CORA
Universul omului în pragul Crăciunului, al românului în pragul sărbătorii Nașterii Domnului este înconjurat cu o sumedenie de lucruri, semn al trecerii noastre printr-o eră comunistă care, e clar a durat prea mult, și o dovadă certă a unei eterne tranziții. E greu să îmi explic în ce mod au reușit ambele -  era comunistă și veșnica tranziție să ne sărăcească, să ne frustreze și să ne îndobitocească. Însă miile de cozonaci înfulecați, miliardele de cârnați nedigerați încă, steluțele, globurile, luminile, călătoriile (valoroasele călătorii pe Valea Prahovei), Moșii, catralioanele de lei cheltuite pe jucării care mai de care (vândute de „comersanți”șmecheri avizi de bani și cumpărate de părinți care vor să îsi dovedească cu această ocazie cât de buni și dedicați sunt ei) - toate acestea sunt dovada clară că ultimii 70 de ani ne-au lăsat fără ce aveam mai de preț: credința adevărată în Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Astăzi, românii își dovedesc lor că au ieșit din sărăcie: se ghiftuiesc, se bucură de cadourile lor scumpe, ascultă manele în boxele mari (asemenea vecinului meu de la care aud acum refrene necunoscute mie).
Astăzi, Bisericile nu au fost la fel de pline la frigiderele (ciudată și, probabil,. urâtă comparație). Oamenii nu se îngrijesc de sufletele lor în aceeași măsură cu care se îngrijesc de stomacele lor, uitând cu desăvârșire adevăratul motiv pentru care astăzi este una dintre cele mai mari Sărbători ale anului.
Aș putea trece cu vederea toate aceste aspecte, aș putea să mă fac că nu văd, aș putea să fiu mai spirituală, aș putea să nu scriu despre toate acestea. Însă nu pot să nu fiu tristă pentru toți cei care astăzi se bucură în van de un Moș care nu există, de un frigider prea plin pentru colesterolul nostru și care se ascund după pretextul datinei străbune. Toți aceștia pierd. Pierd din suflete ADEVĂRUL Crăciunului care stă să fie aflat în inima Bisericii, în acea iesle plină cu credincioși - magi care stau martori ai Luminii care se coboară pentru noi, ia chip de OM pentru mântuirea noastră. Culmea -  a noastră, a tuturor...

CORA
În puținele drumeții pe cărările patriei, am simțit că sunt mândră că sunt aparținătoare a minunatelor locuri, peisaje, încărcături istorice, povești patriotice, înaintași, istorie. Iubesc România, am ales, pentru moment, să îmi duc umilul destin pe meleaguri române, practic o meserie pentru viitorii cetățeni ai statului, meserie cotată cu fix doi bani...meserie pe care o iubesc și de care sunt convinsă că mi se potrivește. Imnul național mă cutremură, Sala Marii Unirii de la Alba Iulia m-a răvășit, iar la Sarmisegetuza am simțit cum mă trag rădăcinile de picioare.
Și totuși...

De-a lungul timpului, am tot scris despre rușinea pe care o resimt atunci când vine Ziua Națională, neînțelegând de unde iese atâta patriotism din români când vine vorba de parade...Unde dispare el de mâine încolo când plecăm capul-ghiocel la toate atrocitățile la care ne supun ai noștri conducatori aleși?
****************
Zice lumea LA MULȚI ANI! La mulți ani? Adică acuma ne e bine și tot așa să ne fie mulți ani de acum încolo? Bine, aveți și voi dreptatea voastră, căci urmând algoritmul ultimilor ani, nouă ne-a mers din rău în mai rău...așa că ar fi un lux să rămânem la stadiul actual, fără să ne afundăm și mai tare!
****************
Azi am văzut la teve sau prin fotografii pe feisbuc cum stau ai noștri conducători aleși cu piepturile înainte, mândri de faptele lor mărețe, care ne duc pe culmile cele mai înalte. Ale disperării. Și cum priveam eu așa la ei, cu oarece licăriri de patriotism - care au trecut destul de repede la vederea lor, m-a izbit un danf de prostie și ipocrizie venind dinspre ei, atacându-mă prin sticla prin care priveam. Aliniați frumos, ca la paradă, deh, nu puteam să îmi dau seama care e mai prost decât altul, care e mai rău, mai ipocrit, mai fetid...Zadarnică încercare, înspăimântătoare perspectivă: acum doi ani, de pildă, nu îmi imaginam că poate fi mai rău. Iar azi trăiesc pe pielea mea „mai răul”.
***************
Mă gândeam la Armata Română ... o fi și la ei ipocrizie când își umflă piepturile...sau trăiesc pe bune pentru binele țării? Oricum ar fi fost, eu nu mi-aș da viața pentru țară. Căci alții oricum o vând pe doi lei...sau 0.5 euro :). Însă aș face altceva. Cu o mitralieră. Asta m-ar face cu adevărat să simt că am făcut un bine țării.Însă nu aș fi considerată eroină națională, ci o criminală în serie.
***************
Mă întreb...dacă toată afacerea Marii Uniri ar fi fost lasată pe mâna românilor, și nu a Regelui Străin (care, fie vorba între noi, și-a asumat un ideal care nici măcar nu știu dacă era al nostru)...ce s-ar fi ales de minunata unire de care zicem azi că suntem așa mândri? Eu pot face prinsoare că Românica nu ar fi devenit stat totalitar. Aveau ai noștri grijă să o vândă în cele patru zări încă de atunci. Dar, nu e bai, nu e timpul trecut!!!
***************