Astăzi, plimbându-mă prin blogosferă, am dat de un pasaj, pe blogul lui
Adizzi, într-o postare despre jobul pe care îl are:
"eu si asa cu program asta nu am timp de nimic. Adica uneori ma trezesc la ora 14,
rusinica mie, da uneori sunt franta de oboseala si nu reusesc sa ma trezesc mai
devreme. Cora, tu cum reusesti cu 2 joburi? sau nu se suprapun? si master ai!!si iubit!
Esti intradevar modelul meu de vointa si rezistenta. Eu nu stiu ce am..cu toate ca
zilele alea cand ma trezeam la 9 ca renovau vecinii si nu dormeam pana la 3 ca aveam
si examen in ziua aia, au fost ok, nu eram asa obosita, ah bine am dormit in
weekend ala de numa :) am recuperat..dar fie..."E nevoie de o prezentare a jobului despre care vorbește Adizzi, ca să înțelegeți datele problemei.
Atât ea, cât și eu, lucrăm noaptea :) da, ați citit bine! Noaptea, atunci când majoritatea dintre voi dormiți sau...faceți lucruri plăcute :), noi suntem în câmpul muncii, cu ochii în calculator, alături de colegi, de multe ori cu somnul care ne dă târcoale, însă cu mulțumirea că avem o sursă de venit.
Amândouă mai avem pe lângă toate acestea niște cursuri de urmat, eu la Master, dar și niște iubiți, care au și ei nevoie de atenție, timp, afecțiune, voie bună (voie bună care este uneori greu de atins, dată fiind oboseala).
Ceea ce ne diferențiază este că eu mai merg la un job - cel care este, mai întâi de toate, meseria mea, pe care o practic cu multă pasiune. Pentru acest job m-am pregătit, încă mă pregătesc și nu aș vrea să renunț la el pentru nimic în lume. Știți însă cu toții cât de prost plătită este meseria de profesor. Am cunoscut de la început care sunt riscurile și mi le-am asumat.
Unul dintre beneficiile meseriei de cadru didactic este că oferă puțin mai mult timp liber decât un alt job. Dat fiind că locuiesc în București, unde plătesc o chirie destul de mare, plus contextul de mai sus, am ales să îmi păstrez și jobul de noapte, job pe care îl aveam dinainte de titularizare. Chiar zilele astea mă gândeam că se fac doi ani de când viața mea se împarte între o săptămână de muncă asiduă și una mai liberă. Pentru că da, jobul de noapte este un soi de part-time, unde o săptămână muncesc, una nu.
În săptămâna liberă, când merg doar la școală, am timp să fac de toate, ba chiar am impresia că am atâta timpă că nu am ce face cu el (săptămâna aceasta a fost una și mai norocoasă, pentru că s-a suprapus săptămâna de vacanță, în care mi-am luat concediu, cu cea liberă - așa am avut timp mult de blog, ați observat poate că am fost activă, atât aici, cât și pe
100Ro). Am timp de lectură, de cinema, de prieteni, de mine...
În schimb, în săptămâna în care merg și noaptea la serviciu, e o nebunie generală. La început mi-a fost tare greu, aș fi dormit în tramvai, în cancelarie, în fața calculatorului de la job, oriunde. Între timp, am reușit să mă obișnuiesc, astfel încât reușesc să alung starea de somnolență permanentă. Dar rămân consecințele oboselii: sunt mai sensibilă la orice factor de stres, sunt mai apatică, de multe ori nu am chef nici să mă machiez (preferând să dorm cinci minute în plus decât să le petrec în fața oglinzii).
La aceste două activități se adaugă și Masterul. Pe care de abia aștept să îl termin. Simt că mi-au ajuns cei aproape 17 ani de școală continuă, fără pauză, la care se mai adaugă și anii de grădiniță :) Probabil că mi se pare cu atât mai dificil cu cât programul celor două joburi mă obosește mai tare. În săptămâna liberă pot merge la cursuri în voie, în săptămâna de muncă încerc să mă mai menajez, deși în cazuri extreme, merg și atunci la cursuri. Îmi amintesc cu drag de un colocviu din această sesiune, care a picat exact în săptămâna în care am lucrat noaptea, colocviu care a început la 17 și s-a terminat la 21 și ceva...am prezentat interpretările și concluziile unor cercetări...a durat extrem de mult! În consecință, de la colocviu am plecat direct la job, dat fiind că dacă aș mai fi vrut să ajung și acasă, nu aș fi avut timp apoi să merg și la job la timp: fac o oră de la facultate până acasă...:((
Vă imaginați numai ce fain a fost!!! Sporuri extreme...
La toate acestea se adaugă și treburile casnice, pe care le mai neglijez câteodată, atât cât se pot neglija, căci sunt unele lucruri absolut necesare: gătit, minimă curățenie.
Revenind acum la cele spuse de Adizzi, că sunt model de voință și rezistență, recunosc că mă simt mândră câteodată de mine, pentru că realizez că sunt luptătoare. Concluzia amară la care am ajuns este că nu prea are cine să mă ajute în lumea asta și dacă nu muncesc ca să mă întrețin singură, nu va sări nimeni în ajutorul meu. De multe ori îmi vine să renunț, de tot atâtea ori îmi vine să plâng de ciudă că nu pot renunța, pentru că dacă aș renunța aș fi probabil muritoare de foame. Și mă ridic. Mă încurajez și las timpul să treacă. De îndată ce vine săptămâna liberă ma reechilibrez.
Așadar, ați aflat acum de ce sunt săptămâni în care nu scriu niciodată ân timpul săptămânii!!! Scuzele se acceptă, nu?
Care sunt riscurile? Sunt conștientă că sănătatea se șubrezește, sunt la fel de conștientă că probabil viața ar trebui trăită altfel la tinerețe, poate la cote mai înalte ale distracției, însă sunt și multe beneficii, la care nu pot renunța. Deocamdată: independența financiară, faptul că sunt o femeie activă, prietenii și prieteniile pe care le-am legat la acel job de noapte - care sincer, este unul destul de atractiv și care îmi place teribil (altfel nu cred că aș fi rezistat).
Și, până la urmă, deși e greu, aduce satisfacție să știi că alergi după trei iepuri deodată și îi prinzi pe toți!!!