecăţile pe care le aveam legate de spitalul nostru şi am ales să nasc acasă. Şi asta, datorită doamnei doctor.

Nota Bene: Aşa tentată ce sunt  să scriu numele doctorilor ce le-am consultat...însă mă abţin, căci cine ştie ce calomnie considerăă că fac povestindu-vă micile drame prin care am trecut din cauza lor! Scriu doar numele doamnei doctor care mi-a adus fetiţa pe lume: dr. Adăscăliţa Adelina!

Doamne, îți mulțumesc! Doamne, ajuta-mă!

Eram, așadar, pe malul mării! Nimic nu prevestea că devenisem cuib pentru un pui plăpând, care se lupta să trăiască, în ciuda tuturor lucrurilor care l-ar fi putut distruge! Ca niciodată, eram mai certăreață cu prietenii mei, aș fi plâns din orice, aș fi dormit enorm (lucru pe care nu l-aș fi făcut în veci în vacanță). Mă aflam în pitorescul Balcic, când am crezut, pentru încă o lună la rând, că bebe nu vrea să apară! Îmi procurasem toate cele necesare unei noi runde menstruale, aveam și ceva sângerări, care mă făceau să fiu sigură că nici de data asta nu ne-a reușit. Și totuși, odată cu prima scaldă în apa mării, am spus adio și ultimei sângerări. „Ptiuuu, să vezi că am făcut-o lată, am răcit și acum va fi nevoie de noi tratamente, pe lângă cele care se anunțau deja la întoarcerea acasă”. Pe când îmi plângeam de milă cu voce tare, vocea Feliciei s-a umplut de entuziasm, ochii de o bucurie covârșitoare: „Coraaaaaaaaaaaaaa, ești însărcinată!!!” „Cum aș fi putut fi însărcinată când eu am început să am menstruație?” „Să vezi tu că ești!”. Departe de orice gând de acest fel, mi-am continuat concediul pe iubitul tărâm al Reginei Maria. La întoarcerea acasă...Felicia nu m-a lăsat până nu mi-am achiziționat un test de sarcină. „La ce bun?” gândeam, amintindu-mi de alte dăți în care cea de-a doua liniuță roz refuza să apară, iar eu mă descurajam din ce în ce mai mult. Ajunsă acasă, aveam să constat cu stupoare cu urmă vagă de roz pe cea de-a doua liniuță! „Nah, ca naiba, nici nu e total, dar nici nu pot spune că nu e! Așadar, sunt sau nu însărcinată? ”Nedorind să mă entuziasmez prea tare, am decis cu Răzvan să mai repetăm unul și a doua zi dimineața. De data asta, a doua linie s-a făcut mai roz ca rozul și da, mi s-a înrozit și sufletul de fericire! Mi s-au umplut instant ochii de lacrimi, am plâns mult, covârșită de o emoție imensă, care nu vroia deloc să îmi dea pace!
Au început mii de neliniști: tocmai urmasem o cură cu ciprofloxacină, intrasem în acea apă a mării,  folosisem absorbante interne...dacă am dăunat lui bebe?
Cui să spun prima oară? Cum va reacționa mama? Cum vor reacționa toți ceilalți? Cum va reacționa viitorul meu? Ce avea să mi se mai întâmple, nu aveam de unde intui...

Trecurseră aproape doi ani de când devenisem familia Aprozeanu, iar pântecul meu se încăpățâna să nu primească un mic locatar înlăutrul lui. Decisesem împreună cu Răzvan să nu ne panicăm, știind că stresul e...infertil. Și totuși, simțeam nevoia unui fruct al nostru, așteptând lună de lună miracolul! Dar miracolul nu putea să apară din pricina unei mici infecții pe care am descoperit-o la controlul medical ce mi s-a părut, în cele din urmă, iminent. Cea care m-a luat de-o aripă și m-a dus la medic a fost Claudia, fina mea, căreia Isidora ar trebui să îi mulțumească pentru momentul în care a venit pe lume! După câteva aventuri cu oamenii spitalelor, am urmat un tratament, care să rezolve prima dintre problemele care m-ar fi putut împiedica să aduc trupului meu un co-locatar. Ar fi urmat dozări hormonale sau, într-un final, complicata HISTEROSALPINGOGRAFIE (uluitoare intervenție, la fel ca numele ei). Eram hotărâtă să înfrunt orice scârboșenie de analize și investigații, numai să fac loc COPILULUI MEU! Numai că Dumnezeu m-a ajutat și m-a trecut de alte probe de foc! La finalul unei singure săptămâni de tratament, aveam să plămădim una dintre cele mai frumoase făpturi din viața noastră! Însă, nu știam încă de existența ei, nici nu îmi imaginam că în templul meu o ființă se lupta să trăiască, să se dezvolte, să devină OMUL CEL MAI IMPORTANT! Mi se pare miraculos cum, fără știrea mea, fără ca eu să mă străduiesc în vreun fel, corpul meu lucra la cea mai complexă arhitectură umană, pentru construcția căreia nu a fost nevoie decât de o iubire frumoasă și o dorință imensă de desăvârșire!

