CORA
E aproape imposibil să laşi să treacă anul fără să te cuprindă o emoţie puternică şi o teamă cumplită că timpul trece, că tu treci, că toate trec. 

Ceea ce rămâne, ceea ce a rămas cu rădăcini adânci în ceea ce sunt eu - sunt amintirile. 

M-am surprins dăunăzi, pe când reveneam de la maşina lăsată în parcarea amenajată de ceva vreme (culmea e că nici nu îmi mai amintesc de când), că mă uitam cu ochii minţii la locul de joacă din spatele blocului, la cele două perechi de leagăne în care ne făţâiam cât era ziua de vacanţă de lungă şi la masa de ping-pong sub care fugeam de soarele prea puternic al după-amiezelor de vacanţă. Când au dispărut toate? Când a apărut acolo "stivuitorul de automobile"? Cine mi-a furat leagănele verzi, cu vopsea cojită? Culmea, sunt mai prezente în mintea mea mai prezente decât este parcarea de astăzi! Nu recunosc nimic, mi se pare că realitatea de astăzi este o minciună şi numai amintirile mele sunt adevărul. 

Ca să nu mai zic de strada bunicilor, scăldată în colb, care era luuuuuuungă şi laaaată, şi băteam acolo mingea până la plictis. Când a devenit atât de strâmtă? Şi asfaltată? Şi unde e mirosul de gutuie aromată? Şi curtea doamnei Stănciulescu, oarecum răvăşită, dar poetică, în care domnea o casă veche, cu miros de vopseluri, cu multe tablouri de abia pictate, cu marele război de ţesut de la fereastra din camera de zi? Unde sunt toate acele cărţi de matematică la care mă uitam nedumerită? Unde este tanti Ionica, care avea grijă de mine, cu poveştile ei despre fratele cu nasul rupt şi cu puţinii bani din pensie ascunşi sub preş? Unde i-a dispărut deodată toată mobila veche, din 1850, cu mirosul ei de VECHI, care mă fascina şi speria în acelaşi timp? 

Dar unde este bunicul meu, mult iubitul meu bunic? Când a plecat fără să se mai joace cu mine încă un pic...sau măcar să mă certe că iar am scris urât pe caietul de clasă? 

Unde mi-s toate? 

Când voi pierde toate acestea, dezrădăcinată voi fi...
CORA
Trece 2012 şi ia cu el multe dintre nemulţumirile, amintirile, plăceri şi neplăceri, mai ia un an din tinereţea mea şi mai adaugă un an experienţei mele.

Cum am fost in 2012? Instinctuală.

Am reacţionat cum am vrut, cu riscuri, pe care mi le-am asumat. Şi sunt tare mândră de ele. M-am răsculat împotriva şefilor de la Mediafax şi, zic, eu, mi-am făcut un mare bine, eliberându-mă de un loc de muncă pe care începusem să îl urăsc, laolaltă cu şeful discreţionar, job care îmi consuma multă, dar multă energie, bună-dispoziţie şi muuuuult timp. Timp de acum liber pe care îl dedic statului degeaba, cititului, statului la taclale şi îngrijindu-mă pe mine.

Nu mi-am restricţionat în niciun fel poftele. Fie ele de orice fel. Asta se reflectă în acul cântarului şi gradul ridicat de vinovăţie. Însă, ştim cu toţii, oricât de vinovată aş fi ştiut că mă simt, am purces la a-mi îndeplini poftele! Şi mă simt tare împlinită cu asta!

M-am certat cu cine am vrut, am zbierat la cine a meritat, am aruncat priviri răutăcioase către cine le-a cerut. Da, am fost instinctuală. Nu pot încă decide dacă e bine sau nu, însă ştiu sigur că am aruncat tot din mine, fără să las vreun strop să mă macine. Şi mai am încă câte ceva de aruncat! :)

Trece 2012...toate trec...inclusiv amintirea instinctelor mele...