Seară tihnită de 17 august al leatului 2014. Mai puțin de
două ore până se vor împlini 28 de ani de când părinții mei s-au gândit să mă
lase să populez și eu aceată planetă. Dacă viața mea de până acum a fost
învăluită în multe, dar multe idealuri, am impresia că deja acestea încep să
prindă contur. Nu doresc să fiu prea mărinimoasă în cele ce scriu, așadar da,
aveți dreptate, nu toate idealurile mele prind contur. Însă unele dintre ele
încep să se împlinească. Poate că cel mai mare ideal al meu s-a împlinit în
acest al 28-lea an de viață: familia mea s-a desăvârșit. Am dat viață unui
copil frumos, energic, isteț, precoce. Așadar, anul ce se împlinește mâine,
rotunjindu-mi pentru a 28-a oară vârsta, mi-a adus cea mai inedită faptă a
vieții mele: ISIDORA ALEXANDRA. Ființa cea mai dragă, experiența cea mai amplă
– toate acestea au venit la pachet în acest an. Am învățat totodată că nimeni
nu mă poate învăța ce și cum să simt. Mi s-au indus atâtea învățături legate de
maternitate – de parcă nu aș avea meseria pe care o am și de parcă nu aș avea
vârsta pe care o am.
În acest al 28-lea an am desăvârșit, pe de altă parte, altă
lucrare: ne-am mutat singuri la o casă din parohie. Dacă până acum am fost
găzduiți laolaltă cu oameni de bine care ne-au primit în casa lor, de acum alți
oameni de bine ne-au permis să stăm – de data aceasta singuri – în casa lor. O
altă experiență, deci, pentru mine, ca soție de preot.
Mă simt, în acest an, ispitită să renunț la unele dintre
idealurile mele. E greu, atât de greu, să lupți pentru ce îți dorești! E greu
și necesită multă, dar multă răbdare. Aș vrea uneori să pot pocni din degete și
să mă trezesc lângă mine cu tot ceea ce îmi doresc. Însă, poate că cel de-al
29-lea an al vieții mele va veni laolaltă cu această nouă lecție: a răbdării, a
sacrificiului, a perseverenței.
Totodată, mă tem. Mă tem că mă tentează o zonă de confort
care, ulterior, m-ar plafona. Mi-e teamă să nu învăț lecția renunțării la vise.
Însă, deocamdată, mă mulțumesc că sunt conștientă de riscurile zonei de confort.
Știu că după cei doi ani în care stau cu Isidora acasă vor apărea noi provocări
și noi greutăți. Însă nu mă tem. Știu că Domnul meu va fi și atunci alături de
mine, așa cum a fost în întreaga mea sarcină, pe tot parcursul vieții mele!
Deși mă cuprind fiori temători, am certitudinea că orice va să fie, Domnul
Dumnezeul meu mă va cuprinde în brațele Sale și mă va proteja și întări!