OSHO spunea că făpturile minunate nu iau naștere decât în urma unei apropieri conștiente, încărcată pozitiv emoțional, între doi oameni care trăiesc la o intensitate aproape nebunească momentul în care are loc MINUNEA! la polul opus, oamenii terni iau naștere în urma unei împreunări fără trăiri prea intense, părinții nefăcând nimic altceva decât un alt lucru banal într-o zi ca oricare alta, fără să conștientizeze prea mult importanța momentului! Isidora este, pe cale de consecință. o făptură minunată! :)

Avea să fie, așadar, momentul unei aventuri miraculoase, încărcată cu emoții fel de fel! Nu aveam cum se le intuiesc, nu aveam cum să mă feresc de întâmplările urâte prin care mi-a fost dat să trec, nu am putut să scriu nimic despre ele, paralizate fiindu-mi ideile de gânduri negre, gânduri induse de medici cărora le-am pus în mâini viața copilului meu și care au terminat prin a-mi terfeli, efectiv, entuziasmul și optimismul! Dar, despre aventurile cu medici, în altă postare!

Concluzionând, Dumnezeu m-a purtat în brațele Lui viguroase, mi-a ocrotit speranțele și mi-a adus la piept cea mai gingașă făptură din câte pot exista în Univers! :) Tot El m-a traversat lungul fluviu de temeri, de momente dificile, de stres, de frici! MULȚUMESC!

Dimineaţă tihnită, cu Isidora dormind îngereşte lângă mine, cu o cafea aromată alături de o revistă minunată! Ce îmi umbreşte simţămintele? Teama de falsele valori! Îmi privesc copilul sorbindu-i de pe chip frumuseţea primară, orice gest lipsit de învăţare socială...totul e atât de natural în fiinţa asta fragedă! Şi mi se face frică! O frică dintr-aceea care nu prea are alin...Cărei lumi am dăruit eu acest copil? În ce fel de societate o voi strecura? Ce valori îi voi insufla? Privesc cu teamă, din coconul familiei mele, cum în jurul meu cresc atâţia inteligenţi, atâţia doctori în te miri ce specializări, atâţia elevi eminenţi...care la o singură articulare de cuvânt trădează o prosie crasă!!! Cum voi face eu ca făptura aceasta de lângă mine să nu se lase minţită de falsele valori? Cum o voi putea îndemna să nu se lasă pradă indivizilor ieftini, neautentici? Şi, mai presus de atât, cum o voi face să înţeleagă de ce aceşti indivizi domnesc în funcţii înalte? CUM???

Ante-scriptum:
1. Ne aflăm în anul Domnului 2014, la 24 de ani distanță de apusul epocii comuniste oficiale în România.
2. S-au spus despre acea epocă o sumedenie de lucruri urâte, cum că ar fi fost cea mai tristă, neagră, sumbră perioadă din istoria românilor.

După 24 de ani...
- jurnaliștii și formatorii de opinie români sugerează oamenilor de rând să își fileze profesorii, medicii, poate și familia, vecinul și cățelul pentru a-i da la televizor, pentru a-i suspune oprobiului public, pentru a fi loviți cu pietre în piața publică pentru că ar fi greșit flagrant, din te miri de motive.
- odată cu aparția telefoanelor ultra-performante cu camere de capturat imagini și mișcări, fiecare individ cu capsa pusă se simte Dumnezeul propriului univers, consideră că tot ce îl înconjoară îl atacă și simte nevoia să se apere filmând și fotografiind orice semnal de abuz ce consideră că i se face.
- am început să ne temem de partenerii noștri de lucru, de șefii noștri, care ne pot urmări pe te miri ce camere ascunse prin te miri ce colț al biroului, ne măsurăm vorbele în timpul întâlnirilor, ne dedublăm, de teama că X sau Y ne poate filma și ne e teamă de propria umbră și propriile gânduri exprimate.
- Securitatea de altădată s-a transformat în Securitatea neo-comunistă, luând o formă benevolă, nimeni nu ne mai obligă să ne săpăm partenerii de lucru și totuși...românii o fac de bună-voie, în folos propriu.

Cum sunt românii astăzi?
- prizonieri în propriile griji, închiși la birou, alergând după salarii care, oricâte cifre ar conține, par de neajuns, greu de mulțumit, nervoși, anxioși, suspicioși, lipsiți de timp pentru lucrurile frumoase, grăbiți, neatenți la nevoile celor pe care îi iubim, ni se pare că suntem nedreptățiți la orice pas uneori, alteori devenim imuni la abuzuri evidente, când devenim inerți și uităm (sau poate nu mai avem energie) să luăm atitudine.

Românii nu îmi plac. Societatea democratică (neo-comunistă, cum îmi place să îi spun)  ne-a transformat în niște nefericiți!!!

Universul omului în pragul Crăciunului, al românului în pragul sărbătorii Nașterii Domnului este înconjurat cu o sumedenie de lucruri, semn al trecerii noastre printr-o eră comunistă care, e clar a durat prea mult, și o dovadă certă a unei eterne tranziții. E greu să îmi explic în ce mod au reușit ambele -  era comunistă și veșnica tranziție să ne sărăcească, să ne frustreze și să ne îndobitocească. Însă miile de cozonaci înfulecați, miliardele de cârnați nedigerați încă, steluțele, globurile, luminile, călătoriile (valoroasele călătorii pe Valea Prahovei), Moșii, catralioanele de lei cheltuite pe jucării care mai de care (vândute de „comersanți”șmecheri avizi de bani și cumpărate de părinți care vor să îsi dovedească cu această ocazie cât de buni și dedicați sunt ei) - toate acestea sunt dovada clară că ultimii 70 de ani ne-au lăsat fără ce aveam mai de preț: credința adevărată în Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Astăzi, românii își dovedesc lor că au ieșit din sărăcie: se ghiftuiesc, se bucură de cadourile lor scumpe, ascultă manele în boxele mari (asemenea vecinului meu de la care aud acum refrene necunoscute mie).
Astăzi, Bisericile nu au fost la fel de pline la frigiderele (ciudată și, probabil,. urâtă comparație). Oamenii nu se îngrijesc de sufletele lor în aceeași măsură cu care se îngrijesc de stomacele lor, uitând cu desăvârșire adevăratul motiv pentru care astăzi este una dintre cele mai mari Sărbători ale anului.
Aș putea trece cu vederea toate aceste aspecte, aș putea să mă fac că nu văd, aș putea să fiu mai spirituală, aș putea să nu scriu despre toate acestea. Însă nu pot să nu fiu tristă pentru toți cei care astăzi se bucură în van de un Moș care nu există, de un frigider prea plin pentru colesterolul nostru și care se ascund după pretextul datinei străbune. Toți aceștia pierd. Pierd din suflete ADEVĂRUL Crăciunului care stă să fie aflat în inima Bisericii, în acea iesle plină cu credincioși - magi care stau martori ai Luminii care se coboară pentru noi, ia chip de OM pentru mântuirea noastră. Culmea -  a noastră, a tuturor...

În puținele drumeții pe cărările patriei, am simțit că sunt mândră că sunt aparținătoare a minunatelor locuri, peisaje, încărcături istorice, povești patriotice, înaintași, istorie. Iubesc România, am ales, pentru moment, să îmi duc umilul destin pe meleaguri române, practic o meserie pentru viitorii cetățeni ai statului, meserie cotată cu fix doi bani...meserie pe care o iubesc și de care sunt convinsă că mi se potrivește. Imnul național mă cutremură, Sala Marii Unirii de la Alba Iulia m-a răvășit, iar la Sarmisegetuza am simțit cum mă trag rădăcinile de picioare.
Și totuși...

De-a lungul timpului, am tot scris despre rușinea pe care o resimt atunci când vine Ziua Națională, neînțelegând de unde iese atâta patriotism din români când vine vorba de parade...Unde dispare el de mâine încolo când plecăm capul-ghiocel la toate atrocitățile la care ne supun ai noștri conducatori aleși?
****************
Zice lumea LA MULȚI ANI! La mulți ani? Adică acuma ne e bine și tot așa să ne fie mulți ani de acum încolo? Bine, aveți și voi dreptatea voastră, căci urmând algoritmul ultimilor ani, nouă ne-a mers din rău în mai rău...așa că ar fi un lux să rămânem la stadiul actual, fără să ne afundăm și mai tare!
****************
Azi am văzut la teve sau prin fotografii pe feisbuc cum stau ai noștri conducători aleși cu piepturile înainte, mândri de faptele lor mărețe, care ne duc pe culmile cele mai înalte. Ale disperării. Și cum priveam eu așa la ei, cu oarece licăriri de patriotism - care au trecut destul de repede la vederea lor, m-a izbit un danf de prostie și ipocrizie venind dinspre ei, atacându-mă prin sticla prin care priveam. Aliniați frumos, ca la paradă, deh, nu puteam să îmi dau seama care e mai prost decât altul, care e mai rău, mai ipocrit, mai fetid...Zadarnică încercare, înspăimântătoare perspectivă: acum doi ani, de pildă, nu îmi imaginam că poate fi mai rău. Iar azi trăiesc pe pielea mea „mai răul”.
***************
Mă gândeam la Armata Română ... o fi și la ei ipocrizie când își umflă piepturile...sau trăiesc pe bune pentru binele țării? Oricum ar fi fost, eu nu mi-aș da viața pentru țară. Căci alții oricum o vând pe doi lei...sau 0.5 euro :). Însă aș face altceva. Cu o mitralieră. Asta m-ar face cu adevărat să simt că am făcut un bine țării.Însă nu aș fi considerată eroină națională, ci o criminală în serie.
***************
Mă întreb...dacă toată afacerea Marii Uniri ar fi fost lasată pe mâna românilor, și nu a Regelui Străin (care, fie vorba între noi, și-a asumat un ideal care nici măcar nu știu dacă era al nostru)...ce s-ar fi ales de minunata unire de care zicem azi că suntem așa mândri? Eu pot face prinsoare că Românica nu ar fi devenit stat totalitar. Aveau ai noștri grijă să o vândă în cele patru zări încă de atunci. Dar, nu e bai, nu e timpul trecut!!!
***************

Buni: Creierul femeii poate cântări 2.5 kg, pe când cel al bărbatului doar 2.
Nepoțelul: Nu e adevărat!!!
Buni: Ba da, uite, au spus cercetătorii!
Nepoțelul: Ba nu!
Buni (zâmbind): Ei, uite, scrie aici!
Nepoțelul: Poate așa e, DAR NU ÎNTOTDEAUNA!

Aceasta a fost discuția ce mi-a stârnit la început o stare de amuzament teribilă în timp ce vizitam expoziția THE HUMAN BODY! Apoi, m-am întrebat (temă de casă pentru voi):
- ce îl făcea pe puștiul de maxim 7 ani să fie atât de înverșunat pe creierul fetițelor?
- cine l-a pus vreodată în comparație cu fetițele, iar concluzia lui a fost că băiețeii sunt mai buni, mai inteligenți decât fetițele?
- cum ar trebui discutat despre fetițe și băieți și diferențele dintre ei?
- cum rămâne cu „masa fetelor și masa băieților” sau „fetele cu fetele și băieții cu băieții”?
- e bine sau e rău că băieții sunt formați să gândească și să se simtă superiori fetițelor?
- oare fetițele, la rândul lor, se supun acelorași legi? Sau ajung să se sustragă lor? Cum se vor împotrivi ele gândirii „patriarhale” a bărbaților și, poate, a unor femei?

PS: Expoziția „The Human Body” este, într-adevăr, spectaculoasă! Am intrat cu inima cât un purice, de teamă că mă voi speria, am ieșit uimită de perfecțiunea propriului nostru corp! Cine, unde, când, a avut timp să ne proiecteze atât de inteligent, astfel încât noi să fim atât de armonios construiți, milimetric proiectați, într-un detaliu care nu se poate observa poate nici la microscop! Am rămas șocată de misterele propriului meu corp și de echilibrul cu care mi se îmbină fiecare fibră a ființei mele, pentru ca eu să mișc, respir și, mai ales...să gândesc!
Nu am găsit nimic înspăimântător, nimic dizgrațios (din contră, grația cu care au fost așezate exponatele este surprinătoare!). Oricât de grea ar fi viața pe acest pământ, oricât de dificil îmi este uneori să răzbat printre problemele cotidiene, am conștientizat astăzi că...merită! Experiența unui trup perfect, minunea de a fi o creatură armonioasă, ieșită din planurile grozave ale lui Dumnezeu, asta da...asta merită să sărbătorim!